Reglementare tehnică din 15 februarie 2005

Notă *) Aprobata de Ordinul nr. 176 din 15 februarie 2005, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 418 din 18 mai 2005.

ANEXĂ*)

NORMATIV

PENTRU PROIECTAREA, EXECUTAREA, VERIFICAREA ȘI EXPLOATAREA INSTALAfiIILOR ELECTRICE ÎN ZONE CU PERICOL DE EXPLOZIE

INDICATIV NP 099-04

(revizuire ID 17-1986)

!image

!image

*)Anexa este reprodusă în facsimil.

2.Terminologie

În cadrul normativului se folosesc următorii termeni, cu definiţiile corespunzătoare, În acord cu standardul de referinţă SR CEI 50 (426) sau cu standardele conexe normativului:

2.1.Aparatură electrică pentru atmosfere explozive

Aparatură electrică protejată la explozie. Echipamente pentru locuri periculoase.

Aparatură electrică executată în aşa fel încât să nu producă, în condiţiile specificate, aprinderea atmosferei explozive înconjurătoare.

Seria de standarde de referinţă SR CEI 60079 standardizează această aparatură pentru atmosfere explozive gazoase.

2.2.Aparatură simplă

Componentă electrică sau combinaţie de componente cu construcţie simplă şi cu parametri electrici bine definiţi, care este compatibilă cu securitatea intrinsecă a circuitului în care este utilizată. Se consideră aparatură simplă următoarele aparaturi:

a)componente pasive, de exemplu conductoare, cutii de joncţiune, rezistoare şi dispozitive semiconductoare simple;

b)componente de înmagazinare a energiei, cu parametri bine definiţi, de exemplu

condensatoare sau bobine de inductantă, ale căror valori sunt luate în considerare atunci când se determină securitatea întregului sistem;

c)surse generatoare de energie, de exemplu termocuple şi celule fotoelectrice, care nu generează mai mult de 1,5 V, 100 mA şi 25 mW. Toate inductanţele sau capacităţile prezente în aceste componente generatoare de energie sunt luate în considerare conform punctului b).

2.3.Aparatură electrică asociată

Aparatură electrică în care circuitele sau părţi din circuite nu sunt obligatoriu cu securitate intrinsecă, dar care conţin circuite care pot afecta securitatea circuitelor cu securitate intrinsecă asociate.

2.4.Tip de protecţie {al unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive)

Măsuri specifice aplicate aparaturii electrice pentru a evita aprinderea unei atmosfere explozive înconjurătoare de către o astfel de aparatură.

!image

!image

!image

2.20.Zonă 1

Arie în care este probabilă apariţia unei atmosfere explozive gazoase în timpul funcţionării normale.

2.21.Zonă 2

Arie în care nu este probabilă apariţia unei atmosfere explozive gazoase la funcţionarea normală şi, dacă totuşi apare, este probabil ca aceasta să se întâmple numai rareori şi doar pentru o perioadă scurtă de timp.

Se pot obţine indicaţii privind frecvenţa de apariţie şi durată din codurile proprii anumitor industrii sau aplicaţii.

2.22.Zonă 20

Arie în care praful combustibil, sub formă de nor, este prezent în permanenţă sau în mod frecvent în cantitate suficientă pentru a produce o concentraţie explozivă de praf combustibil în amestec cu aerul, şi/sau în care stratul de praf se poate forma cu o grosime excesivă şi necontrolată în timpul funcţionării normale.

Aceasta se poate întâmpla în interiorul unui spaţiu limitat pentru praf în care praful poate forma amestecuri explozive, în mod frecvent sau perioade lungi. Aceasta apare tipic în interiorul echipamentului.

2.23.Zona 21

Arie neclasificată ca zonă 20, în care, în timpul funcţionării normale, praf combustibil sub formă de nor este probabil să apară în cantitate suficientă pentru a fi capabil să producă o concentraţie explozivă în amestec cu aerul.

Această zonă poate cuprinde, între altele, imediata vecinătate a punctelor de alimentare sau de evacuare a produselor pulverulente şi arii în care se formează straturi de praf şi este probabil ca în timpul funcţionării normale să genereze o concentraţie explozivă de praf combustibil în amestec cu aerul.

2.24.Zona 22

Arie neclasificată ca zonă 21, în care nori de praf se pot produce rar şi se menţin perioade scurte sau în care acumulările sau straturile de praf combustibil pot fi prezente în

condiţii anormale şi pot genera amestecuri explozive de praf în aer. Atunci când înlăturarea acumulărilor sau straturilor de praf nu poate fi asigurată, datorită condiţiilor anormale, această arie se clasifică zonă 21.

Această zonă poate cuprinde, între altele, arii din apropierea unui echipament care conţine praf ce poate scăpa prin scurgeri şi poate forma depozite (săli de concasare, de exemplu, în care praful poate scăpa de la concasare şi se poate depune).

2.25.Sursă de degajare

Punct sau loc de la care este probabil să se degaje în atmosferă un gaz inflamabil, vapori inflamabili sau lichid inflamabil, astfel încât să se poată forma o atmosferă explozivă gazoasă.

2.26.Sursă de degajare a prafului

Punct sau loc de la care praful combustibil poate fi eliberat sau se poate învolbura, astfel încât să se poată forma un amestec exploziv de praf/aer. În funcţie de circumstanţe, nu toate sursele de degajare produc neapărat un amestec exploziv de praf/aer. Trebuie totuşi să se ţină seama de faptul că o sursă de degajare permanentă mică sau diluată poate să producă în timp un strat de praf potenţial periculos.

2.27.Limita inferioară explozivă LEL (abreviere)

Concentraţie de gaz, vapori sau ceţuri inflamabile, în aer până la care nu se formează o atmosferă explozivă gazoasă.

2.28.Limita superioară explozivă UEL (abreviere)

Concentraţie de gaz, vapori sau ceţuri inflamabile în aer deasupra căreia nu se formează o atmosferă explozivă gazoasă.

2.29.Durata tE (pentru aparaturi electrice cu securitate mărită)

Timpul considerat pentru înfăşurări de curent alternativ, supuse la curentul de pornire IA, care se încălzesc de la temperatura atinsă în serviciu nominal, la temperatura ambiantă maximă, până la temperatura limită.

2.30.Inel de etanşare

Inel folosit într-un dispozitiv de intrare al unui cablu sau unei conducte pentru a asigura etanşeitatea dintre dispozitivul de intrare şi cablu sau conductă.

2.31.Gaz protector

Gaz utilizat pentru menţinerea presurizării sau pentru diluarea gazului sau vaporilor inflamabili la o concentraţie mult sub limita cea mai scăzută de explozie (limita inferioară de explozie).

Gazul protector poate fi aer, azot sau orice alt gaz neinflamabil sau un amestec de asemenea gaze.

2.32.Purjare

Operaţia de trecere a unei cantităţi de gaz protector printr-o cameră şi conductele asociate pentru a reduce orice concentraţie de gaze sau vapori inflamabili la un nivel de securitate.

2.33.Tensiune alternativă sau continuă efectivă maximă (Um)

Tensiune maximă care se poate aplica la echipamentele de racordare fără securitate intrinsecă ale aparaturii asociate fără a invalida securitatea intrinsecă.

2.34.Tensiune de intrare maximă (Ui)

Tensiunea maximă (de vârf alternativă sau continuă) care se poate aplica la elementele de racordare pentru circuitele cu securitate intrinsecă, fără a invalida securitatea intrinsecă.

2.35.Tensiune de ieşire maximă (U0)

Tensiunea de ieşire maximă (de vârf alternativă sau continuă) dintr-un circuit cu securitate intrinsecă ce poate să apară în condiţiile de circuit deschis la elementele de conexiune ale aparaturii, indiferent de tensiunea aplicată, până la tensiunea maximă, inclusiv Um şi Uj.

în cazul în care există mai multe tensiuni aplicate, tensiunea de ieşire maximă este determinată de cea mai defavorabilă combinaţie a tensiunilor aplicate.

,,

'\;

2.36.Curent de intrare maxim (1,)

Curentul maxim (de vârf, alternativ sau continuu) care se poate aplica la elementele de racordare pentru circuite cu securitate intrinsecă, fără a invalida securitatea intrinsecă.

2.37.Curent de ieşire maxim (10)

Curentul maxim (de vârf, alternativ sau continuu) într-un circuit cu securitate intrinsecă, ce se poate obţine la nivelul elementelor de racordare ale aparaturii.

!image

Partea IInstalaţii electrice în arii periculoase cu vapori şi gaze

INFLAMABILE

3.Clasificarea ariilor periculoase

3.1.Clasificarea ariilor periculoase are ca obiect analizarea şi clasificarea locurilor în care, prin natura procesului tehnologic, se produc, se prelucrează sau manipulează substanţe care, împreună cu aerul, pot forma amestecuri explozive, în scopul alegerii corecte a echipamentului electric ce urmează a fi instalat în aceste arii.

3.2.Ariile periculoase se clasifică funcţie de proprietăţile vaporilor şi gazelor inflamabil care pot fi prezente precum şi de probabilitatea apariţiei unei atmosfere explozive.

3.3.Evaluarea probabilităţii apariţiei unei atmosfere explozive necesită examinarea fiecărui utilaj tehnologic care conţine materiale inflamabile ce ar putea constitui o sursă de degajare.

Nu trebuie luate în calcul la această evaluare avariile imprevizibile legate de operaţii

greşite, nerespectarea tehnologiei, materiale necorespunzătoare calitativ (de ex. spargerea unui rezervor, ruperea unei conducte, etc.)

Atunci când există dubii sau elemente greu de evaluat, trebuie să se ia în consideraţie

probabilitatea cea mai mare privind apariţia unei atmosfere explozive.

3.4.Planurile de clasificare a ariilor periculoase (planuri de zonare) trebuie reexaminate şi reactualizate de fiecare dată când se produc modificări la utilaje, instalaţii sau la procedurile de exploatare a acestora.

3.5 Procedura de clasificare a ariilor periculoase cu vapori şi gaze inflamabile trebuie să determine.

a)sursa de degajare şi gradul acesteia

Fiecare utilaj sau element de instalaţie ( pompă, vană, flanşă, conductă, rezervor, etc.) trebuie considerat ca o sursă potenţială de degajare a materialelor inflamabile, dacă există posibilitatea ca acestea să fie eliberate în atmosferă.

Conductele sudate, fără flanşe, vane sau alte fitinguri nu se consideră surse de degajare.

Gradul de degajare, (continuu, primar sau secundar), se determină luând în considerare frecvenţa şi durata probabilă a degajării. Standardul de referinţă pentru definirea gradului de degajare este SR EN 60079-1o.

b)tipul zonei - funcţie de gradul de degajare şi de ventilare

O degajare de grad continuu conduce, în mod normal la o zonă O, o degajare de grad primar la o zonă 1 şi o degajare de grad secundar la o zonă 2.

c)întinderea zonei depinde atât de proprietăţile substanţelor inflamabile cât şi de caracteristicile procesului de producţie.

ln principal trebuie să se ia în considerare:

–debitul de degajare a gazelor;

–limita inferioară de explozie a acestora (LEL);

–ventilarea;

–densitatea relativă a gazelor sau vaporilor în raport cu aerul;

–condiţiile locale ( topografie, condiţii climatice, etc.).

întinderea zonei poate fi limitată, funcţie de amplasarea sursei de degajare, prin:

–bariere materiale (pereţi);

–menţinerea unei presiuni în încăperile adiacente;

–purjarea în încăperile adiacente a unui debit de aer corespunzător pentru a asigura evacuarea gazelor şi vaporilor inflamabili.

Standardul de referinţă pentru ordinul de mărime al zonelor este SR EN 60079-1O -

Anexa C.

Pentru utilizarea practică a exemplelor date în acest standard trebuie luate în considerare particularităţile fiecărui caz în parte.

3.6.Exemple de surse de degajare

a)surse de grad continuu:

–suprafaţa unui lichid inflamabil dintr-un rezervor cu capac fix, cu ventilare permanentă spre atmosferă;

–suprafaţa unui lichid inflamabil deschis permanent în atmosferă.

b)surse de grad primar:

–garnituri de pompe, compresoare sau supape, dacă în timpul funcţionării normale este probabilă o degajare de gaz sau lichid inflamabil;

–puncte de prelevare a probelor de unde în timpul funcţionării normale se poate degaja material inflamabil;

–supape de descărcare, guri de ventilare etc. de la care se poate degaja material inflamabil în funcţionare normală.

c)surse de grad secundar:

–garnituri de pompe, compresoare sau supape, unde nu se poate degaja material inflamabil în funcţionare normală;

–flanşe, garnituri de etanşare şi racorduri de ţevi unde nu sunt de aşteptat degajări în funcţionare normală;

–puncte de prelevare a probelor de unde, în timpul funcţionării normale, nu sunt de aşteptat degajări.

Deschiderile dintre arii trebuie considerate, de asemenea, surse de degajare al căror grad depinde de tipul zonei adiacente, de durata şi frecvenţa deschiderilor, de eficienţa etanşării, etc.

3.7.Exemple de definire a zonelor

Zona O cuprinde, în esenţă, interiorul rezervoarelor sau aparatelor (evaporatoare, vase de reacţie, etc.)

Drept zonă 1 se pot clasifica:

–aria adiacentă zonei O;

–împrejurul gurilor de alimentare;

–locurile unde se transferă lichide volatile dintr-un rezervor în altul;

–încăperi de pompe/compresoare ventilate inadecvat;

–împrejurul punctelor de preluare a probelor;

–împrejurul unor garnituri de pompe, compresoare sau supape insuficient etanşe;

–vecinătatea operaţiilor de vopsitorie, unde se folosesc solvenţi volatili inflamabili;

–împrejurul supapelor de descărcare sau gurilor de ventilare.

Zona 2 cuprinde:

–fluide inflamabile transportate în sisteme închise din care nu pot scăpa decât accidental sau în cazul unor operări greşite;

–ariile în care, în mod normal, este evitată formarea unor concentraţii explozive de vapori sau gaze prin ventilare mecanică; dar care pot deveni periculoase datorită întreruperii acesteia;

–ariile adiacente zonei 1, în care gaze sau vapori inflamabili pot scăpa ocazional cu excepţia cazului în care pătrunderea e oprită de o ventilare mecanică corespunzătoare, ce 9sigură o suprapresiune de aer curat şi sunt luate măsuri pentru a se evita oprirea acesteia.

4.Aparatură electrică pentru arii periculoase

4.1.Pericole de aprindere a amestecurilor explozive provenind de la aparatura

electrică

4.1.1.Scânteia electrică.

Riscul principal de aprindere a amestecurilor explozive se datorează scânteilor ce apar la deschiderea unui circuit inductiv (toate circuitele conţinând bobine sau înfăşurări - motoare electrice, întreruptoare, contactoare, relee, etc. ). Energia acestora este importantă chiar la tensiuni reduse şi este, în general suficientă pentru a aprinde un amestec exploziv.

În cazul scurtcircuitelor, energia arcului electric are o intensitate şi o durată mult mai mari decât energia scânteilor datorate comutaţiei.

Este necesar să fie folosite fie echipamente care nu produc scântei electrice, fie echipamente ale căror scântei nu au efecte asupra atmosferei potenţial explozive.

4.1.2.Încălzirea suprafeţei aparaturii

Pierderile de energie prin efect Joule conduc la încălzirea conductoarelor electrice active şi, prin conducţie termică, la încălzirea carcasei externe şi a bornelor de conexiune.

Acest efect este amplificat în cazul suprasarcinilor şi scurtcircuitelor.

Trebuie ca temperatura atinsă de carcasă să rămână în limite admisibile, ţinând seama de substanţele inflamabile din zona în care este amplasată aparatura.

4.2.Clasificarea aparaturii electrice în execuţie antiexplozivă

4.2.1.Aparatura în execuţie antiexplozivă se clasifică în două grupe, în funcţie de destinaţie:

–Grupa I -Aparatură pentru mine grizutoase;

–Grupa li -Aparatură pentru alte locuri decât minele grizutoase.

Standardul de referinţă este SR EN 50014.

Aparatura din grupa li se împarte, funcţie de caracteristicile atmosferei explozive pentru care este destinată, în trei subgrupe de explozie : IIA, 118, IIC.

Importanţa riscului de explozie creşte de la subgrupa IIA la IIC. Aceasta înseamnă că aparatura din subgrupa 118 poate fi folosită în aplicaţii ce necesită aparatură IIA, respectiv aparatura din subgrupa IIC poate fi folosită în aplicaţii ce necesită aparatură din subgrupele 118 sau IIA.

în Anexa 4 se prezintă clasificarea în subgrupe de explozie a celor mai uzuale gaze inflamabile.

4.2.2.Gazele şi vaporii se împart în clase de temperatură după temperatura lor de aprindere. De aici rezultă o clasificare a aparaturii în şase clase de temperatură (T1... T6), după temperaturile maxime de suprafaţă atinse în funcţionare.

Temperatura maximă de suprafaţă este temperatura cea mai ridicată atinsă în serviciu în condiţiile cele mai defavorabile (dar în limitele toleranţelor recunoscute) pe oricare parte sau suprafaţă a unei aparaturi electrice susceptibile de a provoca o aprindere a atmosferei explozive înconjurătoare.

Temperatura maximă de suprafaţă a aparaturii trebuie să fie inferioară temperaturii minime de autoaprindere a amestecului exploziv considerat.

Această clasificare permite folosirea mai economică a aparaturii protejate antiex. Temperatura ambiantă de referinţă este cuprinsă între -20°C şi +40°C.

Poate fi admisă o temperatură ambiantă diferită, dacă aceasta este specificată de constructor şi marcată suplimentar.

Tabelul 4.1 Relaţia dintre clasa de temperatură şi temperatura de aprindere

!image

D Aparatură ce poate fi folosită Aparatură ce nu poate fi folosită

Tabelul 4.2 Relaţia dintre grupa de explozie a gazelor şi subgrupa de aparatură

Aparatura antiex trebuie marcată corespunzător pentru a se putea constata că este concepută pentru funcţionare în zone Ex. Marcarea trebuie să conţină:

–numele constructorului;

–tipul;

–simbolul Ex;

–sigla modului de protecţie (d, e, p, q, ia sau ib, o, m);

–simbolul subgrupei aparaturii (IIA, ll8 sau IIC);

–clasa de temperatură;

–denumirea laboratorului de încercare şi referinţa de certificat;

–alte date suplimentare, dacă este cazul.

4.3.Tipuri de protecţie antiexplozivă

4.3.1.Protecţia antideflagrantă "d"

Capsularea antideflagrantă este un tip de protecţie a aparaturii în care părţile care pot aprinde atmosfera explozivă sunt situate într-o capsulare ce poate suporta presiunea dezvoltată pe durata exploziei interioare a unui amestec exploziv şi care previne transmiterea exploziei la atmosfera explozivă ce înconjoară capsularea.

Capsulările antideflagrante se clasifică pe baza interstiţiului experimental maxim de securitate (MESG), care este interstiţiul maxim al unei îmbinări de 25 mm prin care se împiedică orice transmitere a exploziei din 1O încercări succesive.

MESG este definit în funcţie de fiecare tip de gaz.

Cele trei subgrupe de explozie corespund unor valori descrescătoare ale MESG.

Concepţia antideflagrantă nu este prin ea însăşi un criteriu de etanşeitate, de aceea este necesar a se verifica dacă gradul de protecţie al capsulării este corespunzător, pentru a se evita intrarea lichidelor sau prafului.

în acest scop se folosesc garnituri de etanşare din material compresibil sau elastic care, însă, trebuie utilizate suplimentar şi nu incluse în îmbinarea antideflagrantă.

!image

Pentru aceste echipamente trebuie adăugat la marcarea generală unele date suplimentare ca:

–raportul lp/ln (raportul dintre curentul de pornire şi curentul nominal) şi timpul tE

pentru maşini electrice rotative şi electromagneţi;

–curentul limită termic 1th şi curentul limită dinamic ld;n pentru transformatoare de măsură şi aparate de măsură.

4.3.3.Protecţia tip capsulare presurizată "p"

Capsularea presurizată este un tip de protecţie constând în menţinerea în interiorul capsulării a unui gaz de protecţie la o suprapresiune, în scopul prevenirii formării unei atmosfere explozive în interiorul capsulării.

Acest lucru se poate face fie prin circulaţia continuă a gazului de protecţie, fie prin compensarea pierderilor.

Capsularea trebuie să aibă gradul de protecţie minim IP 40 şi să prevină ieşirea

scânteilor prin bariere de scântei.

Clasa de temperatură a capsulării presurizate, (standard de referinţă SR EN 50014), trebuie stabilită ca fiind cea mai mare temperatură dintre:

–temperatura maximă a suprafeţei exterioare;

temperatura maximă a suprafeţei părţilor protejate prin unul din tipurile de protecţie (standard de referinţă SR EN 50014) şi care rămân sub tensiune chiar şi după întreruperea alimentării cu gaz de protecţie (de exemplu, încălzitoare electrice).

înaintea punerii sub tensiune, capsularea presurizată trebuie purjată cu o cantitate de gaz de protecţie cel puţin egală cu de cinci ori volumul intern al capsulării şi conductelor.

Tipul de protecţie "p" se foloseşte pentru echipamente statice, maşini electrice rotative (în general de puteri mari) sau pentru dulapuri electrice.

Marcarea aparaturii presurizate trebuie să conţină, în afara datelor specificate la 4.1:

–volumul intern liber;

–natura gazului de protecţie;

–cantitatea minimă de gaz necesar pentru purjare.

4.3.4.Protecţia tip securitate intrinsecă "i"

în circuitele cu securitate intrinsecă nici o scânteie sau efect termic, produse în condiţii normale de funcţionare sau în condiţii de defect nu sunt capabile să producă aprinderea unei atmosfere explozive date.

În acest tip de protecţie este introdusă noţiunea de aparatură asociată, care este aparatura ce conţine în acelaşi timp circuite cu securitate intrinsecă şi circuite fără securitate intrinsecă şi este astfel construită încât circuitele fără securitate intrinsecă să nu afecteze circuitele cu securitate intrinsecă.

în practică se folosesc circuite cu curenţi foarte mici pentru a transmite semnale analogice (măsurători de presiune, temperatură, etc.) sau digitale prin intermediul unor aparaturi care nu sunt cu securitate intrinsecă şi sunt separate de circuitele cu securitate intrinsecă prin bariere de securitate intrinsecă. Acestea, situate în zone neclasificate, constituie interfaţa ce permite alimentarea fără pericol a aparaturii electrice situată în zona periculoasă.

Aparatura cu securitate intrinsecă se clasifică în subgrupele IIA, 11B, IIC pe baza curentului minim de aprindere (MIC), respectiv în clasele de temperatură T1... T6.

Curentul minim de aprindere este curentul minim capabil să aprindă un amestec exploziv în aparatura de încercare, în condiţii specificate.

Din punctul de vedere al gradului de siguranţă aparatura cu protecţie "i" se împarte în:

–categoria "ia", care nu trebuie să producă aprinderea nici în funcţionare normală, nici în cazul unui singur defect şi nici în cazul a două defecte care conduc la condiţiile cele mai nefavorabile.

Coeficienţii de siguranţă ce trebuie aplicaţi tensiunii, curentului sau unei combinaţii a

acestora sunt 1,5 în funcţionare normală şi cu un singur defect şi 1 la funcţionare cu două defecte.

–categoria "ib", care nu trebuie să producă aprinderea în funcţionare normală nici

în cazul unui singur defect.

Coeficienţii de siguranţă sunt 1,5 la funcţionare normală şi cu un singur defect şi 1 la funcţionare cu două defecte.

Standardul de referinţă pentru marcarea aparaturii cu siguranţă intrinsecă este SR EN

50014 (vezi 4.2). În plus, marcarea barierelor de siguranţă trebuie să conţină:

–tensiunea maximă ce se poate aplica la bornele fără siguranţă intrinsecă (Um);

–tensiunea maximă de ieşire (U0).

4.3.5.Protecţia prin imersiune în ulei "o"

Protecţia constă în imersarea în ulei a părţilor active ale aparaturii în aşa fel ca atmosfera explozivă ce se găseşte deasupra nivelului uleiului sau în exteriorul capsulării să nu poată fi aprinsă.

Acest mod de protecţie se aplică aparaturii de comutaţie - contactoare, întreruptoare, reostatelor, rezistenţelor, transformatoarelor, siguranţelor fuzibile, etc.

Modul de protecţie "o" este foarte rar folosit, atât în ţară, cât şi pe plan mondial.

4.3.6.Protecţia prin înglobare în nisip "q"

Şi acest tip de protecţie se foloseşte foarte rar şi se aplică numai echipamentelor care nu au piese în mişcare.

Protecţia constă în a umple toate spaţiile libere din jurul unor componente electrice cu un material de o granulaţie foarte fină (cuarţ foarte fin) astfel încât, în condiţii de funcţionare, nici un arc produs în interiorul capsulării nu poate aprinde atmosfera explozivă din exterior.

Aprinderea atmosferei exterioare nu poate fi cauzată nici de scântei şi nici de temperatura excesivă a suprafeţei capsulării.

4.3.7.Protecţia tip încapsulare "m"

Este un tip de protecţie în care părţile care pot aprinde o atmosferă explozivă fie prin scântei, fie prin încălziri sunt incluse într-un compound - în general, o răşină suficient de rezistentă la influenţele exterioare - astfel încât atmosfera explozivă nu poate fi aprinsă nici de scântei şi nici de încălzirile care pot avea loc în interiorul capsulării.

Această protecţie se aplică, în general, componentelor electronice ca:

–rezistoare cu peliculă sau rezistoare bobinate într-un singur strat;

–condensatoare cu hârtie şi ceramice;

–optocuploare pentru separarea diferitelor circuite

dar şi transformatoarelor, bobinelor şi înfăşurărilor motoarelor cu tip de protecţie "e" precum şi transformatoarelor care corespund prescripţiilor de referinţă din standardul SR EN 50020 - securitate intrinsecă.

4.3.8.Protecţia specială tip "n"

Aparatura protejată prin tipul de protecţie "n" nu poate aprinde o atmosferă explozivă înconjurătoare în condiţii normale şi nici în anumite condiţii anormale de funcţionare.

Pe lângă aceasta, se face distincţia între aparatura care, în mod normal, nu produce arcuri sau scântei şi/sau suprafeţe fierbinţi şi aparatura care produce arcuri, scântei şi/sau suprafeţe fierbinţi. Metoda de protecţie rezultată de aici derivă, în parte din tipurile de protecţie pentru zona 2 / categoria 3 de aparatură, de un nivel mai scăzut. (a se vedea şi 4.4.1).

Aparatura cu tipul de protecţie "n" se clasifică în:

1) aparatură care nu produce scântei "nA", la care riscul apariţiei de scântei, arcuri electrice sau suprafeţe fierbinţi în funcţionare normală este redus prin măsuri constructive;

2) aparatură în care arcuri, scântei sau suprafeţe fierbinţi în funcţionare normală, pentru care se aplică diverse măsuri de protecţie precum:

–aparate cu contacte protejate "nC", incluzând tablouri electrice, componente neincendiare închise ermetic, aparate capsulate;

aparate cu respiraţie limitată "nR"; în care posibilitatea penetrării unei atmosfere explozive gazoase este redusă la un nivel foarte scăzut;

–aparatură cu presurizare simplificată "nP";

–aparatură cu energie limitată "nL".

Marcarea aparaturii trebuie să cuprindă, pe lângă elementele de la 4.2, unul din simbolurile de mai sus

Exemplu: Ex nC IIT3.

Dacă există condiţii speciale de instalare, se adaugă simbolul "X".

4.4.Clasificarea şi marcarea aparaturii Ex conform directivei 94/9CE

4.4.1.Directiva 94/9CE (ATEX 1OOa) pentru armonizarea prevederilor privind aparatele şi sistemele protectoare folosite în arii periculoase, adoptată de Parlamentul European la 23.04.94, va înlocui, începând cu 1.07.03, toate reglementările existente la nivel european în domeniu.

Această directivă a fost preluată şi în România prin Legea Protecţiei Muncii din 1996- Normele metodologice (Secţiunea B).

Conform directivei de mai sus, aparatura de grupa li, folosită în arii periculoase cu gaze şi vapori inflamabili sau cu praf combustibil, se clasifică în trei categorii, după nivelul de siguranţă al aparaturii , funcţie de zona în care este folosită.

Aparatura folosită în zone periculoase cu gaze şi vapori este codificată cu litera "G", iar aparatura folosită în zone periculoase cu praf combustibil este codificată cu "D".

4.4.2.Noua directivă introduce simbolul la marcarea specifică a protecţiei EEx corespunzător normei de referinţă EN 50014 (preluată şi ca standard român).

În ţara noastră, procedurile de asigurare a conformităţii prevăd conformitatea cu cerinţele esenţiale de securitate şi cu standardele române şi europene preluate ca standarde române, marcarea aparaturii făcându-se conform Legii nr 90/1996 şi Normelor metodologice de aplicare.

Exemplu de marcare completă a unei aparaturi Ex pentru arii periculoase cu gaze inflamabile conform directivei 94/9CE(ATEX 1OOa)

!image

!image

!image

!image

!image

!image

Protecţiile trebuie astfel alese încât să se asigure selectivitatea. Nu este necesară protecţia la suprasarcină în următoarele cazuri:

transformatorul este astfel construit încât poate suporta continuu curentul secundar de scurtcircuit la tensiunea primară şi frecvenţa nominală, fără o supraîncălzire inadmisibilă;

datorită specificului consumatorilor racordaţi, nu este posibilă apariţia unor suprasarcini.

6.3.2.Transformatoarei care au indicatoare de lichid trebuie astfel montate încât nivelul lichidului să fie vizibil.

6.3.3.La întocmirea şi calculul protecţiilor pentru transformatoarele de medie tensiune pe partea primară se vor respecta prevederile normativului PE 501.

6.4.Protecţia condensatoarelor

6.4.1.Condensatoarele trebuie prevăzute cu protecţie la scurtcircuit cu acţiune instantanee. Această protecţie poate fi realizată pentru un grup de condensatoare, dacă se asigură în acest mod şi protecţia fiecărui condensator în parte.

6.4.2.Bateriile de condensatoare trebuie prevăzute cu posibilitatea de deconectare manuală prin întreruptor sau contactor.

6.4.3.Condensatoarele care rămân în legătură cu zona 1 chiar şi după declanşarea circuitelor electrice trebuie să aibă, independent de locul amplasării-în interiorul zonei 1 sau în exteriorul zonei cu pericol de explozie-un dispozitiv de descărcare. Acest dispozitiv trebuie să producă descărcarea într-un interval de 5 secunde la o energie remanentă de

–0,2 mJ la instalaţiile electrice din subgrupa de explozie IIA

–0,06 mJ la instalaţiile electrice din subgrupa IIB

–0,02 mJ la instalaţiile electrice din subgrupa IIC

Această condiţie se consideră îndeplinită pentru condensatoarele construite într-un mod de protecţie conform par. 5.3.

6.4.4.Pentru evitarea unei autoexcitări la motoare asincrone cu compensare separată, capacitatea de compensare nu trebuie să fie mai mare de 90%.

6.5.Protecţia echipamentelor şi sistemelor de încălzire

6.5.1.Pentru echipamentele şi sistemele de încălzire prin rezistenţă trebuie luate măsuri suplimentare de protecţie, în scopul limitării temperaturii maxime de suprafaţă.

Dispozitivul de protecţie trebuie să conducă la deconectarea sistemului de încălzire şi să fie de tipul cu reconectare manuală.

6.5.2.Trebuie luate, de asemenea, măsuri de limitare a încălzirilor datorate curenţilor de scurgere la pământ anormali sau a defectelor de punere la pământ.

În acest scop, intr-un sistem tip TT sau TN trebuie instalate relee de protecţie la curent rezidual (RCD) cu un curent rezidual de max 300 mA (se recomandă I6n :,;; 30 mA) care să deconecteze la un timp de max. 5 sec. la IM şi sub O,15 sec la 5IM, IM fiind curentul diferenţial rezidual nominal al releului.

În sistemele IT trebuie utilizat un dispozitiv de control al rezistenţei de încălzire, care să semnalizeze scăderea rezistenţei de izolaţie sub valoarea de 50 Q/volt.

În cazul în care sistemul de încălzire prin rezistenţă este protejat prin instalarea într-o aparatură electrică, nu este necesară protecţia la curent rezidual sau la defectele de punere la pământ. (de exemplu, rezistenţele anticondens din carcasa unui motor electric).

6.5.3.Circuitele sistemelor de însoţire electrică a conductelor sau echipamentelor tehnologice cu cabluri de încălzire trebuie protejate :

–contra scurtcircuitelor prin întreruptoare automate bipolare având protecţie atât pe fază cât şi pe conductorul neutru;

–contra curenţilor de scurgere la pământ anormali prin relee de protecţie la curent rezidual conform 6.5.2.

Cablurile de însoţire electrică trebuie să aibă un înveliş metalic legat la pământ.

Se recomandă utilizarea cablurilor de tip "autoregulator" (cu caracteristică inversă curent­ temperatură), în scopul evitării încălzirilor locale periculoase .

6.6.Protecţia circuitelor de iluminat

6.6.1.Circuitele monofazate la care sunt racordate corpuri de iluminat amplasate în arii periculoase trebuie protejate prin siguranţe fuzibile sau întreruptoare automate, atât pe fază cât şi pe conductorul neutru.

Lămpile corpurilor de iluminat trebuie alese ţinând cont de tensiunea, puterea, frecvenţa şi dimensiunile înscrise pe plăcuţa acestora, astfel încât să se evite apariţia unor temperaturi de suprafaţă inadmisibile sau alte riscuri.

7.Deconectarea În caz de urgenţă şi separarea electrică

7.1.Este necesar să se prevadă posibilitatea ca instalaţiile electrice dintr-o arie periculoasă să fie deconectate manual în caz de urgenţă (incendiu, explozie, avarie tehnologică, etc.). Standardele de referinţă sunt SR EN 418 şi SR CEI 60364-4-46.

Punctul de deconectare trebuie amplasat în afara ariei periculoase.

Dispozitivul de deconectare trebuie să fie uşor de recunoscut, amplasat într-o zonă de

acces.

Întreruptorul comandat de butonul de avarie trebuie să întrerupă toate conductoarele

active, inclusiv conductorul neutru.

7.2.Trebuie prevăzută posibilitatea ca fiecare circuit sau grup de circuite să fie separate de restul instalaţiei electrice, pentru a se asigura securitatea personalului care intervine pentru întreţinere sau reparaţii.

Un aparat folosit pentru funcţia de separare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

–întreruperea să se facă pe toate conductoarele active, inclusiv conductorul neutru;

–să poată fi blocat sau zăvorât în poziţia "deschis", în scopul evitării unei închideri neintenţionate.

Verificarea deschiderii contactelor poate fi:

–vizuală, pentru aparatele cu separare vizibilă;

–mecanică, pentru aparatele cu separare aparentă, având un indicator ce indică poziţia contactelor.

8.Canalizaţii electrice

8.1.Prevederi generale

8.1.1.Instalarea aparaturii electrice în arii periculoase se poate face prin:

–sisteme de cabluri;

–sisteme de conductoare protejate în conducte de protecţie.

Aparatura electrică utilizată trebuie să fie special proiectată pentru unul din modurile de instalare de mai sus (a se vedea şi 8.5.1O).

8.1.2.În zone cu pericol de explozie se pot folosi:

–cabluri în execuţie omologată pentru zona respectivă;

–conductoare izolate montate în conducte de protecţie;

–bare capsulate cu un tip de protecţie antiex. Standardul de referinţă este SR ,EN

50014.

Este permisă şi folosirea cablurilor cu conductoare de aluminiu, dar cu secţiunea minimă de 16 mm2 şi cu conexiuni corespunzătoare pentru aluminiu, cu excepţia utilizării lor în instalaţii cu securitate intrinsecă.

8.1.3.Secţiunea minimă a cablurilor trebuie să fie:

-1,5 mm2 pentru cabluri de energie

-1 mm2 pentru cabluri de comandă-control-semnalizare

-1,5 mm2 pentru cabluri folosite în circuitele transformatoarelor de curent

-0,5 mm diametru pentru cabluri de telemecanică sau telecomunicaţii utilizate în încăperi închise şi 0,8 mm diametru pentru aceleaşi tipuri de cabluri utilizate în instalaţii exterioare.

Secţiunea minimă a conductoarelor de aluminiu izolate, protejate în conducte de

protecţie trebuie să fie 4 mm2.

8.1.4.Dimensionarea circuitelor electrice se va face în conformitate cu prevederile normativelor NP 1-7 şi PE-107, completate cu prevederile de la acest capitol.

Pentru instalaţiile cu securitate intrinsecă nu sunt valabile prevederile 8.1.2, 8.2.1, 8.2.2,

8.2.3.

8.1.5.Sistemele de cabluri trebuie astfel instalate încât să se evite expunerea lor la

deteriorări mecanice, la coroziune, căldură sau influenţe chimice.

În acest scop trebuie alese cabluri cu o construcţie corespunzătoare condiţiilor de

montare şi funcţionare (de exemplu, cabluri armate, ecranate, cu manta metalică sau

semirigidă, etc.) sau trebuie luate măsuri de protecţie (de exemplu, montarea acestora în conducte de protecţie pe porţiunile expuse).

8.1.6.Modul de conectare a circuitelor în cabluri sau conductoare la aparatura electrică din arii periculoase trebuie să respecte prevederile tipului de protecţie al aparaturii.

Este admisă conectarea a două sau mai multe conductoare la aceeaşi bornă, dacă tipul de bornă permite acest lucru.

Două conductoare cu secţiuni diferite pot fi conectate la aceeaşi bornă dacă sunt în prealabil fixate prin acelaşi manşon de comprimare.

Orificiile aparaturii electrice, destinate intrărilor de cabluri sau conducte şi neutilizate, trebuie obturate cu dopuri adecvate pentru tipul de protecţie corespunzător şi care nu pot fi demontate decât cu dispozitive speciale.

8.1.7.Trecerea gazelor, vaporilor sau lichidelor inflamabile dintr-o arie în alta precum şi acumularea acestora în canale de cabluri trebuie prevenită prin măsuri corespunzătoare cum ar fi etanşarea conductelor, tuburilor sau cutiilor de joncţiune, umplerea canalelor de cabluri cu nisip, etc.

Deschiderile din pereţi pentru trecerea cablurilor si conductelor dintr-o arie periculoasă într-una nepericuloasă trebuie etanşate in mod corespunzător, de exemplu prin etanşări cu mortar sau obturări cu nisip (a se vedea şi 8.4).

8.1.8.Distanţa minimă dintre cabluri şi conducte ce trebuie avută în vedere este de 50 mm la intersecţii şi 100 mm la apropieri. Fac excepţie cablurile de însoţire electrică a conductelor.

8.1.9.Se recomandă ca joncţionarea cablurilor in arii periculoase să fie evitată pe cât posibil.

În cazul în care acest lucru nu poate fi evitat, joncţiunile trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

–să fie făcute într-o capsulare cu un tip de protecţie corespunzător zonei;

–să fie corespunzătoare din punct de vedere electric şi mecanic;

–să fie umplute cu un compound, o răşină epoxidică sau acoperite cu un înveliş termocontractabil, conform instrucţiunilor date de producător.

În cazul în care, la instalarea unei capsulări, sunt necesare borne suplimentare şi/sau conductoare de alte dimensiuni şi curenţi faţă de cele prevăzute de furnizor, este necesar să se verifice prin calcul, pe baza parametrilor specificaţi de producător, că puterea disipată în noile condiţii nu depăşeşte puterea nominală maximă disipată, astfel încât temperatura maximă de suprafaţă a capsulării să nu fie depăşită.

Racordările conductoarelor din cabluri la aparaturi antideflagrante sau circuite cu securitate intrinsecă trebuie făcute numai prin conectoare de presare, cleme cu şurub asigurate contra slăbirii, sudare sau brazare.

8.1.1O. Trecerea de la un cablu cu conductoare de aluminiu la un cablu cu conductoare de cupru, în vederea racordării motorului aferent unui utilaj ce prezintă vibraţii excesive sau necesită demontări frecvente trebuie realizată într-o cutie de trecere. Tipul de protecţie al acesteia trebuie să corespundă normei de referinţă SR EN 50014.

Legătura de la cutia de trecere la motor poate fi legătură rigidă în ţeavă sau legătură flexibilă în tub flexibil (a se vedea şi 8.5).

Legătura electrică dintre cutia de trecere şi cutia de borne a motorului se poate face fie în conductoare cu izolaţie termoplastică sau din cauciuc, fie în cablu flexibil.

8.2.Alegerea cablurilor

8.2.1.Pentru canalizaţii fixe se pot folosi cabluri:

–cu manta metalică;

–cu manta termoplastică;

–cu manta elastomerică;

–cu manta şi izolaţie minerală.

8.2.2.Cablurile pentru echipamente portabile cu curenţi nominali până la 6 A şi tensiune de maximum 250 V pot să aibă mantaua din:

–cauciuc sau policloroprenă execuţie mijlocie;

–elastomer sintetic echivalent.

Aceste cabluri nu pot fi folosite pentru lămpi sau pompe portabile, comutatoare tip pedală sau alte aparate portabile, dacă sunt supuse solicitărilor mecanice.

Pentru aparatura portabilă de curenţi şi tensiuni mai mari decât cele de mai sus trebuie folosite cabluri cu manta din:

–cauciuc sau policloroprenă execuţie grea;

–alt elastomer sintetic echivalent.

Cablurile pentru echipamente mobile trebuie să aibă conductorul de protecţie înglobat în mantaua cablului.

8.2.3.Cablurile flexibile trebuie să fie de următoarele tipuri:

–cu manta din cauciuc sau policloroprenă execuţie mijlocie;

–cu manta din cauciuc sau policloroprenă execuţie grea;

–cu izolaţie din material plastic echivalente cu ultimul tip.

8.3.Intrări de cabluri

8.3.1.Intrarea cablurilor într-o aparatură antideflagrantă se poate face astfel:

–intrare directă, în care intrarea cablului se face direct în capsularea antideflagrantă a aparaturii;

–intrare indirectă, în care intrarea cablului se face prin intermediul unui compartiment de borne cu tipul de protecţie antideflagrantă "d" sau cu securitate mărită "e".

8.3.2.Sistemele de intrări de cabluri trebuie să satisfacă toate prescripţiile la care se fac referiri în standardul corespunzător pentru aparatură, iar dispozitivele de intrare de cabluri să fie adecvate tipului de cablu folosit şi să nu afecteze tipul de protecţie al aparaturii.

8.3.3.Intrările de cabluri în compartimentul de borne al unei aparaturi antideflagrante trebuie să satisfacă cerinţele de la 8.3.4 pentru compartiment de borne Ex ăd" şi cele de la 8.3.5 pentru compartiment de borne Ex ăe".

Acolo unde cablurile intră în aparatura antideflagrantă direct, sistemul de cabluri trebuie

::;ă satisfacă prescripţiile de la 8.3.4.

8.3.4.Intrările de cabluri pentru aparatura antideflagrantă trebuie să asigure etanşarea dintre cablu şi corpul intrării fie printr-un inel de etanşare din material elastomeric, metalic sau compozit, fie printr-un compound de umplere.

Este permis a se folosi dispozitive de intrări de cabluri cu inel de etanşare pentru:

–capsulări subgrupele IIA, 11B amplasate în zona 2;

–capsulări subgrupele IIA, 11B amplasate în zona 1 care au un volum mai mic de

2000 cm3.

Pe fiecare intrare de cablu trebuie marcate diametrul minim şi maxim admisibil al cablului Inelele de etanşare compresibile trebuie să aibă înălţimea axială necomprimată de 20

mm pentru cabluri cu diametrul până la 20 mm şi de minimum 25 mm pentru cabluri cu diametrul mai mare de 20 mm.

De asemenea, fiecare inel trebuie marcat cu diametrul minim şi maxim admisibil al cablului. în toate celelalte situaţii care nu respectă condiţiile de mai sus şi anume:

–capsulările ce conţin o sursă internă de aprindere, au un volum mai mare de 2000 cm3 şi sunt amplasate în zona 1;

–capsulările din subgrupa IIC care conţin o sursă internă de aprindere trebuie folosit fie un dispozitiv de etanşare antideflagrant (cameră de etanşare sau cutie de stopare) care realizează etanşarea în jurul conductoarelor individuale printr-un compound sau alt material de etanşare, fie o intrare de cablu antideflagrantă cu compound de umplere.

Sursa internă de aprindere include scânteile care se produc în funcţionare normală, care pot cauza aprinderi. De regulă, aparatura de comutaţie constituie o sursă internă de aprindere. Se consideră că o capsulare care conţine numai borne sau o capsulare cu intrare indirectă nu

constituie o sursă internă de aprindere.

*)Prin volumul capsulării se înţelege volumul intern liber.

8.3.5.Intrările de cabluri la aparatura cu tipul de protecţie cu securitate mărită trebuie să respecte următoarele condiţii:

–să fie corespunzătoare tipului de cablu utilizat;

–să nu afecteze tipul de protecţie "e";

–să realizeze gradul de protecţie IP 54 printr-o etanşare corespunzătoare (de exemplu printr-un inel de etanşare sau o îmbinare cu filet).

Capsulările cu grosimea de minimum 6 mm nu necesită o etanşare suplimentară între dispozitivul de intrare a cablului şi capsulare.

8.3.6.În cazul în care dispozitivul de intrare a cablului într-o capsulare nu este prevăzut cu un element de fixare, este necesară fixarea corespunzătoare a cablului.

8.4.Pozarea cablurilor

8.4.1.De regulă, pozarea cablurilor trebuie făcută aparent pe suprafeţele pereţilor clădirii sau pe construcţiile metalice.

Cablurile pozate aparent trebuie alese de tipul cu întârziere la propagarea flăcării (standardul de referinţă pentru încercări este SR CEI 60332-1).

8.4.2.Pozarea cablurilor în pardoseală şi în planşeele dintre etaje trebuie făcută în conducte de oţel îmbinate prin înfiletare sau în canale.

Ieşirea cablurilor din ţevile de protecţie la motoare sau aparatura locală trebuie etanşată.

8.4.3.Traseele de cabluri trebuie astfel alese încât să permită intervenţia pentru

·întreţinere sau în caz de avarii şi incendii.

8.4.4.La trecerile cablurilor prin pereţi şi planşee se pot folosi ţevi de trecere, presetupe sau cutii de nisip. Etanşările vor fi executate conform prevederilor normativului P 118 şi Anexei la acesta, indicativ MP- 008.

8.4.5.Trebuie evitată, pe cât posibil, străpungerea pereţilor rezistenţi la explozie pentru trecerea canalizaţiilor de cabluri sau conducte.

Aceasta este permisă numai în cazuri de strictă necesitate şi cu respectarea prevederilor din P 118.

8.4.6 Pozarea cablurilor pe estacade trebuie făcută cu respectarea prevederilor normativului PE 107, ţinând seama şi de prevederile de la 8.1.18.

8.4.7.Se admite folosirea estacadelor tehnologice pentru pozarea cablurilor, rezervându-se în acest scop spaţii speciale. Se recomandă folosirea părţii laterale opusă părţii pe care sunt montate utilajele.

8.4.8.Trebuie evitate traseele de cabluri care trec pe deasupra utilajelor ce conţin sau vehiculează substanţe inflamabile, cu excepţia cablurilor aferente utilajului respectiv.

8.4.9.În cazul montării cablurilor sub conducte, trebuie luate măsuri de protejare a cablurilor în zonele cu posibile scăpări de produse (ventile, flanşe, purje) precum şi în zonele de joncţionare a cablurilor.

8.4.1O. Podurile metalice de cabluri trebuie legate la pământ, iar între elementele şi profilele longitudinale ale acestora trebuie realizate legături de echipotenţializare.

De asemenea, conductele de protecţie ale cablurilor trebuie conectate între ele prin punţi de echipotenţializare şi legate la pământ.

8.4.11.În zonele cu vapori şi gaze mai grele decât aerul, canalele de cabluri trebuie umplute cu nisip şi acoperite cu dale de beton (rosturile dintre acestea se vor etanşa cu bitum sau alt material).

Se recomandă pozarea cablurilor pe un singur rând pe fundul canalului, la o distanţă între cabluri de minimum 100 mm. Cablurile se pot poza şi pe mai multe rânduri dacă sunt separate prin cărămidă şi nisip, iar distanţa dintre rânduri este de minimum 150 mm.

Ieşirea cablurilor din canale trebuie făcută prin ţevi de oţel încastrate în pereţii canalului şi cu etanşarea corespunzătoare a cablurilor pe ţeavă.

În zonele cu vapori şi gaze mai uşoare decât aerul nu este necesară umplerea canalelor cu nisip.

Nu este permisă pozarea cablurilor în canale în zonele unde pot apărea scurgeri de lichide cu temperatură ridicată sau solvenţi, care pot afecta mantaua cablurilor.

8.4.12.La pozarea cablurilor în canale umplute cu nisip cu lungimi mai mari de 1O m trebuie luată în considerare reducerea sarcinii admisibile faţă de pozarea în pământ sau în aer, conform Anexei 5.

8.4.13.Pozarea cablurilor în pământ trebuie să respecte prevederile normativului PE

107.

8.5.Conductoare sau cabluri în conducte de protecţie

8.5.1.Conductele de protecţie pentru conductoare sau cabluri racordate la capsulări antideflagrante trebuie să fie de tipul:

a)conductă de oţel de mare rezistenţă, trefilat solid sau cu sudură continuă, cu grosimea minimă a peretelui de 2 mm, protejate contra coroziunii prin zincare sau vopsire;

b)conductă flexibilă din metal sau un material compus - de exemplu, conductă metalică cu manta din cauciuc sau material plastic, având rezistenţa mecanică mare sau foarte mare.

După adoptarea standardelor CEI/EN specifice pentru conducte de protecţie, se vor avea în cedere prevederile acestora privind condiţiile tehnice ale conductelor de protecţie instalate în arii periculoase.

8.5.2.Îmbinările conductelor trebuie făcute prin înfiletare, asigurându-se înfiletarea a minimum cinci filete între conductă şi capsulare sau între conductă şi racord.

8.5.3.Conductele trebuie prevăzute cu dispozitive de etanşare la intrarea într-o capsulare în care, în funcţionare normală, se produc scântei, arcuri electrice sau temperatură ridicată, precum şi la intrarea sau ieşirea dintr-o arie periculoasă.

Aceste dispozitive trebuie montate la o distanţă de maximum 450 mm de capsulare.

Excepţie fac capsulările cu racorduri la conducte cu diametrul mai mic de 50 mm, la care nu sunt necesare dispozitive de oprire a flăcărilor.

După instalarea conductoarelor, dispozitivele de etanşare trebuie umplute cu o masă de etanşare (compound), în scopul de a evita intrarea gazelor în conducte.

Compoundul trebuie să fie impermeabil, să nu se contracte la aplicare şi să aibă punctul de înmuiere mai mare de 90° C.

Adâncimea masei de etanşare (compoundului) din dispozitivul de etanşare trebuie să fie cel puţin egală cu diametrul interior al conductei, dar nu mai mic de 16 mm.

8.5.4.Toate îmbinările conductelor cu aparatura electrică trebuie să fie· de tipul demontabil (prin racorduri olandeze), pentru a permite demontarea aparaturii fără demontarea conductei.

8.5.5.În cazul circuitelor de lungimi mari, unde este posibilă acumularea condensului în interiorul conductelor de protecţie trebuie montate dispozitive speciale de drenare.

8.5.6.Racordarea motoarelor electrice care au vibraţii excesive în funcţionare normală se recomandă a fi făcută prin intermediul unei cutii de trecere şi a unui racord flexibil (a se vedea şi 8.1)

8.5.7.În conducte se pot utiliza cabluri mono sau multifilare, nearmate sau fără manta, conductoare izolate din cupru sau aluminiu cu izolaţie termoplastică sau elastomerică.

Suma ariilor totale ale secţiunilor cablurilor instalate într-o conductă nu trebuie să depăşească 40% din aria secţiunii conductei.

8.5.8.Îmbinarea conductoarelor trebuie făcută, de regulă, prin conectoare sau cleme de legătură prin presare, cu şurub asigurat contra slăbirii sau prin sertizare.

Clemele trebuie să fie omologate pentru conductoare de cupru sau de aluminiu.

Conductoarele de cupru pot fi îmbinate şi prin răsucire şi matisare, pe o lungime de cel puţin 20 mm.

Îmbinarea conductoarelor de aluminiu prin răsucire este interzisă.

La îmbinarea conductoarelor trebuie respectate şi prevederile corespunzătoare din normativul NP 17-02.

8.5.9.Izolarea locurilor de îmbinare a conductoarelor trebuie făcută fie cu benzi adezive de PVC rezistent la intemperii, fie cu benzi termocontractabile sau alte materiale echivalente.

8.5.1O. Se recomandă ca instalarea aparaturii să se facă exclusiv prin unul din modurile de la 8.1.1.

În cazul în care este necesară instalarea prin cabluri a unei aparaturi proiectate pentru

instalare în conductoare protejate în conducte sau invers, trebuie aplicate măsurile de adaptare de la 8.5.11 sau 8.5.12.

8.5.11.O capsulare proiectată special pentru racordarea conductoarelor în conducte de

t- ,>rotecţie poate fi racordată prin cabluri conform uneia din cele trei metode de mai jos:

1.Conducta metalică rigidă filetată poate fi înfiletată în orificiul filetat al capsulării.

Pe conducta metalică, la max. 450 mm de capsulare se instalează un dispozitiv de etanşare; între acesta şi cutia de borne se instalează o altă conductă metalică rigidă, în aceleaşi condiţii ca mai sus.

Dacă lungimea acesteia este mai mare de 450 mm, se instalează un dispozitiv de etanşare suplimentar.

Cablul se va racorda la cutia de borne în conformitate cu modul de protecţie al cutiei

2.Un adaptor cu acelaşi mod de protecţie ca şi capsularea, având treceri etanşe şi cutie de borne, poate fi înfiletat în orificiul de intrare al conductei în capsulare direct sau prin intermediul unei conducte de maximum 150 mm lungime.

Metoda se aplică şi în cazul capsulărilor proiectate special pentru racordarea în cabluri instalate în conducte, dar pentru care realizarea conexiunii necesită alte cabluri.

Cablul se va racorda la cutia de borne conform prevederilor corespunzătoare modului de protecţie al cutiei.

3.Cablul poate fi racordat la capsulare cu ajutorul unei intrări de cablu şi, dacă este necesar, cu ajutorul unei piese de tranziţie, care are rolul de adaptare a diametrului intrării de cablu la cel al orificiului filetat al capsulării.

Atunci când cablul intră într-o capsulare antideflagrantă, între intrarea de cablu şi capsulare se inserează un dispozitiv de etanşare, conform metodei 1.

8.5.12.Racordarea în conductoare a unei capsulări proiectate special pentru racordarea în cablu se poate face prin înfiletarea unei ţevi rigide în orificiul capsulării (a se vedea şi 8.1).

Filetul conductei trebuie să fie compatibil cu filetul capsulării.

8.6.Montarea conductelor de protecţie

8.6.1.Este interzisă aşezarea conductelor pe suprafaţa pardoselii. Este admisă pozarea conductelor în pardoseli betonate, dacă acestea sunt acoperite cu un strat de minimum 20 mm de beton.

Nu este permisă pozarea în pardoseli a conductelor de protecţie mai mici de 3/4".

8.6.2.În încăperile foarte umede şi cu mediu puternic coroziv, conductele nu trebuie aşezate direct pe suprafeţele portante. Distanţele minime între conducte şi pereţi sau tavane trebuie să fie:

–pentru conducte cu diametrul până la 1"- de două ori diametrul conductei respective;

–pentru conducte cu diametrul mai mare de 1"- diametrul conductei respective.

8.6.3.Trebuie prevăzute legături de fixare rigidă a conductelor de protecţie, care să nu permită deplasarea acestora faţă de construcţia de susţinere.

Nu este permisă fixarea conductelor prin sudare directă de suport.

8.6.4.Conductele de protecţie montate aparent trebuie fixate astfel:

–la maximum 800 mm faţă de motoare sau aparate locale;

–la maximum 300 mm faţă de corpuri de iluminat, cutii de derivaţie sau fitinguri.

8.6.5.La trecerea conductelor prin pereţi sau planşee trebuie respectate prevederile normativului P 118 şi MP- 008.

8.6.6.La trecerea conductelor prin pereţi, dispozitivele de etanşare trebuie montate, de regulă, în ariile periculoase, în imediata apropiere a locului de ieşire. Între dispozitivul de etanşare şi perete nu este permisă montarea de racorduri de legătură.

9.Prescripţii de instalare şi punere in funcţiune pentru aparatura presurizată "p"

9.1.Condiţii tehnice pentru conducte

9.1.1.Materialele folosite pentru conducte şi îmbinări nu trebuie să fie afectate de gazul de protecţie şi de vaporii sau gazele inflamabile în care sunt instalate.

9.1.2 Conductele trebuie să reziste la 1,5 ori suprapresiunea maximă specificată de furnizorul aparaturii presurizate sau la suprapresiunea maximă a sursei de presurizare.

9.1.3.Intrarea gazului de protecţie în conducta de alimentare trebuie să se facă în afara ariei periculoase. Face excepţie cazul în care gazul este furnizat în butelii.

9.1.4.Se recomandă ca orificiile de ieşire a gazului de pe conductele de evacuare să fie într-o arie nepericuloasă .

Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie instalate bariere contra scânteilor şi particulelor incendive.

9.1.5.Barierele nu sunt necesare în zona 2, dacă aparatura nu produce, în funcţionare normală, scântei sau particule incendive.

În toate celelalte situaţii instalarea barierelor este obligatorie.

9.1.6.Se recomandă ca instalarea aparaturii de presurizare, ventilatoare, compresoare, dispozitivele de control/comandă aferente, etc., să se facă într-o arie nepericuloasă; în caz contrar, aparatura trebuie să fie protejată corespunzător zonei.

9.2.Măsuri în cazul defectării presurizării

9.2.1.Aparatura cu sursă internă de degajare trebuie instalată conform instrucţiunilor furnizorului.

în cazul defectării presurizării, este necesară alarmarea şi luarea de măsuri pentru menţinerea siguranţei sistemului.

9.2.2.Dacă aparatura este fără sursă internă de degajare, măsurile care trebuie luate în cazul defectării presurizării depind de clasificarea ariei periculoase şi de tipul de protecţie al aparaturii.

9.2.3.În zona 1, dacă aparatura este corespunzătoare zonei 2 fără presurizare, este necesară alarmarea, în vederea luării de măsuri pentru repararea defecţiunii; dacă aparatura

!image

!image

!image

!image

!image

!image

!image

!image

!image

!image

!image

!image

12.Protecţia Împotriva scânteilor incendiare

12.1.Protecţia împotriva curenţilor de punere la pământ

12.1.1.Într-o arie periculoasă, reţeaua TN, în care neutrul este legat direct la pământ, trebuie să fie de tipul TN-S (conductorul neutru N şi conductorul de protecţie PE trebuie să fie separate).

Este interzisă reconectarea conductoarelor N şi PE după separare. În punctul de separare, situat în aria nepericuloasă, conductorul de protecţie trebuie legat la sistemul de echipotenţializare al zonei.

Este necesar controlul curenţilor reziduali între conductoarele N şi PE.

Sensibilitatea dispozitivelor de protecţie la curenţi reziduali trebuie să fie mai mică de

500mA.

12.1.2.Într-o reţea TT, în care neutrul este legat direct la pământ, iar priza de pământ a reţelei este diferită de priza de pământ pentru mase şi elemente conductive este necesară protecţia la curenţi reziduali cu dispozitive tip RCD a receptoarelor electrice. Dispozitivul de protecţie la curenţi reziduali poate fi amplasat pe intrarea tabloului de distribuţie şi/sau pe fiecare plecare, pentru ameliorarea selectivităţii.

12.1.3.ln reţeaua de tip IT de joasă tensiune, în care neutrul este izolat sau legat la pământ printr-o impedanţă, iar priza de pământ pentru mase este conectată cu priza de pământ a reţelei, trebuie prevăzut un dispozitiv de control permanent al izolaţiei, pentru a semnaliza primul defect de izolaţie; semnalizarea trebuie urmată imediat de măsuri de depistare şi izolare a defectului. Durata maximă de funcţionare cu o punere simplă la pământ se reglementează prin documentaţia tehnică de execuţie, funcţie de natura şi importanţa consumatorilor.

Dacă priza de pământ pentru mase este diferită de priza de pământ a reţelei este necesar, în plus, un dispozitiv de protecţie la curenţi reziduali, amplasat pe intrarea tabloului de distribuţie.

În reţeaua de tip IT de medie tensiune, în care neutrul este izolat sau legat la pământ printr-o bobină de stingere, sunt necesare următoarele măsuri:

–controlul permanent al rezistenţei de izolaţie şi semnalizarea optică şi eventual şi acustică a primei puneri la pământ;

–deconectarea netemporizată a receptoarelor electrice situate în zona 1 şi deconectarea temporizată a celor situate în zona 2, la prima punere la pământ.

Se admite deconectarea temporizată a receptoarelor de importanţă vitală în procesul tehnologic sau chiar menţinerea lor în funcţiune, chiar dacă sunt situate în zona 1, dacă

deconectarea lor ar introduce un risc mai mare decât cel de aprindere, cu condiţia ca funcţionarea sistemului de alarmare să fie urmată imediat de măsurile de depistare şi izolare a defectului monofazat.

Dacă neutrul reţelei IT de medie tensiune este legat la pământ printr-o rezistenţă, primul defect de punere la pământ trebuie să conducă la deconectarea netemporizată a receptoarelor electrice.

12.1.4.ln schemele TN-S, TT şi IT cu neutrul distribuit este necesară deconectarea conductorului neutru. Acesta trebuie să fie deconectat după conductoarele de fază, iar conectarea lui să se facă simultan sau înaintea conectării conductoarelor de fază.

Trebuie, de asemenea, prevăzută protecţia la suprasarcină a conductorului neutru, dacă secţiunea acestuia este mai mică decât cea a conductoarelor de fază.

Se admite să nu se prevadă protecţia conductorului neutru, chiar dacă secţiunea lui este mai mică decât cea a conductoarelor de fază, dacă dispozitivul de protecţie al fazelor asigură şi protecţia neutrului, iar curentul maxim probabil prin acesta în funcţionare normală este mai mic decât curentul maxim admisibil în conductor.

12.2.Electricitatea statică

12.2.1.Electricitatea statică poate provoca incendiu sau explozie în cazul îndeplinirii simultane a următoarelor condiţii:

–existenţa materialului combustibil sau a atmosferei explozive;

–deplasarea sarcinilor cu apariţia descărcărilor disruptive;

–energia eliberată prin descărcare să fie mai mare decât energia minimă pentru aprinderea materialului combustibil sau a atmosferei explozive.

Apariţia sarcinilor electrice în procesele industriale se poate datora în principal fenomenelor de frecare a două corpuri, potenţialelor de contact şi unor fenomene de polarizare.

Pericolul de explozie poate să apară la manipularea substanţelor combustibile sau oxidabile, atunci când concentraţia acestora în amestec cu aerul este cuprinsă între limitele inferioară şi superioară de explozie.

12.2.2.Sunt considerate periculoase, din punct de vedere al producerii electricităţii statice, substanţele care au o rezistivitate mai mare de 105 Qcm.

Substanţele cele mai răspândite cu rezistivitate mare sunt: cauciucul natural şi sintetic, răşinile sintetice, masele plastice, fibrele artificiale, gazele lichefiate, hidrocarburile lichide şi gazoase (eter dietilic, butirol de etil, etc.)

Pericolul de explozie sau de incendiu depinde de viteza şi de modul de manipulare a lichidelor prin conducte sau instalaţii pe timpul desfăşurării operaţiilor de alimentare, golire, transport şi distribuţie (cele mai periculoase potenţiale se formează la transportul lichidelor pe conducte cu viteze mai mari de 0,7 m/s).

Stratul de praf combustibil se comportă diferit la descărcările electrostatice, în funcţie de natura produsului de aprindere.

12.2.3.Principalele procese, operaţii, activităţi, fenomene etc., pe parcursul cărora pot să apară încărcări electrostatice sunt:

–încărcarea şi/sau descărcarea lichidelor combustibile aflate la presiune atmosferică în/din rezervoare (cisterne);

–vehicularea lichidelor combustibile sau a solvenţilor, cu viteze relativ mari, prin elemente sau porţiuni de conducte;

–pulverizarea unor produse combustibile (lichide, pulberi etc.) prin utilizarea principiului lui Bernoulli;

–amestecarea, prin centrifugare cu viteze relativ mari, în vase, recipiente etc., a unor produse combustibile lichide;

–procese de producere a pulberilor (prafurilor) combustibile;

–transportul pneumatic prin conducte, a produselor pulverulente;

–procese tehnologice pentru cauciucat ţesături;

–utilizarea indicatoarelor de nivel, de tip plutitor, pentru măsurarea nivelului produselor lichide combustibile şi/sau inflamabile, dacă acestea nu sunt legate la pământ;

–spălarea cu jet pulverizat de apă şi/sau abur supraîncălzit a cazanelor, rezervoarelor, cisternelor sau a altor recipiente, care au conţinut produse volatile şi care mai pot conţine vapori ai acestor produse ;

–operaţii de omogenizare în rezervoare a produselor combustibile prin agitare cu aer, diverse alte gaze sau prin utilizarea de dispozitive mecanice;

–pulverizarea electrostatică utilizând vopseluri, pulberi etc.;

–procese de fabricaţie a firelor şi fibrelor în industria textilă;

–filtrarea aerului sau a altor gaze, impurificate cu pulberi metalice, pulberi (prafuri) agricole etc.;

–procese locale şi generale de ventilare, aerisire, desprăfuire etc.;

12.2.4.Măsurile de protecţie contra electricităţii statice trebuie să ţină seama de caracteristicile proceselor tehnologice şi de capacitatea de reacţie a operatorilor. Soluţiile cele mai eficiente sunt:

–îndepărtarea sarcinilor electrice prin legarea la pământ a utilajelor, conductelor şi rezervoarelor la care pot să apară încărcări cu electricitate statică;

–umidificarea atmosferei (se recomandă acolo unde procesul tehnologic permite acest lucru). Pentru a împiedica formarea formării sarcinilor electrostatice se recomandă ca umiditatea relativă a aerului să fie de peste 70%;

–creşterea conductivităţii suprafeţei materialelor;

–purificarea gazelor de particulele lichide şi solide suspensie;

–purificarea lichidelor care conţin particule coloidale;

–ionizarea aerului şi a mediului, în special în interiorul utilajelor, rezervoarelor, mijloacelor închise de transport, etc. pentru creşterea conductivităţii acestuia;

–folosirea de pardoseli cu conductivitate electrică mărită;

–interzicerea încărcării unui produs cu temperatura de inflamabilitate ridicată, cum ar fi petrolul lampant, până când nu s-au scurs resturile de lichide din autocisternă.

12.2.5.În toate cazurile în care legarea la pământ este un mijloc de protecţie suficient contra electricităţii statice se recomandă folosirea acesteia, deoarece este mijlocul cel mai simplu şi eficace.

Eficienţa combaterii electricităţii statice prin legare la pământ trebuie verificată întotdeauna prin măsurători.

12.2.6.Utilajele, maşinile şi dispozitivele pentru substanţe şi procese periculoase în ceea ce priveşte încărcarea electrostatică trebuie executate din materiale conductive.

12.2.7.Pentru utilajele cu suprafeţe emailat şi pentru utilajele metalice la care pe pereţii

··1feriori se formează sedimente de substanţe neconductive (gudroane, pelicule de masă plastică, etc.) legarea la pământ nu reprezintă un mijloc de protecţie eficient În aceste cazuri trebuie să se ia şi alte măsuri de protecţie.

12.2.8.Filtrele cu saci din pânză se recomandă să fie cusute cu sârmă metalică şi apoi legate la pământ. Aceste sârme se vor verifica în mod sistematic pentru a se vedea dacă nu s­ au produs ruperi, în care caz se vor repara imediat.

12.2.9.Conductele care intră în limitele teritoriului unei instalaţii, acelea care fac legătura între utilajele din limitele unei instalaţii, precum şi conductele aferente instalaţiilor din afara platformei acestora trebuie să formeze pe toată lungimea lor un circuit electric neîntrerupt.

12.2.1o. Atunci când continuitatea tubulaturii metalice este întreruptă prin burdufuri de materiale textile sau plastice se prevăd sisteme de echipotenţializare între tronsoanele bune conducătoare de electricitate.

Legături echipotenţiale se prevăd la racordurile şi flanşele cu garnituri izolatoare de pe traseele de conducte, tuburi şi furtunuri pentru vehicularea fluidelor generatoare de electricitate statică şi, după caz, la dispozitivele (capetele) de pulverizare, refulare sau debitare a acestora.

12.2.11.Îmbinările cu flanşe metalice ale conductelor şi utilajelor formează, de regulă, legături satisfăcătoare din punct de vedere al continuităţii electrice, nefiind necesare punţi speciale de şuntare cu condiţia ca cel puţin două şuruburi să fie bine curăţate în locurile de contact (sub cap şi piuliţă).

Se recomandă aşezarea unor şaibe cositorite sub capetele şi piuliţele şuruburilor, precum şi curăţirea locurilor de contact.

Rezistenţa de contact între flanşe nu trebuie să depăşească 0,03 Q, valoare care, de regulă, se obţine când şuruburile flanşei se strâng normal, fără montarea dispozitivelor de şuntare. În caz contrar se va face o legătură sigură de şuntare.

12.2.12.În instalaţiile industriale şi în staţiile de pompare, deoarece conductele au lungimi mici şi există căi multiple de scurgere la pământ a electricităţii statice, nu sunt necesare şuntările suplimentare ale flanşelor. Acestea sunt necesare pe traseele exterioare (estacade, parcuri de rezervoare).

12.2.13.Conductele montate pe estacade trebuie să fie legate la instalaţia de legare la pământ la capetele estacadei şi, de asemenea, la fiecare 200 - 300 m. Rezistenţa prizei de legare la pământ, când este folosită numai pentru descărcarea electricităţii statice, trebuie să fie de maxim 100 Q.

12.2.14.Pentru estacade cu produse inflamabile, în afară de locurile de legare la pământ indicate la 12.2.13, trebuie să se ţină seama de următoarele:

–pentru legarea la pământ a estacadelor se vor prevedea prize speciale sau se vor folosi prizele de protecţie ale instalaţiilor electrice;

–nu se admite utilizarea conductelor care conţin lichide şi gaze inflamabile ca prize de legare la pământ. Fac excepţie coloanele sondelor, care pot fi folosite ca prize de pământ;

–nu se admite legarea conductelor care trec pe poduri amplasate în apropierea căilor ferate electrificate de construcţia metalică a podurilor pentru a se preîntâmpina astfel pătrunderea pe conducte a curenţilor vagabonzi.

12.2.15.Pentru a crea circuite închise şi pentru a se preîntâmpina producerea de scântei trebuie să se prevadă punţi de conexiune pentru toate conductele montate în paralel amplasate în secţii, pe estacade sau în canale, la distanţă de până la 1O cm una de alta. Punţile de conexiune trebuie montate la intervale de 20 m.

Conductele care se intersectează şi se apropie până la distanţa de 1O cm, indiferent de apartenenţă sau destinaţie, trebuie de asemenea să fie legate între ele cu punţi de conexiune în punctele de intersecţie şi de apropiere. Când conductele trec la o distanţă de până la 1O cm de scări metalice, platforme şi construcţii, trebuie să fie legate şi de acestea cu punţi de conexiune.

Pentru conductele montate la sol, existenţa unui suport metalic comun este considerată suficientă, nemaifiind necesară montarea de punţi de conexiune suplimentare.

12.2.16.Mantalele rezervoarelor metalice trebuie legate la pământ conform normativului I 20. În afară de aceasta, rezervoarele trebuie legate pe drumul cel mai scurt între ele şi cu părţile metalice de pe sol sau subterane, cu conductele metalice sau cu instalaţiile de paratrăsnet ale construcţiilor vecine care se află în jurul rezervorului pe o distanţă de 30 m.

12.2.17.Rezervoarele cu capac fix susţinut pe stâlpi trebuie să aibă stâlpii legaţi electric de capac şi mantaua legată la pământ.

La rezervoarele cu manta şi capac metalic, este necesară sudarea sau nituirea stâlpului la fundul rezervorului. Dacă mantaua rezervorului este din metal, dar capacul este din material slab conducător, de exemplu beton, legătura de la fundul rezervorului este suficientă. Dacă atât mantaua cât şi capacul sunt din material slab conducător, se va efectua o legătură la fundul rezervorului între stâlpi şi fund, şi se va face o legătură prin peretele rezervorului la pământ, în exterior.

12.2.18.La rezervoarele metalice care au capac metalic plutitor, capacul, dacă nu este în contact metalic cu mantaua (prin sistemul glisant de etanşare) trebuie să aibă legătură electrică specială cu mantaua prin conductoare flexibile.

12.2.19.Capacul metalic plutitor al rezervoarelor care au mantaua construită din material slab conducător va fi legat la pământ prin exteriorul rezervorului.

12.2.20.La umplerea rezervoarelor lichidele trebuie dirijate pe fundul acestora şi, acolo unde este posibil, la un punct legat la pământ. Se va prevedea un deflector la conducta de umplere care să elimine stropirea şi pulverizarea lichidului. Dacă se întrebuinţează o pâlnie metalică, atunci ea va fi legată la pământ în acelaşi loc ca şi rezervorul sau recipientul respectiv (umplute sau golite). În cazul în care pâlnia este confecţionată din material izolant, atunci prin

ea trebuie introdusă, până la partea inferioară a rezervorului, o liţă legată la pământ (acest procedeu trebuie aplicat înainte de a se începe operaţia de umplere).

12.2.21.Nu se admit dispozitive şi obiecte plutitoare pe suprafaţa lichidelor inflamabile din rezervoare dacă nu sunt luate măsuri eficace pentru descărcarea sarcinilor electrostatice. Se recomandă ca indicatoarele de nivel pentru astfel de lichide să fie alese, pe cât posibil, de tipul celor fără flotor.

În cazul când este necesară folosirea indicatoarelor de nivel cu flotor, flotorul va avea ghidaj metalic: tipul folosit trebuie să excludă posibilitatea desprinderii flotoarelor de pe ghidaj în timpul deplasării şi al apropierii lor de peretele rezervorului (până la o distanţă la care s-ar putea produce descărcarea prin scântei a electricităţii statice acumulate pe flotor).

Se vor exclude de pe suprafaţa flotorului sau a dispozitivelor similare colţurile ascuţite, muchiile şi bavurile.

Ecranele plutitoare din masă plastică vor avea un sistem adecvat de scurgere a electricităţii statice la masa rezervorului.

12.2.22.La debarcader, toate conductele de pe ţărm pentru transportul lichidelor la, sau de la tancurile sau ambarcaţiunile petroliere, vor fi legate împreună şi conectate la un sistem eficace de legare la pământ. Se va executa o conexiune electrică între acest sistem de legare la pământ, sau aceste conducte, şi conexiunile de încărcare de pe tanc sau ambarcaţiune, înainte ca furtunul sau furtunurile să fie conectate: această legătură nu se va desface până ce furtunurile respective nu au fost deconectate.

Pe tanc sau ambarcaţiune trebuie să existe o bornă specială de legare la pământ, iar sculele de manevre trebuie să fie din bronz.

12.2.23.Dacă furtunurile au o armătură electrică continuă este necesar ca aceasta să fie legată la masa conductelor.

12.2.24.La rampele de încărcare sau descărcare a cisternelor de cale ferată, la un punct din rampă lângă intrare şi la punctul de descărcare, şinele de cale ferată trebuie legate electric între ele iar această legătură trebuie conectată la conductele de expediţie a produselor şi la sistemul de legare la pământ. Legarea şinelor de cale ferată în alte puncte, de-a lungul rampei nu este obligatorie.

12.2.25.Furtunurile de cauciuc cu capăt metalic utilizate pentru umplerea cisternelor de cale ferată, cisternelor auto, butoaielor, etc., care nu au asigurată prin construcţie o legătură electrică între cele două capete, trebuie să fie legate la pământ cu sârmă de cupru (înfăşurată

pe furtun pe partea exterioară sau introdusă înăuntru), având un capăt lipit de piesele metalice ale conductei cu produs, iar celălalt capăt lipit la capătul furtunului.

12.2.26.La rampele pentru cisternele auto trebuie să se prevadă la fiecare punct de umplere sau descărcare o legătură flexibilă conectată la sistemul de legare la pământ şi care trebuie să aibă la capătul liber o clemă de tip cleşte. Cisterna auto va fi legată la pământ prin această clemă înainte de a se începe manevrarea furtunurilor de încărcare (descărcare) şi va fi deconectată numai după îndepărtarea furtunurilor.

12.2.27.Vasele metalice portabile, butoaiele, canistrele metalice etc., care urmează a fi încărcate cu produse petroliere lichide, vor fi aşezate în timpul încărcării lor pe o placă metalică legată la pământ şi vor fi conectate, prin intermediul unei legături electrice, la recipientul sau racordul din care se face încărcarea şi care trebuie să fie conectate la priza de pământ.

Se recomandă realizarea unui sistem de interblocare care să nu permită încărcarea înainte de realizarea legăturii la pământ, cuplat cu un sistem de semnalizare.

12.2.28.În locurile cu pericol de explozie nu se admite folosirea transmisiilor cu curele plane. Benzile transportoare din materiale obişnuite cu conductibilitate electrică redusă sunt admise numai dacă sunt în execuţie antistatică omologată.

12.2.29.Se admite utilizarea curelelor trapezoidale în locurile cu pericol de explozie numai cu condiţia ca acestea să fie în execuţie antistatică omologată.

12.2.30.Vasele tehnologice care conţin lichide, gaze inflamabile sau praf combustibil sau exploziv vor fi prevăzute cu una sau mai multe legături la pământ, funcţie de dimensiunile acestora (a se vedea 12.3).

12.2.31.Toate maşinile de acţionare care nu sunt amplasate pe o placă comună cu unităţile lor de acţionare trebuie legate la pământ.

12.2.32.Toate instalaţiile producătoare de abur şi maşinile de acţionare cu abur, cum sunt turbinele şi maşinile cu abur, trebuie legate la pământ.

12.2.33.Utilajele acţionate electric montate pe o placă metalică comună cu motorul electric, care este legat la pământ, nu necesită o legătură separată la pământ.

12.2.34.Pentru limitarea şi controlul riscurilor de incendiu sau de explozie la încărcarea cu carburant a aeronavelor, trebuie adoptate următoarele măsuri:

a)dacă este specificată obligativitatea legării la pământ a aeronavei, se iau, succesiv, următoarele măsuri:

–legarea la priza de pământ a autoalimentatorului;

–legarea la priza de pământ a aeronavei;

–realizarea unei legături electrice între aeronavă şi autoalimentator;

–realizarea unei legături electrice între aeronavă şi capătul furtunului flexibil pentru carburant, în cazul alimentării prin extradosul aripilor;

–la terminarea operaţiei de alimentare, toate legăturile electrice trebuie deconectate în ordinea inversă celei specificate mai sus;

b)dacă nu este specificată obligaţia legării la pământ a aeronavei, se vor lua următoarele măsuri pentru înlăturarea sarcinilor electrice care ar putea să apară pe durata alimentării cu carburant:

–realizarea unei legături electrice între aeronavă şi alimentator;

–realizarea unei legături electrice între aeronavă şi capătul furtunului flexibil pentru carburant, în cazul alimentării prin extradosul aripilor;

–dacă alimentarea cu carburant se face de la o staţie (sistem de pompare

fix), conectarea la priza de pământ nu trebuie să se facă în zona staţiei (pompei fixe), deoarece în momentul conectării pot să apară descărcări electrice datorate diferenţelor de potenţial; de asemenea, nu este recomandată conectarea sistemului de legare la pământ la cel al unui grup de pistă utilizat la alimentarea aeronavei, deoarece ar putea rezulta deteriorarea legăturii la pământ în cazul unui scurtcircuit în grupul respectiv;

–toate aeronavele aflate pe pistă, precum şi autoalimentatoarele existente pe platformele aferente pistelor de decolare/aterizare şi clădirilor, vor fi legate la pământ pe toată durata de staţionare.

12.3 Protecţia împotriva trăsnetului

12.3.1.Construcţiile şi instalaţiile tehnologice exterioare în care se utilizează, prelucrează sau depozitează substanţe care pot forma împreună cu aerul amestecuri explozive trebuie prevăzute cu o instalaţie de protecţie împotriva trăsnetului (IPT) având nivelul de protecţie întărit I. Proiectarea acesteia se face conform prevederilor normativului I 20. În Anexa 1 sunt prezentate standardele de referinţă ce trebuie avute în vedere.

12.3.2.Se consideră autoprotejate împotriva loviturilor de trăsnet:

a)Construcţiile supraterane cu structură complet metalică dacă legăturile între diferitele elemente ale structurii sunt realizate prin mijloace care asigură continuitatea electrică în mod durabil.

Un strat superficial de vopsea protectoare sau de 0,5 mm bitum sau 1 mm PVC, care protejează acoperişul, nu este considerat ca izolant.

b)Rezervoarele metalice cu capac metalic fix, izolate sau neizolate, semiîngropate sau supraterane, care îndeplinesc simultan următoarele condiţii:

sunt complet etanşe sau sunt prevăzute cu supape de respiraţie pentru presiuni şi vid şi cu dispozitive opritoare de flacără;

grosimea tablei corpului şi a capacului rezervorului este de min. 5 mm OL (în cazul rezervoarelor pentru gaze petroliere lichefiate GPL aceasta trebuie să fie min. 6 mm OL);

continuitatea electrică între diferitele părţi este realizată în mod durabil (de exemplu între capac şi corpul rezervorului);

toate conductele racordate la rezervor sunt legate electric la acesta în punctul de intrare;

c)Rezervoarele metalice cu capac plutitor, prevăzute cu sistem de etanşare de tip mecanic cu elemente metalice (rezervoare cu sistem de etanşare cu spaţii de vapori), care îndeplinesc simultan următoarele condiţii:

continuitatea electrică între diferitele părţi este realizată în mod durabil (toate elementele bune conducătoare electric de pe capac şi din interiorul rezervorului sunt legate la pământ prin corpul rezervorului, căile conducătoare electric întrerupte prin piesele izolatoare ale mecanismului pantograf sau ale articulaţiei mecanismului sunt şuntate, sunt prevăzute între capacul plutitor şi inelul de etanşare care glisează pe peretele rezervorului cu o şuntare sigură printr-un sistem de benzi metalice flexibile, fixate la intervale de max. 3 m pe circumferinţa rezervorului);

–grosimea tablei corpului şi a capacului rezervorului este de min. 5 mm.

d)Rezervoarele metalice cu capac plutitor metalic prevăzute cu sistem de etanşare de tip elastic cu elemente metalice (rezervoare cu sistem de etanşare fără spaţiu de vapori inflamabili), care au grosimea tablei corpului şi a capacului de min. 5 mm iar elementele conductive de pe capac şi din interiorul rezervorului sunt legate la pământ prin corpul rezervorului;

e)Conductele metalice pentru transportul fluidelor combustibile care au grosimea pereţilor de min. 5 mm OL şi sunt instalate la înălţimi mai mari de 4 m de la sol.

Ele se leagă la pământ la fiecare 25-30 m lungime de conductă prin prize de pământ proprii separate, de max. 20 Q. Dacă nu pot fi realizate prize separate, toate prizele pentru conducte trebuie legate între ele.

În cazul în care astfel de conducte sunt instalate la înălţimi mai mici de 4 m faţă de sol, ele se leagă la prize de pământ de max. 30 Q la fiecare 200-300 m lungime conductă (pentru protecţia împotriva efectelor secundare ale trăsnetului).

12.3.3.Toate rezervoarele, cu excepţia celor subterane care au asigurată o bună legătură la pământ prin ele însele sau prin conductele lor metalice, se leagă sigur la pământ. Numărul legăturilor la pământ se stabileşte în funcţie de diametrul rezervorului sau de lungimea acestuia şi este dat în tabelul 12.1

Tabel 12.1

*)Unghiul format de două legături consecutive este o recomandare.

Rezervoarele cu capac nemetalic sau parţial metalic precum şi rezervoarele care nu îndeplinesc condiţiile de care permit să fie considerate autoprotejate se prevăd cu o IPT.

12.3.4.Gazometrele prevăzute cu ţevi de aerisire se protejează împotriva trăsnetului prin IPT independente care, în afară de condiţiile prevăzute în I 20, cap. 2, trebuie să îndeplinească suplimentar şi următoarele condiţii:

–suporturile dispozitivului de captare trebuie să fie amplasate la cel puţin 5 m distanţă faţă de zonele încadrate în categoria de pericol de explozie O şi 1 şi la cel puţin 3,5 m faţă de mantaua gazometrului;

–vârfurile elementelor de captare trebuie să depăşească cu min. 3 m capătul superior al ţevii de aerisire (zona de încadrare 1 de pericol de explozie).

12.3.5.Elementele conductoare, cum sunt rezervoarele din oţel, conductele metalice, şinele montate pe sau în jurul unui acoperiş pot fi utilizate drept dispozitive de captare naturale dacă grosimea lor este de minimum 5 mm.

12.3.6.Priza de pământ a instalaţiei de paratrăsnet se proiectează conform prevederilor I 20. Valoarea rezistenţei de dispersie a prizei de pământ artificiale care este folosită exclusiv pentru instalaţia de paratrăsnet trebuie să fie de maximum 5 Q pentru instalaţiile montate pe construcţie şi de maximum 1O Q pentru instalaţiile de paratrăsnet independente.

În cazul prizelor de pământ naturale, valorile de mai sus trebuie să fie de două ori mai

mici.

12.4.Sistemul de legare la pământ

12.4.1.Sistemul de legare la pământ cuprinde:

–priza de pământ (în contact cu solul);

–reţeaua de echipotenţializare (care nu e în contact cu solul).

12.4.2.Legarea la pământ este o măsură de protecţie împotriva:

–tensiunilor de atingere periculoase;

–apariţiei de scântei, arc electric sau punct cu o temperatură foarte ridicată create de o defecţiune electrică sau de curenţi vagabonzi;

–apariţiei de scântei provocate de descărcarea sarcinii electrostatice;

–apariţiei de scântei sau arc din cauza loviturii directe de trăsnet sau al efectului secundar al trăsnetului;

–apariţiei tensiunii electrice la construcţiile metalice exterioare (în raport cu masa generală a pământului) asociate cu un echipament electric.

12.4.3.Protecţia împotriva tensiunilor de atingere periculoase se realizează conform prevederilor de la 12.1. De asemenea trebuie respectat standardul de referinţă STAS 12604.

12.4.4.Din punct de vedere al protecţiei împotriva trăsnetului se recomandă realizarea unei prize de pământ unice comună pentru IPT, instalaţia electrică, instalaţia de telecomunicaţii şi înglobarea ei în structura construcţiei. Rezistenţa prizei de legare la pământ dacă este folosită în comun poate fi cel mult egală cu 1 Q.

Standardul de referinţă pentru priza de pământ ce trebuie conectată pentru echipotenţializare este CEI 61024-1.

Legătura de echipotenţializare trebuie realizată:

la subsol sau aproximativ la nivelul solului. Conductoarele de echipotenţializare trebuie legate la o bară de echipotenţializare construită şi dispusă astfel încât să permită un acces facil pentru verificări. în cazul structurilor mari pot fi instalate mai multe bare de echipotenţializare care trebuie interconectate între ele;

deasupra solului la intervale pe verticală care să nu depăşească 20 m pentru structuri cu înălţimea mai mare de 20 m. Barele de echipotenţializare trebuie legate la centura orizontală care racordează conductoarele de coborâre între ele;

–la amplasamentele unde condiţiile de proximitate nu sunt realizate.

12.4.5.Legătura de echipotenţializare constituie o măsură foarte importantă de reducere a riscurilor de incendii şi explozii precum şi a riscurilor de electrocutare în interiorul spaţiului de protejat.

Rolul principal al reţelei de echipotenţializare este de a elimina posibilitatea apariţiei unor diferenţe de potenţial periculoase între echipamentele din interiorul unei structuri şi de pe aceasta şi cel de a reduce câmpul magnetic în interiorul structurii.

Echipotenţializarea trebuie prevăzută şi instalată între elementele conductoare interioare, elementele conductoare exterioare şi instalaţiile de alimentare cu energie electrică şi de comunicaţii (de exemplu calculatoare şi instalaţii de securitate), prin legături scurte şi, dacă este necesar, prin dispozitive de protecţie la supratensiuni şi supracurenţi (DPS).

Secţiunea minimă a unui conductor sau a unei conexiuni de echipotenţializare, exterioare structurii, şi care pot fi folosite şi drept dispozitive de captare, trebuie să fie de 35 mm2 pentru conductoare de Cu sau de 100 mm2 pentru conductoare din oţel.

Secţiunea minimă a unui conductor sau a unei conexiuni de echipotenţializare, prin care se scurge o parte substanţială din curentul de trăsnet, care pot fi folosite şi drept dispozitive de coborâre este de 16 mm2 pentru conductoare de Cu sau de 50 mm2 pentru conductoare din oţel.

Conductoarele de echipotenţializare care conectează instalaţii metalice interioare structurii, şi prin care se scurge o parte nesemnificativă a curentului de trăsnet, pot avea secţiunile de 6 mm2 pentru cupru Cu sau 16 mm2 pentru oţel.

12.4.6.Cablurile care trec dintr-o structură în alta trebuie montate în tuburi de protecţie metalice, pe suporturi sau armături de beton în formă de grilă, care trebuie să aibă continuitate electrică şi să fie legate la barele de echipotenţializare ale structurilor separate. Ecranele

–cablurilor trebuie legate la aceste bare. În cazul în care ecranele cablurilor suportă curenţii de trăsnet preconizat se poate renunţa la montarea cablurilor în tuburi metalice de protecţie.

12.5 Protecţia catodică

12.5.1.Utilizarea protecţiei catodice pentru protecţia anticorozivă a rezervoarelor, conductelor, tancurilor de transport, debarcaderelor, etc., situate în zone cu pericol de explozie, prezintă anumite riscuri datorită scânteilor electrice care pot apărea:

–la deconectarea şi conectarea voită sau accidentală a circuitelor electrice ale instalaţiilor de protecţie catodică;

!image

!image

!image

!image

!image

!image

63

Program de inspecţii pentru instalaţii şi aparatură Tabelul 13.1

!image

14.Repararea şi Întreţinerea instalaţiilor electrice din arii periculoase

14.1.Repararea sau revizia aparaturii electrice instalate în arii în care pot exista în atmosferă gaze inflamabile, vapori sau ceţuri în concentraţii şi cantităţi periculoase trebuie făcută de un reparator competent şi dotat. Ea trebuie făcută conform prescripţiilor producătorului şi conform legislaţiei relevante în vigoare.

Reparaţia şi revizia aparaturii utilizată în atmosfere explozive poate fi făcută de către fabricant, utilizator sau o terţă parte (agenţie de reparaţii).

14.2.În cazul în care reparaţia este făcută de către utilizator, acesta trebuie să cunoască în întregime legislaţia relevantă. în acest caz, el îşi asumă responsabilitatea pentru securitatea personalului şi a instalaţiilor şi sănătatea personalului în ceea ce priveşte repararea şi sau reinstalarea aparaturii.

14.3.Utilizatorul trebuie să ţină evidenţa tuturor reparaţiilor, reviziilor sau modificărilor anterioare şi trebuie să le pună la dispoziţia reparatorului în cazul în care nu efectuează el însuşi reparaţia. În acelaşi timp utilizatorul trebuie să pună la dispoziţia reparatorului toate informaţiile privind cerinţele reglementare pentru conformarea cu certificatul.

14.4; În cazul în care reparaţia este făcută de către reparator, acesta trebuie să aibă posibilităţi adecvate de reparaţie şi revizie, precum şi echipamentul corespunzător necesar efectuării verificărilor şi încercărilor cerute pentru tipul specific de protecţie. El trebuie să cunoască în întregime legislaţia relevantă privind securitatea şi sănătatea în special dacă este implicat în reinstalarea aparaturii. De asemenea el trebuie să aibă la dispoziţie şi să facă referire la standardul relevant de protecţie la explozie şi la cel privind reparaţia şi revizia aparaturii utilizată în atmosfere explozive.

14.5.Reparatorul este obligat să pună la dispoziţie utilizatorului detalii privind defecţiunile detectate, detalii complete ale lucrărilor de reparaţii şi revizii, lista părţilor înlocuite şi rezultatele tuturor verificărilor şi încercărilor efectuate conform legislaţiei relevante.

Este de preferat ca reparatorul să obţină piese de schimb corespunzătoare noi de la producător.

14.6.Părţile care trebuie sigilate trebuie înlocuite numai prin piese de schimb speciale prevăzute în lista pieselor de schimb.

14.7.Aparatura reparată trebuie marcată, recomandabil pe o etichetă separată, pentru a se identifica reparaţia sau revizia şi identitatea reparatorului. Marcarea trebuie să includă

!image

!image

!image

Partea liInstalaţii electrice in arii periculoase cu praf combustibil

16.Clasificarea ariilor periculoase cu praf combustibil

16.1.O clasificare comună a ariilor periculoase pentru gaze şi prafuri nu este posibilă întrucât, în cazul prafurilor nu pot fi distinse situaţii corespunzând condiţiilor normale sau anormale de lucru.

Astfel, ventilarea nu are ca efect eliminarea prafului, ci, din contră, poate crea condiţii mai periculoase, prin formarea norilor.

Având în vedere sedimentarea prafului şi eventuala formare a unei atmosfere explozive prin dispersia straturilor de praf, s-au definit serii diferite de zone pentru praf faţă de cele pentru gaze şi vapori.

în acest sens sunt necesare alte măsuri pentru evitarea surselor efective de aprindere pentru prafurile combustibile în comparaţie cu gazele sau vaporii inflamabili.

16.2.Dacă o atmosferă explozivă conţine atât prafuri combustibile cât şi gaze sau vapori inflamabili, clasificarea ariilor periculoase trebuie făcută luând în consideraţie cel mai mare pericol posibil.

16.3.Procedura de clasificare a ariilor periculoase cu praf combustibil trebuie să determine:

a)caracteristicile prafului (mărimea particulei, umiditatea, temperatura de aprindere în nor şi strat, rezistivitatea, etc.);

b)sursa de degajare a prafului şi gradul acesteia (continuu, primar sau secundar);

c)probabilitatea formării de amestecuri explozive de praf-aer;

d)probabilitatea formării straturilor de praf potenţial periculoase;

e)întinderea zonei.

16.4.Exemple de surse de degajare a), grad continuu:

–formarea continuă a unui nor de praf ;

–interiorul echipamentelor tehnologice (silozuri, malaxoare, concasoare).

b)grad primar:

!image

17.Aparatură electrică pentru arii periculoase cu praf combustibil

17.1.Condiţii tehnice pentru aparatură

17.1.1.Apariţia unei zone 20 (amestec exploziv de praf!aer prezent continuu în exteriorul spaţiului limitat pentru praf) este, din punct de vedere practic de neacceptat şi trebuie prevenită printr-o întreţinere corespunzătoare a curăţeniei.

17.1.2.Pentru a evita riscurile de aprindere a prafului combustibil este necesar ca:

–temperatura suprafeţei aparaturii pe care se depune praf sau care poate fi în contact cu norul de praf să fie sub limitele specificate la 17.2;

–toate părţile electrice care produc scântei sau au o temperatură mai mare decât cea de aprindere a prafului să fie închise într-o capsulare care împiedică pătrunderea prafului sau

–să aibă circuite cu energie limitată pentru a evita aprinderea prafului combustibil.

17.1.3.Pentru capsulări s-au adoptat două niveluri de eficienţă a etanşeităţii la prafuri:

–capsulări protejate împotriva prafurilor;

–capsulări total protejate împotriva prafurilor.

Condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească aceste capsulări se definesc în conformitate cu două practici denumite A şi B. Standardele de referinţă care descriu practicile sunt SR CEI 61241-1-1 şi SR CEI 61241-1-2. Cele două practici conduc la un nivel de protecţie echivalent.

17.2.Temperatura maximă de suprafaţă a capsulării

17.2.1.Temperatura maximă de suprafaţă admisă pentru aparatura amplasată în arii periculoase cu praf combustibil se determină prin reducerea cu o marjă de securitate a temperaturii maxime de aprindere a norilor şi straturilor de praf respectiv care nu depăşesc 5 mm sau 12,5 mm . Standardul de referinţă pentru metode de încercare este SR CEI 61241-1-1.

Temperatura maximă de suprafaţă a aparaturii de folosit va fi cea mai mică dintre valorile de la 17.2.2 şi 17.2.3 pentru practica A şi 17.2.2 şi 17.2.4 pentru practica B.

17.2.2.În prezenţa norilor de praf, temperatura maximă de suprafaţă a aparaturii nu trebuie să depăşească două treimi din temperatura de aprindere a norului de praf:

Tmax=2/3.Tnor praf

17.2.3.Aparatura conform practicii A, pentru straturi de praf care nu depăşesc 5 mm grosime, trebuie să aibă o temperatură maximă de suprafaţă inferioară cu 758K temperaturii minime de aprindere a stratului de praf respectiv:

Î max=Î 5mm-75°K

17.2.4.Aparatura conform practicii B, pentru straturi de praf care nu depăşesc 12,5 mm grosime, trebuie să aibă o temperatură maximă de suprafaţă inferioară cu 25° K temperaturii minime de aprindere a stratului de praf respectiv:

Tmax=Î12 5mm-25°K

17.2.5.Marcarea aparaturii ce poate fi folosită în arii periculoase cu praf combustibil trebuie să cuprindă următoarele elemente:

–numele constructorului;

–tipul;

–seria;

–accesorii, conexiuni;

–marcarea normală, prevăzută prin normele de construcţie ale aparaturii electrice;

–marcarea suplimentară, conform practicilor A şi B după care a fost încercată aparatura.

Simbolurile folosite sunt:

–DIP pentru protecţia împotriva aprinderii prafurilor;

–A sau B pentru practica A sau B;

-21 sau 22 pentru indicarea zonei în care poate fi utilizată aparatura;

–TA pentru temperatura maximă de suprafaţă.

Exemplu de marcare completă pentru practica A (pentru practica B marcarea este similară).

Motor electric pentru zona 21

!image

!image

Firma ABC-S.A

Tip M2BA 315 S

Seria Nr. 45678 DIP

DIP A21

IP 65

O.N. 75/5461*)

ÎA200°C (SaU ÎA,Î3)

V

380D

Hz Kw

50

132

rot/min A

1487 163

coscp lp/ln

0,86 6,9

*)O.N. reprezintă laboratorul de încercări autorizat (organism notificat) care a emis certificatul de conformitate

!image

!image

Firma ABC-S.A

Seria Nr. 12345 DIP A22

IP 54

Tip M2BB 315 S

Motor electric pentru zona 22

17.3.Alegerea aparaturii

17.3.1.În zona O este permis a se instala numai aparatură cu modul de protecţie "i"­ securitate intrinsecă, de categoria ăia", grupa li, având contactele electrice din zona cu praf protejate în capsulări cu gradul de protecţie IP 65. Standardul de referinţă este SR EN 50020.

17.3.2.În zona 21 este permis a se instala aparatură cu următoarele tipuri de protecţie.

a)aparatură protejată împotriva aprinderii prafurilor tip DIP A 21 (IP6X) sau

DIP B 21;

b)echipamente şi circuite cu modul de protecţie "i"-securitate intrinsecă, în

conformitate cu conditiile de la 17.3.1;

c)aparatură presurizată "p". Standardul de referinţă este SR EN 50016;

d)alt tip de aparatură omologată special pentru utilizare în zona 21.

17.3.3.În zona 22 este permis a se instala:

a)aparatură pentru zona 21;

b)aparatură protejată împotriva aprinderii prafurilor tip DIP A 22 (IP5X) sau DIP B 22 (numai pentru zona 22 cu praf neconductiv);

Temperatura de suprafaţă a capsulărilor instalate atât în zona 21 cât şi în zona 22 trebuie să aibă valoarea cea mai mică rezultată conform 17.2.

17.3.4.Aparatura electrică pentru arii periculoase cu gaze şi vapori inflamabili nu este, în mod necesar corespunzătoare pentru utilizarea în arii periculoase cu praf combustibil.

Aceasta trebuie să prezinte un grad de protecţie mecanică IP5X sau IP6X, după caz, pentru a împiedica pătrunderea prafului şi să fie conforme cu standardul corespunzător de aparatură.

!image

Anexa nr. 1

PREVEDERI CONEXE NORMATIVULUI

I. STANDARDE DE REFERINŢĂ:

SA CEI 60050 (426):1997

SA EN 418:1996

SA EN 50014:1995

EN 50015:1998

SA EN 50016:2000

SA EN 50017:1998

SA EN 50018:2003

SA EN 50019:2003

SA EN 50020:2003

SR EN 50284:2000

SA EN 50028:1995

SA EN 60079-10:2002

Vocabular electrotehnic internaţional. Capitolul 426 : Aparatură electrică pentru atmosfere explozive

Securitatea maşinilor. Echipament pentru oprirea de urgenţă, aspecte funcţionale. Principii de proiectare

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Prescripţii generale

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Aparatură protejată prin imersiune în ulei "o".

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Aparatură presurizată "p".

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Aparatură protejată prin înglobare în nisip "q".

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Capsulare antideflagrantă "d".

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Securitate mărită "e".

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Securitate intrinsecă "i".

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Reguli speciale pentru construcţia, testarea şi marcarea electrică a aparaturii din grupa li, categoria 1G.

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Încapsulare "m"

Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 1O: Clasificarea ariilor periculoase

SR EN 60079-14:2002

SR EN 60947-1:2001

SR EN 60947-4-1:2001

SR EN 61241-2-2:1999

SR CEI 60079-17:1997

SR CEI 60079-13:2000

SR CEI 60079-19:2000

SR CEI 60332-1:1997

SR CEI 61024-1-1:1999

SR CEI 61241-1-1:1998

SR CEI 61241-1-2:1998

SR CEI 61241-3:2000

Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 14: Instalaţii electrice în arii periculoase (altele decât minele).

Aparataj de joasă tensiune. Partea 1: Reguli generale

Aparataj de joasă tensiune. Partea 4-1: Contactoare şi demaroare de motoare. Contactoare şi demaroare electromecanice.

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafurilor combustibile. Partea 2: Metode de încercare. Secţiunea 2: Metodă de determinare a rezistivităţii electrice a straturilor de praf.

Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 17a: Recomandări pentru inspecţie şi întreţinere pentru instalaţii electrice din arii periculoase (altele decât minele) Echipamente electrice pentru atmosfere explozive. Partea 13: Construcţia şi folosirea camerelor sau clădirilor protejate prin presurizare.

Aparatura electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 19: Repararea şi revizia aparaturii electrice utilizată în atmosfere explozive.

încercările cablurilor electrice supuse la foc. Partea 1: Încercare efectuată pe un conductor sau pe un cablu vertical izolat.

Protecţia structurilor împotriva trăsnetului. Partea 1: Principii generale.

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafului combustibil. Partea 1: Aparatură electrică protejată prin carcase. Secţiunea 1 - Specificaţii pentru aparatură.

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafului combustibil. Partea 1: Aparatură electrică protejată prin carcase. Secţiunea 2 - Alegerea, instalarea şi întreţinerea aparaturii.

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafului combustibil. Partea 3: Clasificarea ariilor în care este sau poate fi prezent praf combustibil.

SA CEI 60034-5:1993

SA CEI 60364-4-41:1996

SA CEI 60364-4-46:2000

CEI 60079-15

Maşini electrice rotative. Partea 5: Clasificarea gradelor de protecţie asigurate de carcasele maşinilor electrice rotative Instalaţii electrice ale clădirilor. Partea 4: Măsuri de protecţie pentru asigurarea securităţii. Capitolul 41: Protecţia împotriva şocurilor electrice.

Instalaţii electrice ale clădirilor. Partea 4: Măsuri de protecţie pentru asigurarea securităţii. Capitolul 46: Separare şi întrerupere.

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Protecţie specială "n".

CEI 60614-2-1:1982+A1 :1993 Specificaţii de conducte de protecţie pentru instalaţii electrice.

Partea 2: Specificaţii de conducte de protecţie. Secţiunea1- Conducte metalice.

CEI 60014-2-5:1992

STAS 7335/1:1986

STAS 7335/11:2001

SA 7335-12:1998

STAS 12604:1987 STAS 12604/4:1989

STAS 12604/5:1990

Specificaţii de conducte de protecţie pentru instalaţii electrice. Partea 2: Specificaţii de conducte de protecţie. Secţiunea 5- Conducte flexibile.

Protecţia anticorozivă. Construcţii metalice îngropate. Terminologie.

Protecţia anticorozivă. Construcţii metalice îngropate. Prescripţii pentru execuţia şi montajul staţiilor de protecţie cu redresor.

Protecţia anticorozivă. Construcţii metalice îngropate. Protecţia

catodică a conductelor de oţel.

Protecţia împotriva electrocutării. Prescripţii generale.

Protecţia împotriva electrocutării. Instalaţii electrice fixe. Prescripţii.

Protecţia împotriva electrocutării. Instalaţii electrice fixe. Prescripţii de proiectare, execuţie şi verificare.

li. LEGI SI NORMATIVE

NP 17-02

120-2000

Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice la consumatori cu tensiuni până la 1OOO V c.a. şi 1500 V c.c.

Normativ privind protecţia construcţiilor împotriva trăsnetului.

1-5-1998

17/2-01

PE 116-94

PE 107-95

PE 501-85

PE 504-96

P118-99

MP 008.2000

DGPSl-004/2001

ORDIN Ml 775/1998 LEGEA 10/1995 LEGEA 90/1996 NGPM/2002

Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilaţie

Normativ pentru exploatarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până la 1OOO V c.a. şi 1500 V c.c.

Normativ de încercări şi măsurători la echipamente şi instalaţii electrice.

Normativ pentru proiectarea şi executarea reţelelor de cabluri electrice.

Normativ pentru proiectarea instalaţiilor de protecţie prin relee şi automatizare.

Normativ pentru proiectarea sistemelor de circuite secundare ale staţiilor electrice. Sisteme de protecţie şi automatizare. Volumul III.

Siguranţa la foc a construcţiilor

Manual pentru exemplificări, detalieri şI soluţii de aplicare a prevederilor normativului P118-99.

Dispoziţii generale privind reducerea riscurilor de incendiu generate de încărcări electrostatice.

Îndreptar departamental de zonare a mediilor cu pericol de explozii şi măsuri de prevenire a acestora. MIP-1987

Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor. Lege privind calitatea în construcţii.

Protecţia muncii şi Normele metodologice de aplicare Norme generale de protecţie a muncii

!image

Anexa nr. 3

!image

Anexa nr. 4

Tabel comparativ

Împărtirea în grupe de explozie a celor mai uzuale gaze inflamabile

!image