Reglementarea oferită recursului în casație prin Legea din 1861 permitea identificarea caracteristicilor lui fundamentale, înțelese în relație cu natura particulară a atribuțiilor Curții de Casație. Între aceste caracteristici, astfel cum rezultă ele din legea fondatoare a instanței supreme și a recursului în casație, se cuvin remarcate, pentru valoarea lor principială, următoarele:
a)Curtea de Casație are ca principală funcție să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii [„Fiindcă (...) legea s-ar interpreta în diverse moduri de judecătorii deosebitelor localități, s-a simțit nevoie de a se limita numai la două numărul instanțelor judecătorești (instanțele fondului, s.n.), dar totodată de a pune mai presus de dânsele o Curte unică și supremă, care, asociată, puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să mențină unitatea legislațiunei în toate părțile teritoriului național, prin uniformitatea jurisprudenței, și să nu permită magistraților a interpreta în diferite moduri legile țării, ci să-i oblige a conforma deciziunile lor regulilor pozitive edictate de legiuitori.^2“].
^2 Idem pag.
209.În același sens, Gh. Nedici, Const. Gr. C. Zotta, Recursul în casare. Comentariul legislației uzuale, cu doctrina și jurisprudența la zi; însoțit de un studiu juridic și istoric al recursului în legislația vechiului Regat și a provinciilor desrobite și de un index alfabetic, Tipografia Ziarului Universul, București, 1935, pag.
18.Potrivit autorilor, „Acum începe să se evidențieze marele avantagiu ce prezintă existența unei instanțe, caracterizată prin constanța în doctrină, prin cunoașterea profundă a legilor în vigoare și îndepărtarea absolută a interesului particular al justițiabililor“.
b)Urmând modelul francez care a inspirat-o, judecata în casație este înțeleasă nu ca având valențele unei noi judecări a procesului, ci pe cele, limitate și specifice, care se circumscriu verificării legalității hotărârii. În concepția Legii din 1861, judecata în casație ar fi mai puțin un proces între părțile litigante și mai mult unul între hotărâre și lege („În casație nu se judecă procesul, ci hotărârea“, afirmau doctrinarii francezi ai epocii).
c)Interesul asociat Curții de Casație este unul precumpănitor public, în condițiile în care funcția fundamentală a instanței supreme este aceea de a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legii [„Dacă (...) legea declară admisibile și recursurile particularilor, aceasta nu o face în considerarea prejudiciului ce o sentință nedreaptă ar aduce intereselor private ale litiganților, ci pentru că o eroare de drept, comisă în instrucțiunea sau hotărârea unei contestațiuni private, ar produce o consecință funestă pentru toți membrii societății și ar deveni, cu timpul, o eroare comună care ar lua locul dispozițiilor legii. Dacă legiuitorul a permis și particularilor a recurge în casațiune, cauza este că a văzut că mijlocul cel mai sigur de a atinge scopul ce și-a propus înființând Curtea de Casațiune era de a face să concurgă, cu interesul general, zelul activ ce inspiră totdeauna interesul particular și care semnalează până și cel mai mici infracțiuni ale legii“^3].
^3 G. G. Tocilescu, op.cit., pag. 211.
d)Curtea de Casație nu este un alt treilea grad de jurisdicție, scopul ei nefiind acela de a statua asupra faptelor, doar autoritățile judiciare inferioare Curții de Casație având o asemenea prerogativă [„Curtea de Casațiune nu este o a treia treaptă judecătorească, după cum cred încă la noi mulți oameni nefamiliarizați cu această instituțiune. Jurisdicțiunea ei diferă cu totul de ceea ce exercită curțile și tribunalele care îi sunt subordonate (...). Numai autoritățile judecătorești inferioare Curții de Casațiune au competența de a statua de-odată asupra faptului și asupra dreptului“]^4.
^4 Idem, pag. 209-210.
e)Recursul în casație nu produce un efect devolutiv [„recursul în casațiune (...) nu are ca efect, când este admis, de a judeca din nou fondul procesului și de a substitui o altă hotărâre în locul celei atacate, ci numai de a casa, sfărâma hotărârea atacată și de a trimite afacerea și pe părți spre a se judeca din nou, în fond, înaintea unui alt tribunal sau curte (...)“]5.
^5 Idem, pag. 273.
Tot astfel, s-a spus^6 că regula casării cu trimitere este o consecință a principiului potrivit căruia recursul în casație nu este devolutiv, întrucât „Curtea supremă nu judecă fondul afacerilor; ea anulează, strică, sfărâmă (pars destruens), iar nu dă o hotărâre care să se substituie celei casate (pars construens).“
^6 Idem, pag. 295.