Decizia nr. 44 din 23 martie 2026 referitoare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto

1.

Pe rol soluționarea Dosarului nr. 2.587/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârșirea unor infracțiuni din culpă sau, din contră, aceasta acoperă și prejudiciile rezultate din infracțiuni intenționate, atunci când aceste infracțiuni sunt săvârșite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.“

2.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

3.

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

4.

La ședința de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

5.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

6.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților; părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

7.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susținut că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, prima condiție de admisibilitate este îndeplinită întrucât sesizarea a fost formulată de un complet învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță. Este îndeplinită și condiția ca de chestiunea de drept să depindă soluționarea cauzei în ultimă instanță, deoarece modul de interpretare a noțiunii „accidente de vehicule“, utilizată de legiuitor în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, influențează soluția care poate fi dispusă în cauză din perspectiva acțiunii civile, aceasta fiind alăturată acțiunii penale. Totodată, problema de drept este susceptibilă de a fi soluționată în mod diferit de instanțe, dovadă în acest sens fiind practica judiciară. Problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, și, prin urmare, s-a apreciat că este îndeplinită și această condiție de admisibilitate.

8.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare în ceea ce privește admisibilitatea sesizării formulate.

9.

Prin Încheierea din ședință din data de 3 decembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 3.608/93/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârșirea unor infracțiuni din culpă sau, din contră, aceasta acoperă și prejudiciile rezultate din infracțiuni intenționate, atunci când aceste infracțiuni sunt săvârșite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.“

10.

Prin Sentința penală nr. 100/F din 21 mai 2025, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în temeiul dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului D.F. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor. În temeiul art. 25 alin. (1), al art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de către partea civilă F.V.A. și, în consecință, a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. E. Romania Asigurare-Reasigurare - S.A. la plata, în favoarea părții civile, de despăgubiri civile reprezentând daune morale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 19 alin. (1), (2), (4) și (5), art. 20 și art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.381 din Codul civil s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Universitar și a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. E. Romania Asigurare-Reasigurare - S.A. la plata daunelor materiale, constând în cheltuieli de spitalizare pentru tratarea persoanei vătămate, sumă actualizată cu rata inflației până la plata efectivă.

11.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 280/P/2020 a fost trimis în judecată inculpatul D.F., în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, faptă prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 din Codul penal.

12.

În actul de sesizare a instanței, în esență, s-a reținut în sarcina inculpatului că, aflându-se la volanul autoturismului său, în contextul unor șicanări în condiții de trafic aglomerat, a efectuat o manevră de depășire a bicicletei conduse de persoana vătămată F.V. foarte aproape de aceasta, situație care l-a determinat pe biciclist să îi atragă atenția inculpatului că îi pune viața în pericol și în acest sens să atingă cu mâna portiera autoturismului acestuia. Ulterior, inculpatul, în semn de răspuns, a virat brusc spre dreapta, obturând direcția de deplasare a biciclistului și l-a lovit pe acesta, proiectându-l într-un alt autoturism parcat regulamentar, în afara părții carosabile, perpendicular de șosea. În urma impactului persoana vătămată s-a lovit cu capul de bordură și a suferit vătămări pentru a căror vindecare au fost necesare 4-5 zile de îngrijiri medicale.

13.

Sub aspectul laturii subiective, instanța a reținut că atitudinea subiectivă a inculpatului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia se caracterizează prin intenție indirectă, întrucât modalitatea în care a acționat, prin obturarea direcției de deplasare a biciclistului și acroșarea persoanei vătămate, demonstrează faptul că, deși nu a urmărit moartea victimei, a prevăzut posibilitatea suprimării vieții acesteia.

14.

Sub aspectul laturii civile, instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere civilă delictuală.

15.

Împotriva sentinței penale au formulat apeluri inculpatul D.F., partea responsabilă civilmente S.C. E. Romania Asigurare- Reasigurare - S.A. și Fondul de Garantare a Asiguraților.

16.

Prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei, partea responsabilă civilmente a arătat că este nelegală obligarea sa la plata despăgubirilor, în condițiile în care riscurile acoperite de poliția RCA nu includ și săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor. În acest sens s-a arătat că, în mod constant, doctrina a evidențiat că intenția legiuitorului nu este aceea de a oferi acoperire în asemenea cazuri, întrucât o asemenea soluție ar compromite buna funcționare a fondului de asigurare și ar fi în contradicție cu funcția preventivă și educativă a responsabilității civile și cu principiile de bază ale funcționării asigurării.

17.

Membrii completului de judecată învestit cu judecarea cauzei au constatat că analiza practicii judiciare la nivel național evidențiază lipsa unei abordări unitare în ceea ce privește răspunderea civilă a asigurătorului RCA. Astfel, în timp ce unele instanțe apreciază că asigurătorul nu poate fi ținut răspunzător în ipoteza în care conducătorul auto a acționat cu intenție, alte instanțe consideră că răspunderea asigurătorului rămâne incidentă și în situațiile în care fapta a fost comisă cu intenție, inclusiv atunci când aceasta constituie infracțiune, atât timp cât evenimentul produce pagube ca urmare a utilizării unui vehicul.

18.

Având în vedere că, sub aspectul posibilității angajării răspunderii civile a asigurătorului de răspundere civilă auto și în ipoteza săvârșirii unor infracțiuni comise cu intenție, dispozițiile Legii nr. 132/2017 nu oferă o reglementare explicită și lipsită de echivoc și împrejurarea că, deși prin Decizia nr. 188/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că noțiunea de „accident de circulație“ din cuprinsul art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se circumscrie exclusiv evenimentelor rutiere produse fără vinovăție sau din culpă, instanța de trimitere a reținut că nu poate fi ignorată împrejurarea că răspunderea asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto are natura unei răspunderi civile obiective. Aceasta se întemeiază pe ideea garantării reparării prejudiciilor cauzate terților prin utilizarea vehiculului, independent de vinovăția concretă a autorului și derivând, în esență, din conceptul de răspundere pentru fapta altuia și din paza juridică exercitată asupra unui bun care, prin natura sa, implică un risc crescut pentru ceilalți participanți la trafic.

19.

În acest context, instanța de trimitere a apreciat că se impune clarificarea dacă dispozițiile Legii nr. 132/2017 trebuie interpretate în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârșirea unor fapte din culpă sau fără vinovăție ori, dimpotrivă, dacă aceasta se extinde și asupra prejudiciilor rezultate din comiterea unor infracțiuni intenționate, atunci când acestea se produc în cadrul unor accidente rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate.

20.

Având în vedere că chestiunea de drept supusă analizei privește chiar obiectul apelului formulat în cauză și pentru a evita o eventuală incompatibilitate în cauză prin exprimarea unui punct de vedere mai detaliat, membrii completului de apel s-au limitat la a face trimitere la jurisprudența care susține ambele opinii fără a formula un punct de vedere cu privire la această problemă de drept.

21.

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

22.

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, într-o opinie s-a apreciat că asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, indiferent dacă prejudiciile sunt rezultate din infracțiuni intenționate sau din culpă.

23.

În susținerea acestei opinii s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, care nu au caracter limitativ și nu condiționează angajarea răspunderii asigurătorului exclusiv de culpa în sens penal. Totodată, potrivit art. 25 lit. a) din Legea nr. 132/2017, asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situația în care accidentul a fost produs cu intenție. Existența dreptului de regres pentru fapte intenționate demonstrează fără echivoc că asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea către victimă în prealabil. Dacă intenția ar fi fost exclusă de la acoperirea RCA prin art. 10 din Legea nr. 132/2017, dreptul de regres prevăzut de art. 25 ar fi rămas fără obiect. În doctrină s-a arătat că, în principiu, o asigurare de răspundere civilă nu acoperă prejudiciile cauzate cu intenție de către asigurat, fiind contrar scopului urmărit de operațiunea de asigurare, care nu trebuie să fie unul speculativ și nu trebuie să favorizeze comportamentul infracțional sau profund răuvoitor al celui care se asigură. Cu toate acestea, prin excepție, asigurarea RCA acoperă și prejudiciul cauzat în mod intenționat victimei unui accident de circulație, întrucât rațiunea acestei asigurări este protecția prioritară a victimei.

24.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Legea nr. 132/2017, accidentul de vehicule este definit ca „un eveniment în care a fost implicat cel puțin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale și/sau vătămarea sănătății și a integrității corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane“ indiferent de forma de vinovăție a persoanelor implicate (intenție sau culpă). Din această definiție rezultă că noțiunea de „accident“ din Legea nr. 132/2017 are o accepțiune diferită decât cea din vorbirea curentă (conform Dicționarului explicativ al limbii române, accidentul este definit ca „un eveniment fortuit, imprevizibil, întâmplător, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea“), de vreme ce în cuprinsul definiției legale nu se face referire la vreo formă de vinovăție.

25.

Un alt argument în sprijinul acestei opinii este că Legea nr. 132/2017 are caracter de lege civilă și, prin urmare, noțiunea de culpă utilizată trebuie interpretată în acord cu art. 16 alin. (4) din Codul civil, potrivit căruia „Atunci când legea condiționează efectele juridice ale unei fapte de săvârșirea sa din culpă, condiția este îndeplinită și dacă fapta a fost săvârșită cu intenție“, și cu dispozițiile art. 1.357 alin. (2) din Codul civil: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.“

26.

Instanțele care au susținut acest punct de vedere au făcut referire și la Decizia nr. 1/2016, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și este obligată să repare singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite de contractul de asigurare și de legea specială, fără a distinge în funcție de forma de vinovăție a autorului faptei.

27.

Totodată, instanțele au făcut trimitere și la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-503/16, în care s-a recunoscut dreptul titularului poliței de asigurare de a fi despăgubit dacă, în calitate de pieton, a fost victima prejudiciului corporal cauzat cu intenție de către o persoană care a condus vehiculul fără consimțământul său. Aprecierea în sensul răspunderii asiguratorului, chiar și în cazul în care „accidentul“ a avut loc cu intenție, este confirmată de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 28 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza C-514/16 (Isabel Maria Pinheiro Vieira Rodrigues de Andrade, Fausto da Silva Rodrigues de Andrade împotriva José Manuel Proença Salvador, Crédito Agricola Seguros - Companhia de Seguros de Ramos Reais SA, Jorge Oliveira Pinto). În această cauză Curtea a stabilit că noțiunea de pagube produse de vehicule nu este limitată la situațiile de circulație rutieră (pe drumurile publice), ci în sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită, adică aceea de a transporta bunuri sau persoane. Distincția făcută de Curtea Europeană privește utilizarea vehiculului în alt scop decât acela de mijloc de transport, precum utilizarea sa pentru a pune în funcțiune un mecanism tehnic (o pompă utilizată în agricultură, un angrenaj etc.) și nu limitează răspunderea asigurătorului la accidentele produse pe drumurile publice.

28.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârșirea unor infracțiuni din culpă, iar nu și prejudiciile rezultate din infracțiuni intenționate, chiar dacă acestea sunt comise în contextul unor evenimente rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.

29.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că prevederile legale evocate trebuie interpretate sistematic și teleologic în corelație cu noțiunea de accident de circulație, ca eveniment generator al obligației de despăgubire în sarcina asigurătorului RCA, precum și prin raportare la natura juridică a contractului de asigurare RCA, care este un contract aleatoriu și oneros, menit să acopere pecuniar riscul asigurat, respectiv producerea unui eveniment rutier viitor și incert cauzat fără vinovăție sau din culpă, specific hazardului rutier.

30.

În acest sens s-a subliniat că asigurarea RCA este concepută ca un mecanism de protecție a victimelor accidentelor rutiere, în ipoteza producerii unor evenimente neintenționate specifice riscului rutier, și nu ca instrument de acoperire a consecințelor unei conduite intenționate deliberate, care excedează riscul asigurat.

31.

Această perspectivă s-a apreciat a fi în concordanță cu jurisprudența instanței supreme, transpusă în Decizia nr. 188/2025, pronunțată în interpretarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin care s-a statuat că noțiunea de accident de circulație la care se referă prevederile art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice are în vedere strict evenimentele rutiere produse fără vinovăție sau din culpă. În măsura în care accidentul, premisă a angajării răspunderii asigurătorului RCA, este circumscris de lege și jurisprudență unor fapte neintenționate, s-a dedus că nici sfera riscurilor acoperite prin asigurare RCA nu poate fi extinsă la fapte intenționate.

32.

În acest context, s-a apreciat că asigurarea RCA are natura unei asigurări de răspundere civilă delictuală, având ca scop protecția victimelor accidentelor rutiere, însă fără a acoperi faptele intenționate ale asiguratului, care nu constituie risc asigurabil potrivit principiilor generale ale dreptului asigurărilor.

33.

Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016^1 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală a stabilit că: „În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.“

^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.

34.

În considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017^2, referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că: „55. (...) Raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat își au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit.

56.În fine, în ceea ce privește raporturile dintre terțul păgubit și asigurător, prin dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, deși nu are nici raporturi delictuale și nici contractuale cu aceasta. Este, practic, consacrarea principiului protecției terțului păgubit ce a cârmuit atât legislația anterioară actului normativ sus-arătat, cât și legislația ulterioară (...).“

^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018.

35.

Decizia nr. 188 din 19 mai 2025^3, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în raport cu noțiunea de „accident de circulație“ la care se referă prevederile art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, noțiunea de «accident de circulație» la care se referă prevederile art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vizează exclusiv evenimentele rutiere produse din culpă sau fără vinovăție.“

^3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 10 iunie 2025.

36.

Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene au existat o serie de cauze trimise spre soluționare în procedura întrebării preliminare în care s-a pus problema interpretării unor articole din directivele în materie de asigurare de răspundere civilă auto ce prezintă interes din perspectiva cauzei de față, respectiv: Cauza C-442/10 (Churchill Insurance vs. Wilkinson), Cauza C-129/94 (Bernaldez), Cauza C-356/05 (Farrell), Cauza C-162/13 (Vnuk), Cauza C-371/12 - Petillo, Cauza C-287/16 (Fidelidade), iar din evoluția reglementării Uniunii în materie de asigurare obligatorie rezultă că principiul Protecției prioritare a victimelor (terții prejudiciați), fundamentul Directivei 2009/103/CE, a fost consolidat constant de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, transformând asigurarea auto într-un mecanism de garantare a despăgubirii pentru orice persoană afectată de un accident auto. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat normele europene în favoarea protecției victimelor, limitând excluderea anumitor categorii sau daune de la despăgubire și extinzând noțiunea de victimă pentru a include rudele apropiate și chiar pasagerii-proprietari în anumite condiții. VIII. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în punctul de vedere formulat a solicitat pronunțarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă prejudiciile produse terților, atât prin infracțiuni săvârșite din culpă, cât și prin infracțiuni intenționate, atunci când aceste infracțiuni sunt comise în cadrul accidentelor de vehicule în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.

37.

Susținând punctul de vedere formulat, Parchetul a apreciat că dificultatea problemei de drept ridicate de instanța de trimitere este dată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a dat-o noțiunii de „accident de circulație“ în accepțiunea art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prin Decizia nr. 188 din 19 mai 2025, respectiv aceea de eveniment rutier produs din culpă sau fără vinovăție.

38.

Astfel, în considerentele deciziei citate, instanța supremă a reținut că, „în cazul conceptelor de accident rutier și eveniment rutier“, nici Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și niciun alt act normativ cu putere de lege nu a reglementat un sens juridic al acestora, ca tipar al normei de incriminare, motiv pentru care, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să se raporteze la sensul comun al acestora. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin accident se înțelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Totodată, potrivit aceleiași surse, noțiunea de accident este sinonimă celei de eveniment. Acestui sens comun al noțiunii de accident îi corespunde culpa, ca formă a vinovăției cu care autorul poate acționa în producerea acestuia. În limbajul comun, noțiunea de accident exclude intenția în producerea unui astfel de rezultat, el fiind asociat, fie cu o culpă, fie cu lipsa de vinovăție a unei persoane. În cazul infracțiunilor contra siguranței rutiere, există o terminologie specifică, ce cuprinde o definire a termenului accident, însă și această definiție, prin utilizarea termenului eveniment, face referire tot la o acțiune neintenționată.

39.

În accepțiunea Legii nr. 132/2017, noțiunea de „accident de vehicule“ are un înțeles specific, diferit față de cel reglementat prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care a definit accidentul rutier ca fiind evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale, în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.“ Legea nr. 132/2017 nu face nicio distincție cu privire la forma de vinovăție a persoanei care se face responsabilă de producerea evenimentului, pentru a se putea stabili dacă răspunderea civilă a asigurătorului auto acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin evenimente comise din culpă sau acoperă inclusiv prejudiciile cauzate de evenimente produse cu intenție.

40.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 132/2017, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule este o asigurare obligatorie, legiuitorul impunând în sarcina persoanelor fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România obligația de a se asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule. Astfel fiind, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asigurații răspund față de persoanele păgubite prin accidente de vehicule. În atare context, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată în materia asigurărilor RCA reprezintă atât o răspundere legală (raporturile dintre asigurat și asigurător și drepturile și obligațiile părților contractante fiind stabilite prin lege), cât și o răspundere contractuală (asumată prin contractul de asigurare). În același timp, răspunderea asigurătorului constituie o răspundere directă, prin care asigurătorul își asumă conduita asiguratului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 pct. 4 din Legea nr. 132/2017, care definesc noțiunea de asigurat, ca fiind proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau unui tramvai, a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terțelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie.

41.

În conținutul legii care reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto legiuitorul a utilizat atât noțiunea de culpă, cât și noțiunea de intenție, ca forme de vinovăție ale conducătorului vehiculului asigurat care a produs accidentul de vehicule. Astfel, articolul relevant este art. 11, cu denumirea marginală „riscurile acoperite“, în conținutul căruia legiuitorul a făcut referire explicit la culpă, ca formă de vinovăție a conducătorului auto care a cauzat accidentul de vehicule, respectiv alin. (3) lit. b), potrivit căruia, „indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de răspundere prevăzută în contractul RCA pentru prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat“.

42.

În conținutul aceluiași articol, la lit. e) legiuitorul a prevăzut că asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată și în situații în care accidentul de vehicule a fost produs de către un conducător auto ca urmare a comiterii intenționate a unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi conducerea vehiculului sub influența băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor, sau de către o persoană care nu este titularul unui permis care atestă dreptul să conducă vehiculul respectiv. Prin urmare, în cadrul riscurilor acoperite intră și ipoteza săvârșirii accidentelor de vehicule ca urmare a unor fapte intenționate.

43.

Pe de altă parte, obligația asigurătorului RCA de a acoperi prejudiciile produse terților prin accidente de vehicule are ca temei exclusiv răspunderea civilă delictuală a conducătorului auto, care, conform legii civile [art. 16 alin. (4) din Codul civil], include culpa (lato sensu) ca formă a vinovăției, respectiv atât intenția, cât și culpa (stricto sensu), aspect care conduce la concluzia că, în materia asigurărilor auto obligatorii, legiuitorul a intenționat să reglementeze, printre riscurile acoperite și situația prejudiciului produs din culpă (lato sensu) a conducătorului vehiculului asigurat.

44.

Totodată, prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 132/2017, având denumirea marginală neacordarea despăgubirii, legiuitorul a prevăzut expres și limitativ situațiile în care asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri, printre aceste situații nefiind reglementată și cea în care accidentul a fost produs cu intenție.

45.

Pe cale de consecință, nu numai că legiuitorul, prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 132/2017, nu a limitat acordarea de despăgubiri de către asigurătorul RCA la situația în care accidentul a fost produs din culpa conducătorului auto, în sensul ei restrâns, de greșeală, neglijență sau imprudență, dar nici nu a prevăzut, printre cazurile de neacordare a despăgubirii reglementate de art. 12 din același act normativ, situația în care accidentul a fost produs cu intenție. Astfel, în lipsa vreunei mențiuni exprese a legiuitorului cu privire la forma de vinovăție a conducătorului auto care a produs accidentul de vehicule - intenția sau culpa (fie prin trimiterea la articolul corespunzător din Codul civil, fie prin excluderea de la acordarea de despăgubiri în cazul prejudiciului produs cu intenție de către făptuitor), se reține că sintagma în discuție „accident de vehicule“ nu trebuie să fie înțeleasă numai prin raportare la forma de vinovăție a culpei, stricto sensu, ci poate privi și un accident de vehicule produs cu intenție.

46.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 stipulează, tot în mod expres și limitativ, situațiile în care asigurătorul RCA are acțiune în regres pentru despăgubirile plătite, iar printre acele situații se regăsește și aceea în care accidentul a fost produs cu intenție. Prin urmare, în situația accidentului produs cu intenție, asigurătorul are doar un rol de garant al plății despăgubirilor, avansând o sumă pe care o va recupera de la persoana vinovată de producerea accidentului pe calea acțiunii în regres, neavând însă obligația de a suporta, finalmente, prejudiciul produs prin accident.

47.

Pe cale de consecință, ținând cont de faptul că scopul principal al Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 este garantarea unui nivel ridicat al protecției victimelor accidentelor auto, legiuitorul european stipulând expres necesitatea garantării unui drept de acțiune direct în favoarea societății de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto pentru orice prejudiciu produs de vehicule, având în vedere și aspectele care decurg din interpretarea sistematică a Legii nr. 132/2017 (prin care a fost transpusă în legislația națională directiva menționată) și a Codului civil, se desprinde concluzia că asigurarea RCA acoperă prejudicii produse terților prin accidente de vehicule indiferent de forma de vinovăție cu care au fost produse acestea.

48.

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

49.

Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă și prejudiciile rezultate din infracțiuni intenționate, atunci când aceste infracțiuni sunt săvârșite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA. În susținerea acestei concluzii, s-a arătat că sistemul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie reglementat de Legea nr. 132/2017 este conceput pentru protecția victimelor care suferă prejudicii, materiale sau morale, prin utilizarea unui vehicul. Fiecare proprietar de vehicul este obligat să încheie o astfel de asigurare de răspundere civilă, pentru ca, pe această cale, victima să fie protejată în situația în care făptuitorul sau persoana responsabilă ar fi insolvabilă. Este de observat că raportul de răspundere civilă dintre autor sau responsabil și victimă nu este afectat de legislația specială în materia RCA; el rămâne guvernat de regulile civile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Legea specială stabilește doar condițiile care guvernează obligația asigurătorului de a indemniza victima, plătind în locul asiguratului care este debitorul din raportul de răspundere civilă, raport ce rămâne guvernat de Codul civil. Dat fiind scopul legiuitorului de a oferi victimei unui eveniment rutier prejudiciabil o garanție suplimentară că va fi plătită obligația de reparație impusă autorului dintr-un raport de răspundere civilă, este justificată lipsa unui tratament diferit pentru intenție față de culpă.

50.

Soluția propusă de judecătorii-raportori a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate. În esență, s-a reținut că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile.XI. Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, reține următoarele:

51.

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanțe, inclusiv a curții de apel, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

52.

Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de dispozițiile legal anterior menționate, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

53.

Totodată, din economia dispozițiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiționată, în mod esențial, de existența unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenția instanței supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală.

54.

În speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel București fiind învestită în ultimă instanță cu soluționarea căii ordinare de atac a apelului declarat împotriva sentinței instanței de fond prin care s-a soluționat acțiunea civilă în cauză.

55.

De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 6/III-10/2026 din 23 ianuarie 2026 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

56.

Cu privire la condiția existenței unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a evidențiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependența procedurilor specifice cauzei influențează într-o măsură soluționarea fondului, soluția dată acțiunii penale sau civile în procesul penal. În speță este îndeplinită această condiție, deoarece problema de drept ce face obiectul cauzei de față vizează dezlegarea definitivă a raportului juridic de drept penal dedus judecății.

57.

În cauză nu este întrunită cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare.

58.

În această privință se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 (ale cărei considerente au fost reluate apoi în Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; Decizia nr. 6 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2020; Decizia nr. 15 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020; Decizia nr. 65 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022; Decizia nr. 17 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 mai 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea „proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“. „Instanța supremă este chemată să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme care ar fi afectată de o asemenea ambiguitate, încât nu ar permite instanței de trimitere ca, prin intermediul unor metode de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern, să stabilească cu suficientă certitudine conținutul și sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile.“

59.

Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; și Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).

60.

Astfel, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează intervenția instanței supreme într-o cauză pendinte. Intervenția Înaltei Curți în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.

61.

În raport cu aceste aspecte, în contextul concret al cauzei, întrebarea formulată de către Curtea de Apel București nu se circumstanțiază unei veritabile chestiuni de drept, întrucât dispozițiile supuse interpretării sunt clare, iar aplicarea corectă a acestora se impune în mod evident, determinând neîntrunirea condiției privind existența unei veritabile chestiuni de drept.

62.

Astfel, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 instituie obligația asigurătorului RCA de a despăgubi prejudiciile cauzate terților prin accidente de vehicule, fără ca legiuitorul să condiționeze această acoperire de forma de vinovăție a conducătorului auto sau de calificarea juridică penală a faptei. Aceasta întrucât rațiunea acestei asigurări este protecția prioritară a victimei.

63.

Indemnizarea în cazul faptelor intenționate nu este prevăzută expres de lege, dar poate fi dedusă din reglementarea cazurilor de regres al asigurătorului împotriva celui care a cauzat prejudiciul (art. 25 din Legea nr. 132/2017). Astfel, art. 25 din Legea nr. 132/2017 prevede situațiile în care asigurătorul este îndreptățit să recupereze despăgubirea plătită, care au legătură cu atitudinea subiectivă a conducătorului vehiculului în producerea accidentului, începând cu următoarea situație: „a) accidentul a fost produs cu intenție;“. Reglementarea acestor cazuri de regres subliniază obligația asigurătorului RCA de a acoperi prejudiciul cauzat cu intenție de către conducătorul vehiculului.

64.

Se constată așadar că problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, simpla lecturare a normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanței supreme, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile.

65.

Aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare, aspect ce reiese și din examenul de jurisprudență al curților de apel.

Împrejurarea că nu există jurisprudență la toate instanțele din sistemul judiciar pe aspectele semnalate, precum și existența unor opinii minoritare pe aspectele respective nu pot constitui argumente care să susțină că este vorba de o chestiune de drept care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile.

66.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

Ana Hermina Iancu	- vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
Eleni Cristina Marcu	- președintele Secției penale
Adina Oana Surdu	- președintele Secției a II-a civile
Gheorghe Valentin Chitidean	- judecător la Secția penală
Paul Mihail Frățilescu	- judecător la Secția penală
Lavinia Valeria Lefterache	- judecător la Secția penală
Ioana Delia Lucaci	- judecător la Secția penală
Valerica Voica	- judecător la Secția penală
Iulia Manuela Cîrnu	- judecător la Secția a II-a civilă
Roxana Popa	- judecător la Secția a II-a civilă
Alina Irina Prisecaru	- judecător la Secția a II-a civilă
Rodica Zaharia	- judecător la Secția a II-a civilă
Simona Maria Zarafiu	- judecător la Secția a II-a civilă

Decizia nr. 44 din 23 martie 2026

Textul actului

I.Titularul și obiectul sesizării

II.Dispozițiile legale relevante

III.Expunerea succintă a cauzei

IV.Punctul de vedere motivat al completului de judecată

V.Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

VI.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

VII.Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

IX.Opinia specialiștilor consultați

X.Opinia judecătorilor-raportori