Decizia nr. 65 din 29 septembrie 2021

Dosar nr. 1.607/1/2021

Pe rol se află soluționarea sesizării formulate de către Curtea de Apel București, Secția I penală, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/și raportat la soluția pronunțată prin decizia penală.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părților potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. La dosar a fost depus punctul de vedere formulat de inculpatul T. M., care susține, în esență, că este inadmisibilă sesizarea formulată de instanța de trimitere.

Totodată, s-a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.607/1/2021.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări.

Susținând inadmisibilitatea sesizării, doamna procuror a precizat că această condiție a fost consacrată jurisprudențial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, stabilindu-se de principiu că o astfel de sesizare trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea normei se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială.

Totodată, doamna procuror a susținut că, în speță, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate juridic.

Din analiza dispozițiilor art. 426 lit. d) teza I din Codul de procedură penală rezultă că acestea sunt clare și explicite, în sensul că privesc în mod strict situația în care o normă legală privind compunerea completului de apel a fost încălcată, nu și cazul în care completul a dispus o soluție dată în competența unei alte instanțe.

În consecință, în raport cu aspectele expuse, doamna procuror a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel București, Secția I penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 26 mai 2021, Curtea de Apel București, Secția I penală, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/și raportat la soluția pronunțată prin decizia penală.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 1.796 din data de 4 august 2020, pronunțată de Judecătoria G. în baza art. 5 alin. (1) din Codul penal, a recalificat fapta reținută în sarcina inculpatului T. M. din infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (1) și (2) din Codul penal în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969.

În baza art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpatul T. M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă (infracțiunea din data de 8.08.2013).

În baza art. 71 din Codul penal din 1969 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969.

În baza art. 81 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe o durată de 4 ani, care constituie termen de încercare, stabilit în condițiile art. 82 din Codul penal din 1969.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 404 din Codul de procedură penală a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 din Codul penal din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă J. (fostă D.) F. și a obligat S.C. E. R. A. R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 3.500 lei, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă J. (fostă D.) F. și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă D. N. și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 3.500 lei, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă D. N. și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, și la art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă S. C. de U. București și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 2.715,325 lei, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură penală, raportat la art. 398 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 100 lei cheltuieli judiciare din faza de urmărire penală și 2.900 lei cheltuieli judiciare din faza camerei preliminare și de judecată.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură penală, raportat la art. 398 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 275 alin. (6) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare constând în onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat au rămas în sarcina statului.

Astfel, raportat la probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta reținută în sarcina inculpatului T. M. există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către acesta.

În drept, fapta inculpatului T. M., constând în aceea că la data de 8 august 2013, în jurul orei 8,30, a condus autoturismul marca Dacia 1310 cu viteza de circa 40 km/h pe DC 83, pe sensul de mers dinspre localitatea V. către localitatea B., și, în condițiile apariției unei stări de pericol potențial generate de deplasarea în același sens de mers a numitei D.I. în zona marginii părții carosabile a drumului, stare de pericol ce a devenit iminentă în momentul în care sus-numita s-a angajat intempestiv în traversarea părții carosabile, de la dreapta la stânga, fără o prealabilă asigurare corespunzătoare, a pătruns și a rulat pe contrasens, acționând cu întârziere sistemul de frânare al autoturismului, iar pe această cale a acroșat-o cu aripa din dreapta față a autoturismului pe numita D. I. care își continuase traversarea, proiectând-o pe partea carosabilă, în urma accidentului de circulație victima suferind leziuni traumatice și decedând, moartea acesteia fiind violentă, între leziunile traumatice și deces existând legătură directă de cauzalitate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Sub aspectul laturii subiective s-a reținut că inculpatul a acționat din culpă simplă (neglijență) prevăzută de art. 16 alin. (4) lit. b) din Codul penal, întrucât acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă, existând în cauză și o culpă a numitei D. I., instanța reținând faptul că decesul numitei D. I. este urmarea activității culpabile atât a acesteia, cât și a inculpatului T. M., în proporție de 50% fiecare.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpatul T. M., partea responsabilă civilmente S.C. E. R. A. R. - S.A. și partea civilă S. C. de U. București.

Prin Decizia penală nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, Secția I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelurile declarate de inculpat și partea responsabilă civilmente împotriva Sentinței penale nr. 1.796 din data de 4 august 2020, pronunțată de Judecătoria G.

A desființat sentința penală atacată și Încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 28 octombrie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., și rejudecând:

A respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta J. F. împotriva ordonanței de clasare emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria G.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul procedură penală a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă împotriva aceleiași sentințe.

În motivare, în esență, s-a reținut că soluția de condamnare a inculpatului T. M., adoptată de instanța de fond, este greșită, pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei neputându-se reține în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din anul 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) și (2) din actualul Cod penal.

Curtea, procedând la propria evaluare a materialului probator administrat în faza de urmărire penală și cu ocazia cercetării judecătorești, a constatat că nu se poate reține în sarcina inculpatului T. M. săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din anul 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) și (2) din actualul Cod penal, soluția inițială de clasare adoptată de procuror, prin ordonanța nr. 3.558/P/2013 din data de 26 februarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria G., fiind corectă.

Împotriva Deciziei penale nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, au declarat contestație în anulare părțile civile J. (fostă D.) F. și D. N.

În motivarea contestației în anulare părțile civile au arătat că în calea ordinară de atac a apelului instanța nu putea să desființeze încheierea de ședință din data de 28.10.2016 pronunțată în procedura camerei preliminare, încheiere care a rămas definitivă prin necontestare.

Astfel, s-a apreciat că în cauză există două hotărâri definitive pronunțate de instanțe judecătorești diferite, cu soluții diametral opuse, respectiv o soluție de admitere a plângerii formulate și de desființare a ordonanței de clasare și o soluție de respingere, ca nefondată, a plângerii petentei.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Rezumând problema de drept invocată, completul care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că instanța de control judiciar învestită cu soluționarea apelului a desființat o încheiere pronunțată în procedura de cameră preliminară, în condițiile în care, potrivit art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, calea de atac împotriva acestei încheieri este contestația și se judecă de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară. Dispunând această soluție, a fost menținută soluția inițială de clasare adoptată de procuror și a fost lăsată nesoluționată acțiunea penală pentru care se dispusese, în mod definitiv, începerea judecății de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., dar și acțiunile civile alăturate acesteia.

În ceea ce privește noțiunea de compunere despre care se face vorbire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea a opinat că aceasta se referă nu numai la numărul de judecători, ci și la funcția judiciară.

Or, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, unul dintre principiile ce guvernează procesul penal este separarea funcțiilor judiciare, printre care și cea de judecată, de cea de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată.

Referitor la cea de-a doua funcție, aceasta a fost exercitată în mod definitiv de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., printr-o încheiere ce nu a fost contestată.

Curtea de apel a concluzionat în sensul că revine Înaltei Curți de Casație și Justiție să lămurească dacă, pe calea contestației în anulare, se poate analiza o eventuală greșită aplicare a legii de către completul de apel care, deși legal constituit raportat la calea de atac cu care era sesizat, nu a fost legal constituit din punctul de vedere al soluției pronunțate.

În opinia completului de judecată, această situație nu ar trebui să poată fi analizată pe calea unei căi de atac de retractare, precum cea a contestației în anulare, ci pe calea unei căi de reformare, cu toate că nu există în procedura penală o cale de atac de reformare care să vizeze hotărârile definitive și să analizeze aplicarea greșită a legii.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată, s-au evidențiat două opinii:

Într-o primă opinie, susținută de judecătorii Secției penale din cadrul Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Iași, Secției penale și pentru cauze cu minori și familie a Curții de Apel Bacău, Secției penale și pentru cauze penale cu minori și familie a Curții de Apel Constanța, Secției penale a Curții de Apel Timișoara, a Tribunalului Timiș și a Secției penale din cadrul Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a apreciat că noțiunea de compunere a instanței la care face referire art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală trebuie raportată la calea de atac cu care a fost sesizată.

În a doua opinie, susținută de judecătorii Secției penale din cadrul Curții de Apel București, în majoritate, Curții de Apel Galați, Curții de Apel Pitești, Curții de apel Craiova, în majoritate, Tribunalului Ilfov și instanțelor arondate acestuia și la nivelul Tribunalului Giurgiu, s-a apreciat că noțiunea de compunere a instanței de apel penală trebuie raportată la calea de atac cu care a fost sesizată, precum și la soluția pronunțată prin decizia penală.

V. Opinia specialiștilor

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

V.1. Universitatea din Craiova, Facultatea de drept, Catedra de drept public și științe administrative, în punctul de vedere formulat, a opinat în sensul că în calea extraordinară de atac a contestației în anulare se poate analiza o eventuală greșită aplicare a legii de către completul de apel care, deși legal constituit raportat la calea de atac cu care era sesizat, nu a fost legal constituit din punctul de vedere al soluției pronunțate.

În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, din perspectiva art. 3 alin (3) din Codul de procedură penală, fiecare judecător de la o instanță poate exercita funcții diferite, dar nu în aceeași cauză, cu excepțiile expres stabilite prin lege.

În speță, completul în compunere de doi judecători, având funcția de judecată învestit cu soluționarea unui apel, practic a exercitat (printr-o autosesizare implicită) concomitent și o altă funcție, respectiv de judecător de cameră preliminară.

Noțiunea de compunere este indisolubil legată de noțiunea de competență. O compunere legală a completului de judecată presupune nu numai alcătuirea completului din perspectiva numărului de judecători, ci trebuie ca alcătuirea completului să respecte normele care reglementează separarea funcțiilor judiciare.

În situația concretă însă poate fi aplicabil art. 426 lit. d) teza finală (a existat un caz de incompatibilitate) din Codul de procedură penală prin raportare la soluția dată deoarece completul învestit cu soluționarea apelului, exercitând funcția de judecată, a admis apelul, a desființat sentința, însă a desființat și încheierea de ședință pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, respingând plângerea formulată împotriva unei ordonanțe de clasare.

V.2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Facultatea de DreptA. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Cu privire la condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept s-a opinat că prezenta sesizare este inadmisibilă întrucât dispozițiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate (Decizia nr. 3 din 29 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Astfel, dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt suficient de clare - cazul de contestație în anulare vizând compunerea instanței de apel.

Normele ce reglementează compunerea instanței de judecată se raportează la calea de atac cu care instanța este învestită, raportat la hotărârea judecătorească ce este atacată. Compunerea și competența instanței se vor raporta la această cale de atac, indiferent de soluția pe care o pronunță instanța de apel.

Cu privire la condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei s-a susținut că sesizarea nu întrunește nici această condiție.

Astfel, deși se poate solicita clarificarea unor norme din procedura penală pe calea acestui instrument în vederea asigurării unei practici judiciare unitare, dispoziția legală invocată și interpretarea acesteia nu influențează soluționarea pe fond a cauzei în care a fost identificată pretinsa problemă de drept întrucât nu au fost analizate nici măcar condițiile de admisibilitate în principiu a acestei contestații în anulare.

Având în vedere aceste aspecte, sesizarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost apreciată ca fiind inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

B. Analiza pe fond a chestiunii de drept în discuție

Făcând aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă în procesul penal - în limitele stabilite de art. 2 alin. (2) din Codul de procedură penală -, s-a susținut că, potrivit art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă și cu referire la art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanței de control judiciar îi revine sarcina de a califica juridic nu doar faptele, ci și actele (inclusiv actul procesual prin care se declară calea de atac).

Pe de o parte, calificarea căii de atac este dată în principal de analizarea manifestării de voință a participantului procesual cu referire la hotărârea judecătorească împotriva căreia a înțeles să exercite calea de atac.

Instanța de control judiciar trebuie să stabilească calificarea corectă a căii de atac întrucât de acest aspect depinde verificarea propriei competențe de a soluționa respectiva cale de atac, inclusiv verificarea - din oficiu sau la cerere - a corectei compuneri a completului de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, iar dispozițiile privitoare la compunerea completurilor de judecată le regăsim, în principal, în titlul II din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Raportat la toate aceste considerații teoretice, având în vedere speța ce a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că analiza legalității compunerii instanței nu se poate raporta la soluția pe care aceasta a pronunțat-o, ci la calificarea pe care instanța învestită să judece a dat-o căii de atac exercitate (calificare care, la rândul ei, nu poate face abstracție de hotărârea judecătorească împotriva căreia a fost exercitată calea de atac).

V.3. Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în Științe penale

Cu privire la admisibilitatea sesizării

Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a opinat că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate.

Astfel, referitor la cerința referitoare la sesizarea instanței supreme de instanța învestită cu soluționarea litigiului în ultimă instanță s-a arătat că, în speță, Curtea de Apel București a fost sesizată cu soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare formulate împotriva deciziei pronunțate în apel de aceeași instanță.

Contestația în anulare vizează verificarea conformității cu normele de procedură penală a hotărârilor penale cu caracter definitiv pronunțate de instanțele de apel (în speță, Curtea de Apel București).

Datorită obiectului căii de atac (hotărâre definitivă), ce imprimă caracter extraordinar demersului judiciar, legea de procedură penală a impus o procedură care să salvgardeze autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate.

Simpla cerere de contestație în anulare depusă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere nu are aptitudinea prin ea însăși să provoace o dezbatere judiciară. Este necesară învestirea instanței competente cu judecarea contestației în anulare, moment procesual ce se produce doar după admiterea în principiu a contestației în anulare.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 432 din Codul de procedură penală, doar după admiterea în principiu este întrunită condiția esențială prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală cu referire la posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin mecanismul hotărârii prealabile.

Consecința acestui raționament este că înainte de admiterea în principiu a contestației în anulare nu este îndeplinită condiția expresă cerută de lege, ca pricina să se afle în curs de judecată.

Cerința ca chestiunea de drept pendinte să nu fi făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare este îndeplinită.

A treia condiție: chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influențeze soluționarea fondului cauzei - s-a apreciat de asemenea ca fiind îndeplinită.

Cu privire la a patra condiție - sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept - s-a arătat că sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textului de lege care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestuia și care ar putea da naștere la mai multe soluții.

În speță, s-a susținut că întrebarea preliminară urmărește identificarea unei soluții în cadrul nelegalei compuneri cu privire la o chestiune ce se referă la o altă instituție procesuală (competența).

Miza chestiunii de drept este de fapt remediul împotriva deciziei din apel ce a desființat o încheiere definitivă de cameră preliminară.

Opțiunea invocării unei nelegale competențe a instanței de apel pe calea contestației în anulare este limitată de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, ce se referă la nerespectarea în cursul judecății a dispozițiilor privind competența după materie atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei competente. Or, în speță, Curtea de Apel și-a asumat prerogativa cenzurării unei încheieri de cameră preliminară în locul judecătorului de cameră preliminară de la tribunal.

Raportat la considerentele de mai sus s-a concluzionat în sensul că în speță se impune respingerea sesizării ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu se mai impune o analiză a fondului chestiunii de drept în discuție.

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al părții asupra chestiunii de drept sesizate

Punctul de vedere exprimat de parchet a fost în sensul că, în speță, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări. Această condiție a fost consacrată jurisprudențial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, stabilindu-se ca principiu că o astfel de sesizare trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială.

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită s-a apreciat că aceasta nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate juridic.

În prezenta cauză s-a constatat că întrebarea formulată de instanță are ca scop, în esență, să lămurească dacă dispozițiile art. 426 lit. d) teza I din Codul de procedură penală sunt aplicabile și în cazul în care o instanță de apel, compusă potrivit legii pentru acea cale de atac, a dispus o soluție care putea fi pronunțată doar de o altă instanță și pentru care legea prevedea o altă compunere a completului.

Din analiza dispozițiilor art. 426 lit. d) teza I din Codul de procedură penală rezultă că acestea sunt clare și explicite, în sensul că privesc în mod strict situația în care o normă legală privind compunerea completului de apel a fost încălcată, nu și cazul în care acesta a dispus o soluție dată în competența unei alte instanțe.

Astfel, o instanță nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile legale care stabilesc compunerea completului sub aspect constitutiv (alcătuirea completului cu numărul de judecători prevăzut de lege) și cu judecători care au îndreptățirea legală să ia parte la formarea lui (când dispozițiile legale stabilesc că anumite categorii de cauze, cum ar fi, de exemplu, cele cu inculpați minori, sunt judecate de judecători desemnați în condițiile prevăzute de lege).

În situația teoretică în care o instanță ar dispune o soluție dată în competența unei alte instanțe ar exista un caz de greșită aplicare a legii, încălcare pentru care însă în momentul de față nu mai este prevăzut un remediu procesual.

În punctul de vedere transmis, inculpatul T.M. a apreciat că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă și dificilă chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar și evident, practic nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute în mod imperativ și cumulativ de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.

VII. Dispoziții legale incidente

Art. 426 din Codul de procedură penală

Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

(...)

d)când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; (...)

Art. 340 din Codul de procedură penală

(1)Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(2)Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.

(3)Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convențional, data ordonanței sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar și denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.

(4)Dispozițiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(5)În cazul în care nu cuprinde data ordonanței sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar și denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situație în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii.

Art. 341 alin. (1)-(9) din Codul de procedură penală

(1)După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.

(2)Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea petentului și a intimaților și încunoștințarea procurorului, cu mențiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

(3)Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

(4)În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței competente.

(5)Plângerea se soluționează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluționarea plângerii.

(5^1)Judecătorul de cameră preliminară, soluționând plângerea, verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(6)În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:

a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b)admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7)În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2.verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și:

a)respinge plângerea ca nefondată;

b)admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;

d)admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7^1)În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea și dispune infirmarea soluției atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

(8)Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) și alin. (7^1) este definitivă.

(9)În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul, petentul și intimații pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Soluția propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel București, Secția I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/și raportat la soluția pronunțată prin decizia penală.

În esență, s-a reținut că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluționarea pe fond a cauzei. Totodată, judecătorul-raportor a reținut că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă și dificilă chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar și evident, practic nefiind condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute în mod imperativ și cumulativ de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București, Secția I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

Analiza condițiilor de admisibilitate

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:

–existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță;

–existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiții, trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, și anume:

a)existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu;

b)problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate;

c)chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de „soluționare pe fond“ trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; și– asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În speță, este îndeplinită condiția referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel București, Secția penală fiind învestită cu soluționarea contestației în anulare formulate împotriva Deciziei penale nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală în Dosarul nr. 1/236/2017.

De asemenea, este îndeplinită și condiția referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de existența unei veritabile chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).

În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept.

Totodată, sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, și Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).

Raportat la considerentele anterior expuse se constată că, în speță, de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluționarea pe fond a cauzei. Într-adevăr, în cadrul acestui instrument de asigurare a unei practici unitare, se poate solicita clarificarea unor norme de procedură penală, însă dispoziția legală invocată și interpretarea acesteia nu influențează soluționarea pe fond a cauzei în cadrul căreia a fost identificată pretinsa problemă de drept deoarece nu au fost analizate nici măcar condițiile de admisibilitate în principiu a contestației în anulare formulate (aspect ce rezultă din fila 2 paragraful 2 din încheierea Curții de Apel București, Secția I penală, prin care a fost sesizat completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept).

În cauza care a generat prezenta sesizare, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare formulate împotriva deciziei pronunțate în apel de aceeași instanță.

Calea extraordinară de atac a contestației în anulare vizează verificarea conformității cu normele de procedură penală a hotărârilor penale cu caracter definitiv pronunțate de instanțele de apel. Datorită obiectului căii de atac - hotărâre definitivă - ce imprimă caracter extraordinar demersului judiciar, legea de procedură penală a impus o procedură care să salvgardeze autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate.

Simpla cerere de contestație în anulare depusă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere nu are aptitudinea, prin ea însăși, să provoace o dezbatere juridică, dezbatere care se produce doar după admiterea în principiu a contestației în anulare.

Etapa admisibilității în principiu nu vizează însăși soluționarea contestației în anulare, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condițiile de exercitare a acesteia, ocazie cu care se analizează dacă sunt invocate motive de contestație în anulare dintre cele prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestație, dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală și de către o persoană prevăzută de art. 427 din Codul de procedură penală și dacă motivele și probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestații în anulare anterioare.

Cu privire la condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept se constată că sesizarea este inadmisibilă deoarece dispozițiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate.

Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textului de lege, care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestuia și care ar putea da naștere la mai multe soluții.

În speță este cert că dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală se referă strict la nelegala compunere a completului de judecată ce a judecat apelul, prezumându-se plenitudinea de competență a instanței de apel.

În acest context se constată că, de fapt, instanța de trimitere a urmărit de la Înalta Curte de Casație și Justiție obținerea unui remediu împotriva deciziei din apel ce a desființat o încheiere definitivă de cameră preliminară și nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele (Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018; Decizia nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020).

În concluzie, problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă și dificilă chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar și evident, practic nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate (mai sus expuse) a sesizării.

Constatând neîndeplinite condițiile de admisibilitate menționate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel București, Secția I penală prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/și raportat la soluția pronunțată prin decizia penală.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București, Secția I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/și raportat la soluția pronunțată prin decizia penală.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

judecător DANIEL GRĂDINARU

Magistrat asistent,

Adina Andreea Ciuhan Teodoru