Decizie nr. 198 din 3 aprilie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florin Cornea în Dosarul nr. 8.639/256/2012 al Judecătoriei Medgidia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 700 D/2013.

2.La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate de autorul excepţiei se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de acestea şi că argumentele formulate nu pot justifica pretinsa încălcare a normelor constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 31 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 8.639/256/2012, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florin Cornea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executarea unei pedepse cu închisoarea stabilită, potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, ca urmare a săvârşirii de către autorul excepţiei a unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, termen dispus ca urmare a suspendării condiţionate a executării a două pedepse pentru infracţiuni anterior săvârşite.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prin modul de reglementare a termenului de încercare, format, potrivit art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, legiuitorul a intervenit în activitatea instanţelor de judecată, limitând dreptul acestora de a proceda la individualizarea pedepselor şi încălcând, în acest fel, principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Se arată că, potrivit textului criticat, persoana condamnată nu poate distinge între cele două componente ale termenului de încercare, respectiv pedeapsa aplicată şi intervalul de timp de 2 ani, aspect ce constituie o lipsă de acurateţe în reglementare, de natură a încălca normele constituţionale invocate.

6.Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, se susţine că măsura revocării suspendării condiţionate şi a dispunerii executării în întregime a pedepsei închisorii, indiferent de momentul săvârşirii noii infracţiuni în interiorul termenului de încercare, discriminează persoanele condamnate care săvârşesc o nouă infracţiune spre sfârşitul termenului de încercare, când perioada de timp aferentă pedepsei a cărei suspendare condiţionată a fost dispusă s-a scurs, în raport cu cele care săvârşesc noua infracţiune la începutul termenului de încercare. Se arată că dispunerea executării în întregime a pedepsei anterior aplicate, în cazul primei categorii de persoane condamnate, echivalează cu o dublă executare a pedepsei, fapt ce dă naştere unor situaţii inechitabile. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Se face paralelă între instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei şi instituţia graţierii, în cazul căreia, conform dispoziţiilor art. 120 alin. 1 din Codul penal din 1969, dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată, arătându-se că prevederile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu sunt corelate cu cele anterior referite.

7.Judecătoria Medgidia opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textele criticate nu contravin normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se remarcă faptul că, prin raportare la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, trimiterile autorului acesteia la dispoziţiile constituţionale indicate în susţinerea acesteia sunt greşite, instanţa identificând prevederile art. 23 alin. (12) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie ca fiind cele ce corespund criticilor formulate. Se susţine că pedeapsa este un mijloc de constrângere statală, neputând fi aplicată decât de stat în numele societăţii, şi că, în acest scop, statul exercită, prin organele sale specializate, acţiunea penală în vederea tragerii la răspundere a persoanelor care săvârşesc infracţiuni, în condiţiile stabilirii vinovăţiei acestora şi a obligării lor la executarea unor pedepse. Se arată că, pentru aceste motive, dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu reprezintă o ingerinţă a puterii legislative în activitatea instanţelor judecătoreşti, de natură a încălca prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţie.

8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, care impun instanţei de judecată revocarea măsurii suspendării condiţionate a executării pedepsei dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, şi dispunerea executării în întregime a pedepsei, reprezintă o aplicare a principiului legalităţii pedepsei prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. Se susţine că textele criticate au fost adoptate de legiuitor potrivit prerogativelor sale constituţionale reglementate la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai pin lege. Se arată, de asemenea, că pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie nu poate fi reţinută câtă vreme acestea din urmă impun legalitatea ca principiu de realizare a justiţiei, iar textul criticat îndreptăţeşte instanţa să revoce suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul săvârşirii unor noi infracţiuni.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul critică, în realitate, atât prevederile art. 83 alin. 1, cât şi pe cele ale art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins:

–Art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969: "Durata suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat şi se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.";

–Art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969: "Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune".

13.Dispoziţiile art. 82 alin. 1 şi art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, şi nu au fost preluate în Codul penal în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, dar şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, reţinem ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 82 alin. 1 şi art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969.

14.Se susţine că dispoziţiile art. 82 alin. 1 şi art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei puterilor, ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei şi ale art. 126 alin. (1) referitoare la instanţele judecătoreşti.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la prevederile art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, Curtea constată că suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă, ea însăşi, o instituţie menită să întregească posibilităţile de realizare a individualizării pedepsei, sub aspectul executării ei, acordată de Codul penal din 1969 instanţei de judecată. În cadrul acesteia, instanţa competentă, după ce procedează la individualizarea pedepsei, pe baza criteriilor generale arătate la art. 72 şi urm. din acelaşi cod, completează acest rezultat cu individualizarea executării pedepsei. Practic, acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei reflectă convingerea instanţei, formată în urma aprecierii tuturor împrejurărilor cauzei şi a persoanei infractorului, că acesta este apt de a se îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei. Astfel, termenul de încercare este rezultatul unui act de individualizare realizat de instanţă, la durata pedepsei adăugându-se un interval de 2 ani, în cazul pedepsei cu închisoarea (acest termen fiind de 1 an, conform prevederilor art. 82 alin. 2 din Codul penal din 1969, când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda) şi are ca scop verificarea conduitei condamnatului. Prin urmare, măsura analizată nu reprezintă o pedeapsă, ci un substitutiv de pedeapsă, ce funcţionează ca atare, fiind practic un mijloc de stingere a pedepsei, care se consideră executată la împlinirea termenului de încercare, dacă persoana condamnată respectă condiţiile şi îndeplineşte obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească pronunţată în acest sens, principala condiţie fiind aceea de a nu săvârşi din nou o infracţiune.

16.Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora prin modul de reglementare a termenului de încercare, prevăzut la art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, legiuitorul a intervenit în activitatea instanţelor de judecată, limitând dreptul acestora de a proceda la individualizarea pedepselor şi încălcând, în acest fel, dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, şi principiul separaţiei puterilor în stat, reglementat la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, nu pot fi reţinute, întrucât prevederile constituţionale invocate se interpretează şi se aplică în coroborare cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, potrivit cărora stabilirea regimului executării pedepselor este de competenţa exclusivă a legiuitorului, fiind reglementat prin lege organică.

17.Totodată, Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la lipsa de acurateţe a prevederilor art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, generată de imposibilitatea persoanei condamnate de a distinge între cele două componente ale termenului de încercare, ele putând fi uşor deduse, prin scăderea intervalului de timp de 2 ani impus de lege din durata termenului de încercare, într-o eventuală lipsă a indicării exprese a acestora în hotărârea judecătorească de condamnare.

18.Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 215 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2003, Decizia nr. 317 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, Decizia nr. 637 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, şi Decizia nr. 195 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2007, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată.

19.Prin Decizia nr. 317 din 14 iunie 2005, Curtea a reţinut că prevederile art. 83 din Codul penal din 1969 nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale privind egalitatea în faţa legii, deoarece textul criticat nu creează discriminări, ci instituie un tratament juridic egal pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie, fără nicio deosebire. De altfel, Curtea a constatat că nemulţumirea autorului excepţiei este determinată tocmai de faptul că norma criticată se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza sa, în opinia acestuia instanţa trebuind să poată aprecia asupra măsurii revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei.

20.Prin Decizia nr. 637 din 24 noiembrie 2005, Curtea a statuat că reglementarea revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei infracţiuni a fost realizată de către legiuitor în temeiul prerogativelor sale constituţionale, stabilite de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" şi nu aduce atingere independenţei judecătorului, acesta urmând să aprecieze, în funcţie de situaţia de fapt şi probele administrate, dacă în cauză sunt întrunite condiţiile revocării suspendării condiţionate. Curtea a observat faptul că norma criticată impune instanţei să procedeze într-un singur fel, respectiv să revoce suspendarea condiţionată, ceea ce nu reprezintă decât o aplicare a principiului egalităţii, care impune ca toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie să beneficieze de acelaşi tratament juridic, iar nu o încălcare a principiului constituţional care consacră independenţa judecătorului.

21.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Cornea, în Dosarul nr. 8.639/256/2012 al Judecătoriei Medgidia şi constată că dispoziţiile art. 82 alin. 1 şi art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Medgidia şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop