Codul de procedura penală
Codul de procedura penală din 12 noiembrie 1968
- Emitent
- Marea Adunare Națională
- Publicat în
- BULETINUL OFICIAL nr. 145 din 12 noiembrie 1968
Textul actului · 524 de articole
100%
Partea GENERALĂ
Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a savirsit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea orinduirii sociale şi de stat, la apărarea proprietăţii socialiste, întărirea legalităţii, prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a regulilor de convieţuire socială.
Procesul penal se desfăşoară atît în cursul urmăririi penale cît şi cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
În cursul procesului penal nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestata decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal în condiţiile prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română.
În faţa organelor judiciare din unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de alta naţionalitate decît cea română, se asigura folosirea limbii materne a acestei populaţii.
Părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesului penal li se asigura posibilitatea de a lua cunoştinţa de piesele dosarului şi dreptul de a vorbi în instanţa şi a pune concluzii, prin traducător.
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au savirsit infracţiuni.
Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar cînd a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a)fapta nu exista;
b)fapta nu este prevăzută de legea penală;
c)fapta nu a fost săvîrşită de invinuit sau de inculpat;
d)faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
e)exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei;
f)lipseşte plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
g)a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;
h)a fost retrasă plîngerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plingerii sau împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală;
i)s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
j)exista autoritatea de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o alta încadrare juridică.
În cazul prevăzut la lit. f, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale.
Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal.
Cînd se constata existenta vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:
1.În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune:
a)clasarea, cînd nu exista invinuit în cauza;
b)scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e, cînd exista invinuit sau inculpat în cauza;
c)încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-j, cînd exista invinuit sau inculpat în cauza;
2.În cursul judecaţii instanţa pronunţa:
a)achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e;
b)încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-j.
În cazurile arătate în art. 10 lit. b, d şi e, procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanţa de judecată care pronunţa achitarea, dacă apreciază ca fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decît cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent.
În caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plingerii prealabile, invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Dacă se constata vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanţa de judecată pronunţa achitarea.
Dacă nu se constata vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e, procurorul dispune încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată pronunţa încetarea procesului penal.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:
a)în natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;
b)prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natura nu este cu putinta.
De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.
Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente.
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată pînă la citirea actului de sesizare.
Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauza.
Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru.
Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată pînă la citirea actului de sesizare.
Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţa, luînd procedura din stadiul în care se afla în momentul intervenţiei.
Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru invinuit sau inculpat.
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, cînd persoana vătămată este o organizaţie din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal.
În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere organizaţiei pagubite să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei şi date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Organizaţia este obligată să prezinte situaţia şi datele cerute.
În cazul arătat în alin. 1, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra repararii pagubei, chiar dacă organizaţia pagubita nu este constituită parte civilă.
Dispoziţiile alin. 1 şi 3 se aplică şi în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa.
Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.
Cînd persoana vătămată este o organizaţie din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal sau o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrînsa, procurorul, chiar dacă nu este constituită partea civilă.
Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.
Judecata în faţa instanţei civile se suspenda pînă la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
De asemenea, poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspenda.
Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărîre chiar nedefinitiva.
Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărîrea rămasă definitivă, a lăsat nesolutionata acţiunea civilă.
În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constata din probe noi ca paguba nu a fost integrat reparată, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărîrii penale de prima instanţa.
Acţiunea civilă rămîne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducîndu-se în cauza moştenitorii acesteia.
Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauza organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauza lichidatorii.
Hotărîrea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savirsit-o şi a vinovatiei acesteia.
Hotărîrea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savirsit-o şi a vinovatiei acesteia.
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizica, morala sau materială, dacă participa în procesul penal, se numeşte parte vătămată.
Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă.
Persoana chemată în procesul penal sa răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente.
Judecătoria judeca în prima instanţa toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Tribunalul militar de mare unitate judeca în prima instanţa:
1) infracţiunile săvîrşite de militari pînă la gradul de căpitan inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;
2) următoarele infracţiuni săvîrşite de civili:
a)infracţiunile contra securităţii statului, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului militar teritorial;
b)infracţiunile contra bunurilor aflate în administrarea sau folosinţă forţelor armate;
c)infracţiunile prevăzute în art. 348-354, din Codul penal;
3.infracţiunile săvîrşite în legătură cu serviciul de către angajaţii civili din forţele armate şi din Ministerul de Interne, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Tribunalul judeţean:
1.judeca în prima instanţa:
a)infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolele 174-177, 179, 183, 189-191, 211, 212, 218, 219 alin. 3 şi 4, 223 alin. 2 şi 3, 224 alin. 2 şi 3, 225, 226, 229 alin. 2 şi 3, 231 alin. 2-4, 232 alin. 2-4, 236, 248 alin. 2, 249 alin. 2, 251, 252, 254, 255, 257, 266, 268, 270, 273 alin. 2, 274 alin. 2, 275 alin. 3, 276, 282-285, 298-302, 317, 323 şi 329;
b)infracţiunile săvîrşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane;
c)infracţiunile contra păcii şi omenirii prevăzute de Codul penal în art. 356-361, săvîrşite de civili;
d)infracţiunile săvîrşite de judecătorii de la judecătorii, de personalul operativ al procuraturilor locale, de notarii de stat, precum şi infracţiunile săvîrşite de asesorii populari în timpul cît funcţionează la judecătorii;
2.judeca, ca instanţa de recurs, recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de judecătorii;
3.soluţionează conflictele de competenţa ivite între judecătorii.
Tribunalul militar teritorial:
1.judeca în prima instanţa:
a)infracţiunile săvîrşite de ofiţerii superiori, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;
b)infracţiunile săvîrşite de militari pînă la gradul de căpitan inclusiv sau de civili, prevăzute de Codul penal în articolele 155-165 şi 167;
c)infracţiunile contra păcii şi omenirii prevăzute în Codul penal în art. 356-361, săvîrşite de militari;
d)infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a şi b, săvîrşite de militari pînă la gradul de căpitan inclusiv, ori săvîrşite în legătură cu serviciul de către angajaţii civili din Ministerul Forţelor Armate din Ministerul Afacerilor Interne ori din Consiliul Securităţii Statului;
e)infracţiunile săvîrşite de judecătorii tribunalelor militare de mare unitate, de personalul operativ din unităţile procuraturilor militare, precum şi infracţiunile săvîrşite de asesori în timpul cît funcţionează la tribunalele militare de mare unitate;
f)infracţiunile menţionate în art. 26 pct. 2 lit. a, săvîrşite de persoanele prevăzute în art. 27 pct. 1 lit. d;
g)infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. 3 lit. a şi b şi în art. 280 din Codul penal, dacă au avut ca obiect cantităţi mari sau importante de arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive, precum şi infracţiunea de contrabanda, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive;
2.judeca, ca instanţa de recurs, recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de tribunalele militare de mare unitate;
3.soluţionează conflictele de competenţa ivite între tribunalele militare de mare unitate.
Tribunalul Suprem:
1.judeca în prima instanţa:
a)infracţiunile săvîrşite de generali, amirali şi maresali;
b)infracţiunile săvîrşite de judecători şi de personalul operativ al procuraturilor, alţii decît cei arătaţi în art. 27 pct. 1 lit. d şi în art. 28 pct. 1 lit. e, precum şi infracţiunile săvîrşite de către asesori în timpul cît funcţionează la tribunalele judeţene şi la tribunalele militare teritoriale;
c)alte cauze date prin lege în competenţa sa;
2.judeca, ca instanţa de recurs, recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în prima instanţa de tribunalele judeţene, de tribunalele militare teritoriale, precum şi de secţia penală sau militară a Tribunalului Suprem;
3.judeca, ca instanţa care exercită controlul general, recursurile extraordinare împotriva hotărîrilor penale definitive;
4.soluţionează;
a)conflictele de competente în cazurile în care Tribunalul Suprem este instanţa superioară comuna, precum şi cazurile cînd cursul justiţiei este întrerupt;
b)cererile de strămutare. Secţiunea II Competenţa teritorială
Competenţa după teritoriu este determinata de:
a)locul unde a fost săvîrşită infracţiunea;
b)locul unde a fost prins făptuitorul;
c)locul unde locuieşte făptuitorul;
d)locul unde locuieşte persoana vătămată.
Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin. 1, în a carei raza teritorială s-a efectuat urmărirea penală.
Cînd urmărirea penală se efectuează de către un organ central sau judeţean, procurorul prin rechizitoriul de trimitere în judecata satabileste căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinînd seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.
Prin "locul săvîrşirii infracţiunii" se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infractionala, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
Infracţiunile săvîrşite în afară teritoriului tarii se judeca, după caz, de către instanţele civile sau militare din municipiul Bucureşti, iar dacă fapta este de competenţa judecătoriei, se judeca de Judecătoria sectorului 2 din municipiul Bucureşti.
Infracţiunea săvîrşită pe o nava este de competenţa instanţei în a carei raza teritorială se afla primul port român în care ancoreaza nava.
Infracţiunea săvîrşită pe o aeronava este de competenţa instanţei în a carei raza teritorială se afla primul loc de aterizare pe teritoriul român.
Dacă nava nu ancoreaza într-un port român sau dacă aeronava nu aterizeaza pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută în alin. 1.
În caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în prima instanţa, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi faptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţa.
Este indivizibilitate:
a)cînd la săvîrşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b)cînd doua sau mai multe infracţiuni au fost săvîrşite prin acelaşi act;
c)în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri cînd doua sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singura infracţiune.
Este conexitate:
a)cînd doua sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
b)cînd doua sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
c)cînd o infracţiune este săvîrşită pentru a pregati, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvîrşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
d)cînd între doua sau mai multe infracţiuni exista legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire a justiţiei.
În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferite fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi faptuitorii revine instanţei mai întîi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei militare.
Dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă.
Competenţa de a judeca cauzele reunite rămîne dobîndită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sînt de competenţa instanţei care judeca infracţiunea în care aceasta se referă.
Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 35.
În cazul prevăzut în art. 35 alin. 3, reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa civilă, care trimite dosarul instanţei militare căreia îi revine competenţa.
În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a şi b, precum şi în cele de conexitate, cauzele sînt reunite dacă ele se afla în faţa primei instanţe de judecată, chiar după casare cu trimitere.
Cauzele se reunesc şi la instanţele de recurs de acelaşi grad, dacă se afla în acelaşi stadiu de judecată.
În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c, cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna.
În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a, precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecati, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.
Excepţia de necompetentă materială şi cea de necompetentă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, pînă la pronunţarea hotărîrii definitive.
Excepţia de necompetentă teritorială poate fi ridicată numai pînă la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.
Excepţiile de necompetentă pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.
Cînd competenţa instanţei este determinata de calitatea inculpatului, instanţa rămîne competenţa a judeca chiar dacă inculpatul, după săvîrşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile cînd:
a)fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b)s-a dat o hotărîre în prima instanţa.
Dobindirea calităţii după săvîrşirea infracţiunii nu determina schimbarea competentei.
Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămîne competenţa a o judeca chiar dacă constata, după efectuarea cererii judecătoreşti, ca infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
Schimbarea calificării faptei printr-o lege noua, intervenita în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenta instanţei de judecată, afară de cazul cînd prin acea lege s-ar dispune altfel.
Instanţa de judecată care îşi declina competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătată ca fiind competenţa prin hotărîrea de declinare.
Dacă declinarea a fost determinata de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizata.
În cazul declinarii pentru necompetentă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
Hotărîrea de declinare a competentei nu este supusă recursului.
Cînd doua sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauza ori îşi declina competenţa, conflictului pozitiv sau negativ de competenţa se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comuna.
Cînd conflictul de competenţa se iveşte între o instanţa civilă şi una militară, soluţionarea conflictului este de competenţa Tribunalului Suprem.
Instanţa ierarhic superioară comuna este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urma competenţa, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urma competenţa.
În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi.
Pînă la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţa judecata se suspenda.
Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competenţa cea din urma ia măsurile şi efectuează actele ce reclama urgenta.
Instanţa ierarhic superioară comuna hotărăşte asupra conflictului de competenţa cu citarea părţilor.
Cînd instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţa constata ca acea cauza este de competenţa altei instanţe decît cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară comuna, trimite dosarul Tribunalului Suprem pentru stabilirea competentei.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărîrea de stabilire a competentei nu se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune data prin lege în competenţa altei instanţe.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplica în mod corespunzător dispoziţiilor art. 42 alin. 2.
Instanţa penală este competenţa sa judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe.
Chestiunea prealabilă se judeca de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de proba privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
Hotărîrea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
Dispoziţiile cuprinse în art. 30-36, 38, 40, 42 şi 44 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
Cînd nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost mai întîi sesizat.
În caz de sesizări simultante, precaderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30 alin. 1.
Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. 1 sînt competente mai multe organe de urmărire penale, competenţa revine organului care a fost mai întîi sesizat.
Urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite în condiţiile prevăzute în art. 31 se efectuează de către organul de urmărire penală din raza teritorială a instanţei competente sa judece cauza.
Conflictul de competenţa între doi sau mai mulţi procurori se rezolva de către procurorul superior comun acestora. Cînd conflictul se iveşte între doua sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea asupra activităţii de cercetare penală a acestor organe.
Judecătorii şi asesorii care sînt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
Judecătorul sau asesorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleaşi cauze într-o instanţa superioară, sau la judecarea cauzei după casare cu trimitere.
De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul sau asesorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi data în acea cauza.
Judecătorul sau asesorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectiva:
a)a pus în mişcare acţiunea penală, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea în judecata, sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de judecată;
b)a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi;
c)a fost expert sau martor;
d)exista împrejurări din care rezultă ca este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo ruda apropiată.
Dispoziţiile art. 46 se aplică procurorului şi grefierului de şedinţa, cînd cauza de incompatibilitate exista între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată.
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 lit. b, c şi d se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală şi grefierul de şedinţa.
Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în prima instanţa nu poate pune concluzii la judecarea ei în recurs.
Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă sa procedeze la completarea sau refacerea acesteia, cînd completarea sau refacerea este dispusă de instanţa.
Persoana incompatibilă este obligată sa declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, ca se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii.
Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţa de existenta cazului de incompatibilitate.
În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzata atît în cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecaţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate.
Recuzarea se formulează oral sau scris, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului, asesorului, procurorului sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţa secreta, fără participarea celui ce declara ca se abţine sau este recuzat.
Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultîndu-se procurorul cînd este prezent în instanţa, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a carei recuzare se cere.
Cînd abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 49 alin. 1, instanţa, admiţînd recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate în mentionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei.
În caz de admitere a abtinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsura actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţa se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul cînd găseşte întemeiata abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţa egala în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea.
Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sînt supuse nici unei cai de atac.
În cursul urmăririi penale, asupra abtinerii sau recuzării se pronunţa procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior.
Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată sa o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale.
Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţa.
Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior.
Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. 3 şi 4, care se aplică în mod corespunzător.
Dispoziţiile art. 48, 50, 51, 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător expertului şi interpretului.
Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauza. Calitatea de martor are intiietate.
Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceeaşi cauza nu constituie un motiv de recuzare.
Tribunalul Suprem stramuta judecarea unei cauze de la instanţa competenţa la o alta instanţa egala în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, considera ca prin aceasta se asigura desfăşurarea normală a procesului.
Strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministru justiţiei.
Cererea de strămutare se adresează Tribunalului Suprem şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta, cînd sînt deţinute de partea care cere strămutarea.
În cerere se face menţiune dacă în cauza se găsesc arestaţi.
Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de preşedintele Tribunalului Suprem la primirea cererii, sau de către Tribunalul Suprem după ce aceasta a fost investit.
Cererea facuta de ministrul justiţiei sau de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei.
Preşedintele Tribunalului Suprem cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se afla cauza a carei strămutare se cere, comunicindu-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Cînd Tribunalul Suprem este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministerului Justiţiei.
În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceeaşi cauza, cererea de informaţii este facultativă.
Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se afla cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea ca părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.
În informaţiile trimise Tribunalului Suprem se face menţiunea expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, atasindu-se şi dovezile de comunicarea a acestora.
Cînd în cauza a carei strămutare se cere sînt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu.
Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţa secreta.
Cînd părţile se înfăţişează, se asculta şi concluziile acestora.
Tribunalul Suprem dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii.
În cazul în care găseşte cererea intemeiata, dispune strămutarea judecării cauzei, hotarind totodată în ce măsura actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a stramutat cauza se menţine.
Aceasta instanţa va fi instiintata de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
Dacă instanţa la care se afla cauza a carei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată este desfiintata prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul cînd noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Tribunalului Suprem la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta.
În vederea aflarii adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Constituie proba orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistentei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a savirsit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducindu-se după constiinta lor juridică socialistă.
Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sînt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, mijloacele materiale de proba, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo proba sau deţine vreun mijloc de proba este obligată să le aducă la cunoştinţa sau să le înfăţişeze.
Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa.
În cazul cînd exista probe de vinovăţie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie.
În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor.
Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludenta şi utila.
Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.
Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constringere, precum şi promisiuni sau indemnuri, în scopul de a se obţine probe.
De asemenea, este oprit a determina o persoană sa savirseasca sau sa continue săvîrşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sînt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza.
Invinuitul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
Învinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunoştinţa fapta care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere sa declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.
Fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat.
În cursul urmăririi penale, dacă sînt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţa ceilalţi.
Invinuitul sau inculpatul este mai lăsat sa declare tot ce ştie în cauza.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauza.
Invinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amanuntelor greu de reţinut.
După ce invinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce.
De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris.
Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se da sa o citească. Cînd este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagina şi la sfîrşit.
Cînd invinuitul sau inculpatul nu poate sau refuza să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.
Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret cînd declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Dacă invinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificari sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile arătate în prezentul articol.
Ori de cîte ori invinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se afla.
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sînt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia sa cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă.
Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere ca poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o paguba materială, ca se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia ca declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, pînă la citirea actului de sesizare.
Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.
Persoana care are cunoştinţa despre vreo fapta sau despre vreo împrejurare de natura sa servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultat în calitate de martor.
Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultat ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţa în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a organizaţiei faţă de care este obligată a păstra secretul.
Calitatea de martor are intiietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi.
Soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sînt obligate să depună ca martori.
Organele judiciare vor aduce aceasta la cunoştinţa persoanelor arătate în alineatul precedent, de îndată ce au fost îndeplinite dispoziţiile alin. 3 din art. 84.
Minorul poate fi ascultat ca martor. Pînă la vîrsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenta unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Persoana vătămată poate fi ascultata ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participa în proces ca parte vătămată.
Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătată în citaţie şi are datoria sa declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei.
Martorul este întrebat mai întîi despre nume, prenume, etate, adresa şi ocupaţie.
În caz de indoiala asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de proba.
Martorul va fi apoi întrebat dacă este soţ sau ruda a vreuneia dintre părţi şi în ce raporturi se afla cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo paguba de pe urma infracţiunii.
Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurămînt: "Jur ca voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".
După depunerea jurămîntului, i se pune în vedere martorului ca dacă nu va spune adevărul, săvîrşeşte infracţiune de mărturie mincinoasă.
Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurămînt, i se atrage însă atenţia sa spună adevărul.
Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arata care sînt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerindu-i-se sa declare tot ce ştie cu privire la acestea.
După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauza, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţa despre cele declarate.
Dispoziţiile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi la ascultarea martorului.
Cînd se constată că exista contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauza, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă acestea este necesară pentru lămurirea cauzei.
Persoanele confruntate sînt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinta cărora declaraţiile date anterior se contrazic.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate incuviinta ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.
Declaraţiile date de persoanele confruntate se consemnează în proces-verbal.
Înscrisurile pot servi ca mijloace de proba, dacă în conţinutul lor se arata fapte sau împrejurări de natura să contribuie la aflarea adevărului.
Procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată sînt mijloace de proba.
De asemenea, sînt mijloace de proba procesele-verbale încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
a)data şi locul unde este încheiat;
b)numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
c)numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, cînd exista;
d)descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
e)numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
f)menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagina şi la sfîrşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele arătate la lit. c şi e. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuza să semneze, se fac menţiunile despre aceasta.
Cînd legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezenta unor martori asistenţi, numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi.
Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauza şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul.
Organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenta martorilor asistenţi este obligat să constate şi sa consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionînd şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asista.
Obiectele care conţin sau poarta o urma a faptei savirsit, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, sînt mijloace materiale de proba.
Sînt de asemenea mijloace materiale de proba obiectele care au fost folosite sau au fost destinate sa servească la săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sînt produsul infracţiunii.
Efectuarea perchezitiilor
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia sa ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de proba în procesul penal.
Orice unitate a unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal sau orice persoană în posesia căreia se afla un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de proba este obligată sa-l prezinte şi sa-l predea sub luarea de dovada organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază ca şi o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de proba, retine numai copia.
Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului.
Organul de cercetare penală, cu încuviinţarea procurorului, ori instanţa de judecată, dacă interesul urmăririi penale sau al judecaţii cere, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport sa retina şi sa predea scrisorile, telegramele şi oricare alta corespondenta, ori obiectele trimise de invinuit sau inculpat, ori adresarea acestuia fie direct, fie indirect.
Corespondenta şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită.
În cursul judecaţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.
Cînd persoana căreia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun înscris din cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenta sau deţinerea acestora, precum şi ori de cîte ori pentru descoperirea şi stringerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei perchezitii.
Percheziţia poate fi domiciliara sau corporală.
Organul de cercetare penală poate face perchezitii domiciliare cu autorizaţia procurorului.
Percheziţia domiciliara se poate face fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimt în scris la aceasta.
În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliara se efectuează fără autorizaţia procurorului.
Instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări locale.
În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o perchezitie se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se pot face de organul de cercetare penală între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau cînd percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se pot face de procuror, şi în timpul nopţii.
Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia data de procuror.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se face în prezenta persoanei de la care se ridica obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenta unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, avînd capacitate de exerciţiu.
Aceste operaţiuni se efectuează de organul de cercetare penală în prezenta unor martori asistenţi.
Cînd persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestata, va fi adusă la perchezitie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se fac în prezenta unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, avînd capacitate de exerciţiu.
Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul sa deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile cautate, dacă cel în măsura să le deschidă refuza aceasta.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurile care au legătură cu fapta săvîrşită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridica totdeauna.
Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, sa nu devină publice.
Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 alin. 1, sau de persoana desemnată de acest organ.
Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea perchezitionata.
Obiectelor sau înscrisurilor se prezintă persoanei de la care sînt ridicate şi celor care asista, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se eticheteaza şi se sigileaza.
Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se impacheteaza sau se inchid, pe cît posibil laolalta, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestreaza şi se lasă în păstrare fie celui la care se afla, fie unui custode.
Probele pentru analiza se iau cel puţin în dublu şi se sigileaza. Una din probe se lasă celui de la care se ridica, iar lipsa acestuia, uneia din persoanele arătate în art. 108 alin. final.
Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte proces-verbal.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă, în afară de menţiunile prevăzute în art. 91, şi următoarele menţiuni: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute.
În procesul-verbal se face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care au fost lăsate în păstrare.
Copie de pe proces-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsa, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de proba să fie, după caz, ataşate la dosar păstrarea în alt mod.
Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sînt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar.
Pînă la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de proba se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarului.
Obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de proba, dacă nu sînt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul cînd prin aceasta restituire s-ar putea stinjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vederea persoanei căreia i-au fost obiectele, ca este obligată să le păstreze pînă la soluţionarea definitivă a cauzei.
Obiectele ce servesc ca mijloc de proba, dacă sînt dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2 şi dacă nu este cazul a fi restituite, se conserva sau se valorifica potrivit dispoziţiilor acelui articol.
Dispoziţiile din prezenta secţiune se aplică în mod corespunzător şi atunci cînd actele procedurale se efectuează la o unitate a unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal, dispoziţii care se completează după cum urmează:
a)organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii autorizaţia data de procuror;
b)ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia se efectuează în prezenta reprezentantului unităţii;
c)atunci cînd este obligatorie prezenta martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din personalul unităţii;
d)copie de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii.Secţiunea IX Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală
Cînd exista pericol de dispariţie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgenta a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunind, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regula, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lîngă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte ca materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sînt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.
În caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaşte ori este suspecta, sau cînd este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenta urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze aceasta constatare.
Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.
Operaţiile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază ca raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sînt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale sau efectuarea unei expertize.
Cînd refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legal este dispusă de instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca aceasta sa ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
Cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflarii adevărului, sînt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are indoiala asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţei de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Aceasta măsura este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de militie.
De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Expertiza se efectuează potrivit dispoziţiilor din prezentul cod, afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel. Dispoziţiile art. 113 se aplică în mod corespunzător.
Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cu excepţia expertizei prevăzute în art. 119 alin. 2.
Fiecare dintre părţi are dreptul sa ceara ca un expert recomandat de ea sa participe la efectuarea expertizei.
Dacă exista experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea respectiva, nu poate fi numit expert o altă persoană, decît dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta.
Cînd expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei.
Cînd serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiza criminalistica sau institutul de specialitate considera necesar ca la efectuarea expertizei sa participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, cînd dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sînt chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa.
La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere ca au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi ca pot cere modificarea sau completarea lor.
Părţile mai sînt incunostintate ca au dreptul sa ceara numirea şi a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
După examinarea obiectiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, incunostintindu-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează sa participe părţile.
Dispoziţiile alin. 3 şi 4 nu se aplică în cazul expertizei prevăzute în art. 119 alin. 2.
Expertul are dreptul sa ia cunoştinţa de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire.
Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei.
Părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.
După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris.
Cînd sînt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiza. Dacă sînt deosebiri de păreri, opiniile separate sînt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexa.
Raportul de expertiza se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei.
Raportul de expertiza cuprinde:
a)partea introductivă, în care se arata organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma sa răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;
b)descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestora obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
c)concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completa, dispune efectuarea unui supliment de expertiza fie de către acelaşi expert, fie de către altul.
De asemenea, cînd se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiza. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor.
Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiza criminalistica ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.
Dacă organul de urmărirea penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exercitarea concluziilor raportului de expertiza, dispune efectuarea unei noi expertize.
În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de moneda sau de alte valori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.
În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordonă să fie prezente scripte de comparatie.
Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sînt obligate a le elibera.
Dacă scriptele se găsesc la un particular care nu este soţ sau ruda apropiată cu invinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte.
Scriptele de comparatie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acel care le prezintă.
Organul de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca invinuitul sau inculpatul să prezinte o piesa scrisă cu mina sa, ori scrie după dictarea ce i s-ar face.
Dacă invinuitul sau inculpatul refuza, se face menţiune în procesul-verbal.
Cînd una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultata nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigura folosirea unui interpret. În cursul judecaţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales de ele.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în cazul cînd unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei prezentate în instanţa sînt redactate într-o alta limba decît cea română.
Dispoziţiile art. 83, 84, 85 se aplică în mod corespunzător şi interpretului.
Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci cînd este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvîrşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de proba şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvîrşită.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenta martorilor asistenţi, afară de cazul cînd aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenta părţilor, atunci cînd este necesar. Neprezentarea părţilor incunostintate nu împiedica efectuarea cercetării.
Cînd invinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere ca are dreptul să fie reprezentat şi îi asigura, la cerere, reprezentarea.
Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenta procurorului, cînd participarea acestuia la judecata este obligatorie.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se afla ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, sa comunice între ele sau cu alte persoane, ori sa plece înainte de terminarea cercetării.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvîrşită fapta.
Reconstituirea se face în prezenta învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 129 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.
Despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afară menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de proba, astfel încît acestea să fie redate cu precizie şi pe cît posibil cu dimensiunile respective.
În caz de reconstituire a modului în care a fost săvîrşită fapta, se consemnează amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii.
În toate cazurile se pot face schite, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.
Cînd un organ de urmărire penală sau o instanţa de judecată nu are posibilitatea sa asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, sa procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.
Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.
Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.
Rezoluţia sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul cînd urmează să fie ascultata o persoană, se vor arata şi întrebările ce trebuie să i se pună.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
Cînd comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie.
Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citata la efectuarea comisiei rogatorii.
Cînd inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de procedura şi prin delegare. Delegarea poate fi data numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare.
Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.
În cazurile privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:
a)reţinerea;
b)obligarea de a nu părăsi localitatea;
c)arestarea preventivă.
Măsura arătată la lit. a poate fi luată de organul de cercetare penală, iar măsurile arătate la lit. b şi c se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.
Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face tinindu-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vîrsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Cînd organul de cercetare penală considera ca este cazul să se ia vreuna din măsurile prevăzute în art. 136 alin. 1 lit. b şi c, întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, care se pronunţa după ce a examinat şi dosarul cauzei.
În cazul măsurii prevăzute în art. 136. alin. 1 lit. b, procurorul este obligat să se pronunţe în termen de 24 de ore.
Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu alta măsura preventivă, cînd s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Cînd nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
În cazul cînd măsura preventivă a fost luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia sa-l informeze pe acesta despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii.
Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa.
Măsurile preventive încetează de drept:
a)la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b)în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmarii penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.
Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci cînd, înainte de pronunţarea unei hotărîri de condamnare în prima instanţa, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul invinuirii, precum şi în celelalte cazuri anume prevăzute de lege.
În cazurile arătate în alin. 1 lit. b şi alin. 2, procurorul în cursul urmăririi penale, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare, ori instanţa de judecată, are obligaţia sa dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţînd administraţiei locului de reţinere ori de deţinere copie de pe ordonanţa sau dispozitiv, ori un extras cuprinzînd următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei sau a hotărîrii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.
Încheierea data în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţarea pentru cei prezenţi şi de la comunicarea pentru cei lipsa.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare.
În timpul reţinerii şi arestării, minorii se ţin separat de majori, iar femeile separat de bărbaţi.
Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de invinuit, dacă sînt probe sau indicii temeinice ca a savirsit o faptă prevăzută de legea penală.
Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvîrşită.
Sînt indicii temeinice cînd din datele existente în cauza rezultă presupunerea ca persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a savirsit fapta.
Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore.
În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
Cînd organul de cercetare penală considera ca este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, înăuntrul termenului prevăzut în alin. 1, un referat motivat.
Măsura obligării de a nu părăsi localitatea consta în îndatorirea impusa învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Procurorul poate lua această măsură prin ordonanţa şi numai dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1.
În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alineatul precedent nu poate depăşi 30 de zile.
În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.
Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, cînd sînt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi exista în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, dacă considera ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţa motivată arestarea acestuia, aratind temeiurile care justifica luarea măsurii şi fixind durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile.
Totodată, procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 lit. a-c, e şi j, precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia.
Instanţa de judecată, în situaţiile arătate în partea specială, titlul II, poate dispune arestarea învinuitului în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 146. Cînd s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Invinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.
§ 2. Arestarea inculpatului
Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
a)identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;
b)infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni;
c)inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecata, ori a făcut pregatiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecaţii sînt date ca inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei;
d)sînt date suficiente ca inculpatul a încercat sa zadarniceasca aflarea adevărului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;
e)inculpatul a comis din nou o infracţiune, ori exista date care justifica temerea ca va savirsi şi alte infracţiuni;
f)inculpatul este recidivist;
g)cînd exista una din circumstanţele agravante;
h)inculpatul a savirsit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mari de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
În cazurile prevăzute la lit. c-g, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an.
Durata arestării inculpatului nu poate depăşi o luna, afară de cazul cînd ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului cînd arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul cînd arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
Cînd o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămîne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.
Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează pînă la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul cînd instanţa dispune revocarea ei.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror sau de către instanţa de judecată, afară de cazul cînd inculpatul este dispărut, se afla în străinătate, ori se sustrage de la urmărire sau de la judecata.
În cazul prevăzut în alineatul precedent, cînd mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.
După întocmirea ordonanţei sau hotărîrii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, procurorul ori preşedintele completului de judecată emite de îndată mandat de arestare.
Dacă prin aceeaşi ordonanţa sau hotărîre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.
În mandatul de arestare trebuie să se arate:
a)organul procuraturii sau instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
b)data şi locul emiterii;
c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;
d)datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70;
e)arătarea faptei ce formează obiectul inculparii şi denumirea infracţiunii;
f)încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
g)temeiurile concrete care determina arestarea;
h)ordinul de a fi arestat inculpatului;
i)indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat;
j)semnatura procurorului sau a preşedintelui completului de judecată.
Cînd mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, procurorul sau preşedintele completului de judecată care a emis mandatul inmineaza un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îi trimite organului de militie, pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.
Cînd măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de militie, pentru executare.
Organul de militie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi preda un exemplar al mandatului şi o conduce în faţa organului judiciar care a emis mandatul.
Dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menţionează pe mandat data prezentării inculpatului şi procedează la ascultarea acestuia, după care dispune prin rezoluţie asupra arestării inculpatului. Dacă între timp cauza a ajuns în faţa instanţei de judecată, procurorul va trimite pe arestat instanţei.
Preşedintele instanţei procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridica obiecţii care necesita o rezolvare urgenta, fixează de îndată termen de judecată.
Cînd mandatul de arestare a fost emis într-o cauza de competenţa organelor de cercetare ale securităţii, mandatul de arestare se poate trimite şi acestor organe, în vederea executării.
Dacă cel arestat ridica obiecţii în contra executării mandatului numai în ce priveşte identitatea, este condus în faţa procurorului locului unde a fost găsit. Cînd este necesar, procurorul cere relaţii organului judiciar care a emis mandatul.
Pînă la rezolvarea obiectiilor, procurorul, dacă apreciază că nu exista pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul.
Dacă procurorul consta ca persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constata ca obiecţiile sînt nefondate, dispune executarea mandatului, procedîndu-se potrivit art. 152 alin. 3 şi 4.
Despre toate acestea procurorul încheie un proces-verbal, ce se trimite organului judiciar care a emis mandatul.
Cînd persoana prevăzută în mandat nu a fost gasita, organul însărcinat cu executarea încheie un proces-verbal, prin care constata aceasta şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire.
Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea termenului privitor la durata arestării inculpatului poate fi dispusă de procurorul şef al unităţii de procuratura în cadrul căreia funcţionează procurorul care exercită supravegherea cercetării penale sau care a efectuat urmărirea penală. Prelungirea poate fi dispusă de trei ori, fiecare prelungire neputind depăşi o luna.
În cazul cînd mandatul de arestare a fost emis de procurorul şef al unităţii de procuratura în cadrul căreia se exercită supravegherea cercetării penale, prelungirile prevăzută în alineatul precedent se dispun de procurorul şef al unităţii ierarhic superioare.
Dacă mandatul de arestare a fost emis de un procuror din Procuratura Generală, prelungirile prevăzute în alin. 2 se dispun de procurorul ierarhic superior.
Prelungirea duratei arestării inculpatului se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează cercetarea penală.
Propunerea se înaintează procurorului şef al unităţii de procuratura în cadrul căreia se exercită supravegherea urmăririi penale, cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea termenului a cărui prelungire se cere.
Procurorul şef este obligat să se pronunţe asupra prelungirii în termen de 24 de ore de la primirea propunerii, după examinarea dosarului, luarea avizului procurorului care supraveghează cercetarea penală şi ascultarea inculpatului.
Cînd asupra prelungirii trebuie să dispună unitatea ierarhic superioară, procurorul şef al unităţii în cadrul căreia se efectuează cercetarea îl asculta pe inculpat şi trimite declaraţia acestuia, memoriul depus de inculpat sau de apărare, împreună cu propunerea organului de cercetare penală însoţită de avizul sau, organului competent sa dispună prelungirea.
În cazurile prevăzute în art. 155 alin. 4, procedura arătată în alineatul precedent se efectuează în mod corespunzător de procurorul care cere prelungirea.
Procurorul competent sa rezolve cererea de prelungire, dacă o socoteşte intemeiata, dispune prelungirea, comunicînd despre aceasta organului de cercetare penală şi administraţiei locului de deţinere, care este obligat sa aducă la cunoştinţa inculpatului prelungirea arestării.
În cazul cînd durata arestării preventive a fost prelungită, procurorul care a dispus prelungirea, primind propunerea întocmită potrivit art. 156, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei arestării, dacă apreciază că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea prelungirii, instanţa căreia i-ar reveni competenţa sa judece cauza în fond.
La adresa de sesizare a instanţei procurorul şef anexează propunerea prevăzută în alineatul precedent. În cuprinsul adresei procurorul şef va putea arata şi alte motive care justifica prelungirea arestării decît cele cuprinse în propunere.
Instanţa sesizată fixează termen de înfăţişare înainte de expirarea duratei mandatului.
Completul de judecată va fi prezidat de preşedintele instanţei iar participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei este prezentat de procuror şi va fi consulat numai de completul de judecată.
Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.
În cazul în care instanţa acorda prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Dispoziţiile art. 157 alin. final se aplică în mod corespunzător.
Încheierea prin care s-a hotărît asupra prelungirii nu este supusă recursului.
Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare prelungire neputind depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente şi ale art. 158 se aplică în mod corespunzător.
Cînd în aceeaşi cauza se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi, pentru care cea de-a treia prelungire expira la date diferite, procurorul şef care sesizează instanţa potrivit art. 158 pentru unul dintre inculpaţi, va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi.
Cînd măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost luată faţă de un invinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită virstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie instiintata autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de încunoştiinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive.
În tot cursul procesului penal, dacă procurorul sau instanţa de judecată constata ca invinuitul ori inculpatul se afla în vreuna din situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzătoare.
Procurorul sau instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii şi totodată sesizează comisia medicală competenţa sa avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculosi.
Măsura internării provizorii durează pînă la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată.
Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale.
În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile prevăzute în art. 161.
Hotărîrea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspenda executarea.
Măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea repararii pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii ori a pedepsei confiscării averii.
Măsurile asiguratorii în vederea repararii pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, pînă la concurenta valorii probabile a pagubei.
Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei confiscării averii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.
Nu pot fi sechestrate bunuri care fac parte din avutul public, precum şi cele exceptate de lege.
Măsurile asiguratorii în vederea repararii pagubei se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu.
Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie:
a)în cazul în care prin infracţiune s-a adus o paguba proprietăţii publice fără deosebire dacă este sau nu parte civilă constituită;
b)în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrinsa;
c)pentru garantarea executării pedepsei complimentare a confiscării averii.
Ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura.
Încheierea instanţei judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.
Măsurile asiguratorii dispuse de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale organizaţiei socialiste pagubite, în cazul în care pentru fapta săvîrşită nu este prevăzută de lege pedeapsa complimentară a confiscării averii.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul unităţii de procuratura.
De asemenea, organul de cercetare al securităţii poate dispune ca măsura asiguratorie să fie adusă la îndeplinire de către funcţionari anume desemnaţi de către Preşedintele Consiliului Securităţii Statului.
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat sa identifice şi sa evalueze bunurile sechestrate, putind recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de arta şi de muzeu, colectiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
Bunurile perisabile se predau unităţilor socialiste potrivit cu specialitatea acestora. Unităţile respective sînt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată, conform regulilor comerţului socialist.
Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confectionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competenţa.
Titlurile de valoare interne, obiectele de arta sau de muzeu şi colectiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
Obiectele prevăzute în alin. 4 şi 5 se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sînt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai tirziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale.
Obiectele sechestrate se păstrează pînă la ridicarea sechestrului.
Mijloacele de plată străine pot fi valorificate de îndată de instituţia bancară competenţa, în cazul cînd aceasta ar găsi necesar.
Sumele de bani rezultate din valorificarea facuta potrivit alin. 3 şi 7, precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. 2, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se preda recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Dacă exista pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putindu-se numi un custode.
Organul care aplica sechestru încheie proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 165, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arata bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate.
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestru, iar în lipsa, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul cînd parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexind copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoana, ori de către cel pagubit, sînt poprite în miinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de cinci zile de la scandenta, recipisele urmînd a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.
În contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, invinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată, se pot plînge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, pînă la sesizarea instanţei de judecată, după care plîngerea se adresează acelei instanţe.
Hotărîrea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs.
Recursul nu suspenda executarea.
După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plîngere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constata ca lucrurile ridicate de la invinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sînt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea.
Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereste aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sînt restituite să le păstreze pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii.
Organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii, cînd schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vadit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibila.
Invinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal.
Asistenţa juridică este obligatorie cînd invinuitul sau inculpatul este minor ori militar în termen. De asemenea asistenţa juridică este obligatorie cînd invinuitul sau inculpatul este arestat chiar în alta cauza.
În cursul judecaţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvîrşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau cînd instanţa apreciază ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.
Cînd asistenţa juridică este obligatorie, dacă invinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Delegaţia aparatorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea aparatorului ales.
Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amina.
În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau al inculpatului poate formula cereri şi depunere memorii şi poate asista la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: cercetări la faţa locului, perchezitii şi autopsii, prelungirea duratei arestării de către instanţa, iar la efectuarea celorlalte acte de urmărire penală, apărătorul poate asista încuviinţarea organului de urmărire penală.
Apărătorul învinuitului sau inculpatului poate asista la prezentarea materialului de urmărire penală.
Inculpatul arestat poate lua contact cu apărătorul. Cînd interesul urmăririi cere, organul de urmărire penală, prin ordonanţa motivată, poate interzice luarea de contact a inculpatului arestat cu apărătorul pe o durată de cel mult 30 de zile. În caz de necesitate, durata interzicerii se poate prelungi cu încă cel mult 30 de zile. Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă la prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, precum şi la prezentarea materialului de urmărire penală.
Apărătorul are dreptul de a se plînge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate.
În cursul judecaţii, apărătorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul cînd inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta.
Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are drepturile arătate în art. 172 alin. 1, care se aplică în mod corespunzător.
În cursul judecaţii apărătorul exercita drepturile părţii pe care o asista.
Cînd instanţa apreciază ca din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singura apărarea dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
În cursul judecaţii inculpatului poate fi reprezentat:
a)la judecarea cauzei în prima instanţa ori la rejudecarea ei după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecaţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an;
b)la judecarea cauzei în căile de atac.
În toate cazurile în care legea admite reprezentarea inculpatului, instanţa de judecată are dreptul, cînd găseşte necesară prezenta acestuia, sa dispună aducerea lui.
Celelalte părţi pot fi întotdeauna reprezentate.
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin nota telefonica sau telegrafica.
Citaţiile se inmineaza de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.
Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
a)denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul sau, data emiterii şi numărul dosarului;
b)numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
c)adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune: judeţul, comuna şi satul.
În citaţie se menţionează, cînd este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;
d)ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare.
Citaţia se semnează de cel care o emite.
Invinuitul sau inculpatul se citeaza la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului sau de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.
Dacă printr-o declaraţie data în cursul procesului penal invinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat.
În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresa, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenita, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 ca s-a produs o schimbare de adresa.
Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte invinuitul sau inculpatul şi nici locul sau de muncă, citaţia se afişează la sediul primăriei în a carei raza teritorială s-a savirsit infracţiunea. Cînd activitatea infractionala s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului popular în a carei raza teritorială se afla organul care efectuează urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casa de sănătate se citeaza prin administraţia acestora.
Detinutii se citeaza la locul de deţinere, prin administraţia acestuia.
Militarii incazarmati se citeaza la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.
Dacă invinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare recomandată, în afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel. Recipisa de predare a scrisorii tine loc de dovada a îndeplinirii procedurii de citare.
Citarea altor persoane decît invinuitul sau inculpatul se face potrivit dispoziţiilor din prezentul articol. Organizaţiile prevăzute în art. 145 Codul penal se citeaza la sediul acestora.
Citaţia se inmineaza personal celui citat, care va semna dovada de primire.
Dacă persoana citata nu vrea sa primească citaţia, sau primind-o nu voieşte ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe usa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal.
Cînd citarea se face potrivit art. 177 alin. 1 partea finala, alin. 5, 6 şi 7, organele acolo arătate sînt obligate a inmina de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovada, certificîndu-i semnatura sau aratind motivul pentru care nu s-a putut obţine semnatura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
Citaţia destinată unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal se preda la registratura sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondentei. Dispoziţiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător.
Dacă persoana citata nu se afla acasă, agentul inmineaza citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenta. Citaţia nu poate fi inminata unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul ratiunii.
Dacă persoana citata locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate în alin. 1, citaţia se preda administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificind identitatea şi semnatura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta nu voieşte sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe usa locuinţei, încheind proces-verbal.
În lipsa persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana citata pentru a-i inmina citaţia. Cînd nici pe aceasta cale nu se poate ajunge la inminare, agentul afişează citaţia pe usa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.
În cazul cînd persoana citata locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe usa principala a clădirii, încheind proces-verbal şi făcînd menţiune despre împrejurările care au făcut imposibila inminarea citaţiei.
Dacă persoana citata şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe usa locuinţei arătate în citaţie şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionînd în procesul-verbal datele obţinute.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citata. De asemenea, trebuie să cuprindă data inminarii citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnatura celui ce inmineaza citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a inminat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.
Ori de cîte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile arătate în alineatul precedent.
Comunicarea celorlalte acte de procedura se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.
O persoana poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citata nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenta ei este necesară.
Invinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constata motivat ca în interesul rezolvarii cauzei se impune această măsură.
Mandatul de aducere se executa prin organele de militie, iar în cauzele de competenţa organelor de cercetare ale securităţii, şi de către aceste organe.
Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boala sau din orice alta cauza, cel însărcinat cu executarea mandatului constata aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.
Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei.
Cînd pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Cînd o măsura procesuala nu poate fi luată decît pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.
Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi.
La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul cînd legea dispune altfel.
La calcularea termenului pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
Termenele socotite pe luni sau pe ani expira, după caz, la sfîrşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfîrşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă aceasta zi cade într-o luna ce nu are zi corespunzătoare termenului expira în ultima zi a acelei luni.
Cînd ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expira la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează.
Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerată ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea facuta de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea facuta de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovada a datei depunerii actului.
Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al unităţii de procuratura este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
În calcularea termenelor privind luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care sfirseste termenul intră în durata acestuia.
Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedura, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de proba, retribuirea aparatorilor precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.
Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinta şi altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.
Martorul, expertul şi interpretul, salariaţi ai unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal, au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu prilejuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Martorul care nu este salariatul unei organizaţii din cele prevăzute în alineatul precedent, dar care are venit din munca, este îndreptăţit sa primească şi o compensare.
Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retributie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale.
Sumele acordate potrivit alineatelor 1, 3 şi 4 se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului, după ce şi-au îndeplinit însărcinările.
Suma care prezintă venitul arătat în alin. 2 se plăteşte de unitatea la care lucrează martorul, expertul sau interpretul.
În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Cînd sînt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se tine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În caz de achitare sau de încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, cheltuielile judiciare avansate de stat sînt suportate după cum urmează:
1.În caz de achitare, de către:
a)partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta;
b)partea civilă căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta parte;
c)inculpat, în cazul cînd, deşi achitat, a fost totuşi obligat la repararea pagubei.
2.În caz de încetare a procesului penal, de către:
a)inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
b)ambele părţi, în caz de împăcare;
c)partea vătămată, în caz de retragere a plingerii.
3.În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plingerii, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sînt suportate de către:
a)partea vătămată, atunci cînd în cauza se face aplicatia art. 13 alin. 2;
b)inculpat, atunci cînd în cauza se face aplicatia art. 13 alin. 3.
În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămîn în sarcina acestuia.
În cazul cînd mai multe părţi sînt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
Dispoziţiile prevăzute la pct. 1 lit. a, precum şi la pct. 2 şi 3, se aplică în mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăriri penale.
Inculpatul este obligat sa plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea.
Cînd acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.
În caz de renunţare la acţiunea civilă, instanţa se pronunţa asupra cheltuielilor la cererea părţilor.
În situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, cînd sînt mai mulţi condamnaţi, ori dacă exista şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 191 alin. 2 şi 3.
În caz de achitare, partea vătămată este obligată sa plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de acestea, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată.
În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
Orice adăugire, corectura ori suprimare facuta în cuprinsul unui act procedural este ţinuta în seama, numai dacă aceste modificări sînt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfîrşitul actului, de către cei care l-au semnat.
Modificările neconfirmate, dar care nu schimba înţelesul frazei, rămîn valabile.
Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încît sa nu se poată face adăugiri.
Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri.
Despre îndreptarea efectuată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după caz, întocmeşte un proces-verbal sau o încheiere, facindu-se menţiune şi la sfîrşitul actului corectat.
Dispoziţiile art. 195 se aplică şi în cazul cînd organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vadite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, potrivit art. 189 sau 190, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.
Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci cînd s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decît prin anularea acelui act.
Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sînt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sînt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, cînd sînt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decît cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului cînd partea este prezenta sau la primul termen de judecată cu procedura completa cînd partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Următoarele abateri săvîrşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 25-250 de lei:
a)neîndeplinirea sau îndeplinirea gresita ori cu întîrziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat intirzieri în desfăşurarea procesului penal;
b)neîndeplinirea ori îndeplinirea gresita a îndatoririlor de inminare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere;
c)lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;
d)tergivesarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
e)neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
f)nerespectarea obligaţiei de păstrare prevăzută în art. 108 alin. ultim;
g)neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiza, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
h)nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asista la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 298.
Aplicarea amenzii judiciare nu inlatura răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţa, iar de instanţa de judecată, prin încheiere.
Persoana amendata poate cere scutirea de amenda ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare.
Dacă persoana amendata justifica de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.
Partea SPECIALĂ
Urmărirea penală are ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la existenta infracţiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecata.
Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală.
Organele de cercetare penală sînt:
a)organele de cercetare ale securităţii;
b)organele de cercetare ale militiei;
c)organele de cercetare speciale;
Ca organe de cercetare ale securităţii şi militiei funcţionează lucrători operativi anume desemnaţi din Ministerul Afacerilor Interne şi din Consiliul Securităţii Statului.
Organul de urmărire penală este obligat sa stringa probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei solutionari a acesteia. Organul de urmărire aduna probele atît în favoarea cît şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Îndatoririle prevăzute de alineatul precedent se îndeplinesc chiar dacă invinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Organul de urmărire penală este obligat sa explice învinuitului sau inculpatului precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.
Organul de urmărire penală este de asemenea obligat sa stringa date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvîrşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natura sa servească la soluţionarea cauzei.
În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţa, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.
Ordonanţa trebuie să fie motivată şi sa cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnatura celui care a întocmit-o. Ordonanţa va cuprinde de asemenea menţiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.
Cînd organul de cercetare penală considera ca este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate.
Orice act de urmărire penală în incinta unei unităţi a unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal se poate efectua numai cu consimţămîntul conducerii acelei unităţi cu autorizaţia procurorului.
În caz de infracţiuni flagrante, consimţămîntul sau autorizaţia nu este necesară.
Cînd legea prevede că un act sau o măsura procesuala trebuie să fie încuviinţată, autorizata sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămîne la procuror.
Cercetarea penală se efectuează de către organele de cercetare ale securităţii, indiferent de calitatea făptuitorului, în următoarele infracţiuni prevăzute de Codul penal: art. 155-173, precum şi infracţiunile arătate în art. 28 pct. 1 lit. g.
Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale militiei, pentru orice infracţiune care nu este data în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.
Cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale:
a)ofiţerii anume desemnaţi de către comandantii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine, precum şi pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cu serviciul de angajaţi civili ai acestor unităţi. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de comandant;
b)ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comendurilor de garnizoana, pentru infracţiunile săvîrşite de militari în afară unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoana;
c)ofiţerii anume desemnaţi de către comandantii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvîrşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandantii centrelor militare.
La cererea comandantului centrului militar, organul de militie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;
d)ofiţerii de graniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul Afacerilor Interne şi din Consiliul Securităţii Statului pentru infracţiunile de frontieră;
e)capitanii porturilor, pentru infracţiunile la regimul navigaţiei maritime şi fluviale.
În cazurile prevăzute la lit. a, b şi c, cercetarea penală se efectuează în mod obligator de organele speciale acolo prevăzute.
Procurorul exercita supravegherea asupra actelor de urmărire penală.
Competent de a exercita supravegherea este procurorul de la unitatea de procuratura corespunzătoare instanţei care, potrivit dispoziţiilor art. 25-29, îi judeca în prima instanţa cauza.
Procurorul competent sa exercite supravegherea poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procurorul competent sa exercite supravegherea, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 174-177, 179, 189, 190, 191, 211, 212, 225, 226, 236, 248, 249, 251, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 268, 270, 273-276, 282-285, 298-302, 317 şi 329 Cod penal, în cazul infracţiunilor arătate în art. 26 pct. 2 lit. b), art. 27 pct. 1 lit b) c) şi d), art. 28 pct. 1 lit. c) şi art. 29 pct. 1 lit. b) din acest cod.
Atunci cînd urmărirea penală este efectuată de procuror, ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă şi rechizitoriul sînt supuse confirmării procurorului şef al unităţii, iar cînd urmărirea este facuta de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.
Organul de urmărire penală sesizat potrivit art. 221 este dator să-şi verifice competenţa.
Dacă organul de cercetare penală constata că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Cînd anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afară razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuşi sau sa dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.
În cazul în care organul de cercetare penală înţelege sa procedeze el însuşi la efectuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte.
În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afară razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent.
În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă printre organele de cercetare penală cu competenţa militară diferita se afla şi organul de cercetare al securităţii, competenţa revine acestuia din urma.
În cauzele prevăzute în alineatul precedent, în interesul unei cercetări penale mai complete şi mai operative, procurorul care exercită supravegherea asupra acesteia poate dispune ca unele fapte să fie cercetate separat.
Organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amînare, chiar dacă acestea privesc o cauza care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorului care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.
Sînt obligate sa procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţa la săvîrşirea unei infracţiuni şi sa întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvîrşirii acesteia:
a)organele inspecţiilor de stat, precum şi alte organe de stat, pentru infracţiunile ce constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;
b)organele de control şi cele de conducere ale administraţiei de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, cooperatiste, sau ale altor organizaţii obşteşti, pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor.
Organele arătate mai sus au dreptul sa retina corpurile delicte, sa procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze orice alte acte, cînd legea prevede aceasta.
Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul cînd legea dispune altfel.
În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia sa înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de proba.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de proba.
Obligaţiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 şi 2 le au şi următoarele organe:
a)comandantii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvîrşite pe acestea, pe timpul cît navele şi aeronavele pe care le comanda se afla în afară porturilor sau aeroporturilor;
b)subofiterii din trupele de graniceri, pentru infracţiunile de frontieră.
Organele de mai sus pot efectua perchezitii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.
De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de proba.
În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de proba.
Cînd infracţiunea a fost săvîrşită pe o nava sau aeronava, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de proba.
Procurorul, în exercitarea supravegherii legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană sa nu fie urmărită penal fără sa existe indicii temeinice ca a savirsit o faptă prevăzută de legea penală.
De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană sa nu fie reţinută sau arestata, decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau da dispoziţii organelor de cercetare penală ca sa ia asemenea măsuri.
Procurorul ia măsuri şi da dispoziţii în scris şi motivat.
Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauza în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate în alte localităţi decît cea în care se afla sediul unităţii de procuratura, de către organele militiei din acele localităţi.
Procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau sa-l efectueze personal. Procurorul poate să ceara spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat sa-l trimită cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării.
Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sînt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza pe procurorul şef al unităţii sau, cînd dispoziţiile sînt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, procurorul şef sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe.
Cînd procurorul constata ca un act sau o măsura procesuala a organului de urmărire penală nu este data cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirma motivat.
Organul de urmărire penală este sesizat prin plîngere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu cînd afla pe orice alta cale ca s-a savirsit o infracţiune.
Cînd, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plîngerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorintei guvernului străin în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 Cod penal.
Cînd prin săvîrşirea unei infracţiuni s-a produs o paguba avutului obştesc, organizaţia pagubita este obligată sa sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă.
Plîngerea este încunoştinţarea facuta de o persoană sau de o organizaţie din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal, căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.
Plîngerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petitionarului, descrierea faptei care formează obiectul plingerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de proba.
Plîngerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămîne ataşată plingerii.
Plîngerea facuta oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte.
Plîngerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plîngerea.
Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plîngerea se face de reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrînsa poate face plîngerea cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Denunţul este încunoştinţarea facuta de către o persoană sau de către o unitate a unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal, despre săvîrşirea unei infracţiuni.
Denunţul trebuie să conţină acelaşi date ca şi plîngerea.
Denunţul scris trebuie să fie semnat de denuntator, iar în cazul denuntului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.
În vederea sesizării din oficiu şi a începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală poate efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea stringerii datelor necesare organelor de urmărire pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul Afacerilor Interne şi din Consiliul Securităţii Statului, anume desemnaţi în acest scop.
Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de proba.
Cînd legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie facuta în scris şi semnată de către organul competent. În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art. 222 alin 2.
Pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 331-336, 348, 353 şi 354, urmărirea penală poate începe numai la sesizarea comandantului.
Pentru celelalte infracţiuni săvîrşite de militari, organul de urmărire penală procedează potrivit regulilor obişnuite, informind pe comandant de îndată ce a început urmărirea penală.
Punerea în mişcare a acţiunii penale sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracţiunile săvîrşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului anume desemnat, după caz, de către ministrul forţelor armate, de către ministrul afacerilor interne sau de către preşedintele Consiliului Securităţii Statului. Avizul negativ al comandantului trebuie motivat şi se înaintează de către organul de cercetare penală, împreună cu dosarul cauzei, procurorul militar care exercită supravegherea cercetării penale. Dacă acesta nu este de acord cu avizul comandantului, dosarul cauzei se înaintează organului de procuratura ierarhic superior. Cînd nici organul de procuratura ierarhic superior nu este de acord cu avizul comandantului, procurorul general după ce ia avizul, după caz, al ministrului forţelor armate, al ministrului afacerilor interne sau al preşedintelui Consiliului Securităţii Statului dispune asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau asupra arestării preventive.
Orice persoană cu funcţie de conducere într-o organizaţie socialistă, sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţa de săvîrşirea unei infracţiuni în acea organizaţie, este obligată sa sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi sa ia măsuri sa nu dispara urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de proba.
Obligaţiile prevăzute în alineatul precedent revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţa despre săvîrşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţia începerea urmăririi penale.
În cazul sesizării din oficiu, se încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale.
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte invinuit cît timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, făcînd propuneri corespunzătoare.
Procurorul, dispune potrivit art. 11, după caz, clasarea, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.
Dacă procurorul, sesizat potrivit dispoziţiilor articolul precedent, constata că nu este cazul sa clasese, sa scoată de sub urmărire sau sa înceteze urmărirea penală, restituie dosarul organului de cercetare pentru continuarea cercetării penale.
Cînd din actul de sesizare nu rezultă existenta vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 sau dacă dosarul i-a fost restituit potrivit art. 231, organul de cercetare penală procedează la efectuarea cercetării şi la luarea măsurilor necesare pentru desfăşurarea acesteia, potrivit legii şi ţinînd seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze.
În cursul efectuării cercetării penale, dacă organul de cercetare considera ca sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului, face propuneri în acest sens şi le înaintează procurorului pentru a decide.
Dacă procurorul, după ce examinează dosarul cauzei, constata ca este cazul sa ia măsura arestării preventive a învinuitului, procedează potrivit art. 146.
Dacă organul de cercetare penală considera ca sînt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.
Organul de cercetare penală, dacă considera ca sînt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, face propuneri şi în aceasta privinta.
Procurorul se pronunţa asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lîngă menţiunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este invinuit şi încadrarea juridică a acesteia.
Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mişcare acţiunea penală şi dacă constata ca sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 150 şi urm.
Dacă invinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte de expirarea termenului de arestare a învinuitului.
După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 233-236, procurorul dacă este cazul, dispune continuarea cercetării penale. Organul de cercetare penală continua efectuarea actelor de cercetare, fiind obligat să respecte şi dispoziţiile date de procuror.
Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este invinuit şi îi da explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.
Organul de cercetare penală pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate ca este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal şi ca are îndatorirea sa comunice orice schimbare de adresa.
Organul de cercetare penală va continua urmărirea şi fără a-l asculta pe inculpat, cînd acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţara.
Organul de cercetare penală, dacă constata fapte noi în sarcina inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvîrşirea acelei fapte, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului, pentru ca acesta sa decidă în privinta extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice.
În cazul cînd se constata printr-o expertiza medicală ca invinuitul sau inculpatul suferă de o boala grava, care îl împiedica sa ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale.
Procurorul se pronunţa asupra suspendării prin ordonanţa.
Ordonanţa trebuie să cuprindă, pe lîngă menţiunile arătate în art. 203, datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este invinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea insanatosirii învinuitului sau inculpatului.
Măsura suspendării se comunică părţii civile. După comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală.
În timpul cît urmărirea este suspendată, organul de cercetare penală continua să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului.
Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.
Încetarea urmăririi penale are loc cînd se constata existenta vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-j şi exista invinuit sau inculpat în cauza.
Dacă în aceeaşi cauza sînt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, încetarea urmăririi se face numai cu privire la invinuitii sau inculpatii, ori la faptele pentru care exista cazul de încetare a urmăririi.
Organul de cercetare penală, cînd constata existenta vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-j, înaintează procurorului dosarul împreună cu propuneri de încetare a urmăririi penale.
Procurorul se pronunţa asupra încetării urmăririi penale prin ordonanţa, dispunind potrivit art. 11 pct. 1 lit. c.
Cînd cazul de încetare a urmăririi penale priveşte un invinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmăririi penale în termen de 24 de ore de la primirea dosarului.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă pe lîngă menţiunile arătate în art. 203, datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale.
Prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune totodată asupra:
a)revocării măsurii preventive precum şi a măsurilor asiguratorii luate în vederea executării confiscării averii;
b)confiscării lucrurilor care potrivit art. 118 Cod penal sînt supuse confiscării speciale şi a restituirii celorlalte.
Dacă proprietatea corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace materiale de proba este contestată, ele sînt păstrate de organul de cercetare penală pînă la hotărîrea instanţei civile;
c)măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile şi a restabilirii situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii.
În cazul în care s-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, aceste măsuri se vor considera desfiinţate, dacă persoana vătămată nu introduce acţiunea în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale;
d)cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonînd încasarea lor.
Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat vreuna din măsurile de siguranţă arătate în art. 162, se va face menţiune despre acesta.
Procurorul înştiinţează persoanele interesate despre încetarea urmăririi penale.
În cazul cînd invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează prin adresa administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a pune de îndată în libertate pe invinuit sau inculpat.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale prin care procurorul a dispus înlocuirea răspunderii penale se pune în executare prin trimiterea întregului dosar sau numai a materialelor necesare la organizaţia obsteasca arătată în ordonanţa, pentru a fi transmise organului competent sa ia măsuri de influentare obsteasca.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plîngere, în termen de 5 zile de la înştiinţarea prevăzută în art. 246 alin. 1.
În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei se face după expirarea termenului prevăzut în alineatul precedent, iar dacă s-a făcut plîngere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia.
Procurorul, dacă constata că nu este cazul sa dispună încetarea sau cînd a dispus încetarea parţială, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.
Scoaterea de sub urmărirea penală are loc cînd se constata existenta vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e şi exista invinuit sau inculpat în cauza.
Dispoziţiile art. 242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în procedura scoaterii de sub urmărire.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi:
a)îi pune în vedere ca are dreptul de a lua cunoştinţa de materialul de urmărire penală, aratindu-i şi încadrarea juridică a faptei săvîrşite;
b)îi asigura posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţa de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul;
c)îl întreabă, după ce a luat cunoştinţa de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.
Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penală întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.
Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţa admiterea sau respingerea lor.
Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţa completarea cercetării penale, atunci cînd din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.
Organul de cercetare penală este obligat sa procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constata ca trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.
Cînd prezentarea materialului nu a fost posibila din cauza ca inculpatul este dispărut, s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală sau nu locuieşte în ţara, în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 se arata împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării.
Dacă pînă la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.
În cauzele în care nu a fost pusă în miscarea acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă exista invinuit în cauza şi constata ca împotriva acestuia sînt suficiente probe, procedează la o noua ascultare a învinuitului, aducindu-i la cunoştinţa învinuirea şi intrebindu-l dacă are noi mijloace de apărare.
Dacă invinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se considera terminată.
De îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262. Referatul va cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute în art. 259-260.
Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte necesar, cheamă pe invinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.
§ 2. Urmărirea cu acţiunea penală pusă în mişcare
În cauzele în care acţiunea penală a fost în miscare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea, dacă este cazul, a dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală cercetarea penală se considera terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de un referat.
Referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică data faptei.
Referatul trebuie să cuprindă fapta reţinută în sarcina inculpatului, probele administrate şi încadrarea juridică.
Cînd urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile arătate în alineatul precedent cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţi şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a suspendat urmărirea penală.
Referatul trebuie să cuprindă date suplimentare privitoare la:
a)mijloacele materiale de proba şi măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde se afla;
b)măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile sau executarea confiscării averii, luate în cursul cercetării penale;
c)cheltuielile judiciare.
Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 256 sau 258 sa procedeze la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi să se pronunţe asupra acestora.
Procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală în situaţiile prevăzute în art. 254 alin. 1 dacă inculpatul se prezintă, este prins sau adus după înaintarea dosarului la procuratura.
Rezolvarea cauzelor în care sînt arestaţi se face de urgenta şi cu precădere.
Dacă procurorul constata ca au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, ca urmărirea penală este completa, existind probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel;
1.cînd din materialul penal rezultă ca fapta exista, ca a fost săvîrşită de invinuit sau de inculpat şi ca acesta răspunde penal:
a)dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, da rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecata;
b)dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, da rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecata;
2.da ordonanţa prin care:
a)claseaza, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală potrivit dispoziţiilor art. 11.
Dacă procurorul dispune înlocuirea răspunderii penale, odată cu încetarea urmăririi penale face aplicatia art. 95 alin. 1 sau 96 din Codul penal.
b)suspenda urmărirea penală, atunci cînd constata existenta unei cauze de suspendare a urmăririi.
Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lîngă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrare juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecata.
În rechizitoriu se arata de asemenea numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţa, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.
În cazul cînd urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitorul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art. 260.
Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvari diferite, potrivit art. 262.
Rechizitorul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
În termen de 24 ore de la dispunerea trimiterii în judecata procurorul înaintează instanţei competente dosarului împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.
Cînd procurorul constata ca urmărirea penală nu este completa, sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, sau potrivit art. 217 trimite cauza la alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale.
Cînd completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi sau inculpaţi, iar disjungerea nu este posibila, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze.
Ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lîngă menţiunile arătate în art. 203, indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de proba ce urmează a fi folosite.
În toate cazurile, procurorul este obligat sa dispună asupra menţinerii sau revocării măsurilor preventive, de siguranţă ori asiguratorii, luate în cursul urmăririi penale sau, dacă este cazul, sa ia asemenea măsuri.
Cînd procurorul constata ca pentru vreuna din infracţiunile sau infractorii arătaţi în art. 206-208 şi 209 alin. 4 urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decît cel prevăzut în textele menţionate, ia măsuri ca urmărirea să fie facuta de organul competent.
În cazul prevăzut de alineatul precedent rămîn valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute.
Organul de cercetare penală sesizat prin trimiterea cauzei potrivit art. 268 procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului şi, ţinînd seama de dispoziţiile art. 268 alin. 2, dispune în ce măsura trebuie refăcute celelalte acte procesuale şi ce anume acte mai trebuie efectuate în completarea cercetării penale.
Urmărirea penală este reluată în caz de:
a)încetare a cauzei de suspendare;
b)restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi, ori ca urmarea a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;
c)redeschidere a urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.
Reluarea urmăririi penale după suspendarea are loc cînd se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penală care constata ca a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării. Reluarea se dispune prin ordonanţa.
Cînd instanţa de judecată a dispus restituirea cauzei în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, ori în caz de extindere a acţiunii penale sau a procesului penal, urmărirea se reia pe baza hotărîrii prin care instanţa a dispus restituirea.
Redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu exista în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau ca a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.
Redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci cînd organizaţia obsteasca căreia i s-a încredinţat făptuitorul pe garanţie renunţa la garanţia luată.
Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţa.
În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 lit. a şi c, termenul de o luna privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri, iar în cazul cînd dosarul se restituie de către instanţa şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.
Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155 şi 158-160.
Orice persoană poate face plîngere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
Plîngerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.
Introducerea plingerii nu suspenda aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plingerii.
Cînd plîngerea a fost depusa la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei sa o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci cînd acestea sînt necesare.
Procurorul este obligat sa rezolve plîngerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi sa comunice de îndată persoanei care a făcut plîngerea modul în care a fost rezolvată.
Plîngerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolva de procurorul şef al unităţii. În cazul cînd măsurile şi actele sînt ale procurorului şef, ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plîngerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispoziţiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plîngere.
Plîngerea prealabilă se adresează:
a)comisiei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 181, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, dacă făptuitorul este cunoscut şi implinise vîrsta de 14 ani la data săvîrşirii faptei. Cînd făptuitorul este cunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui;
b)organul de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decît cele arătate la lit. a;
c)organului competent să efectueze urmărirea penală, cînd plîngerea prealabilă este îndreptată în contra unui judecător, procuror, notar de stat sau militar.
În caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvîrşirea acesteia, chiar în lipsa plingerii prealabile.
Dacă infracţiunea săvîrşită este dintre cele arătate în art. 279 lit. a, constatările făcute vor fi trimise, la cerere, comisiei de judecată sau instanţei sesizate prin plîngere.
Cînd infracţiunea săvîrşită este dintre cele arătate în art. 279 lit. b şi c, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi dacă aceasta declara ca face plîngere prealabilă, după caz, continua urmărirea penală sau trimite cauza organului competent.
În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile arătate în art. 279 lit. a-c, dacă disjungerea nu este posibila, se aplică procedura prevăzută în art. 35.
Aceeaşi procedura se aplică şi în cazul cînd conexitatea sau indivizibilitatea priveşte o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plîngerea prealabilă şi o alta infracţiune pentru care nu se cere plîngere prealabilă dacă disjungerea nu este posibila.
În cazul infracţiunilor arătate în art. 279 lit. a, plîngerea prealabilă se adresează instanţei de judecată de la locul unde s-a efectuat procedura de impaciuire, numai dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:
a)persoana vătămată prezintă dovada din care se constată că nu s-a ajuns la împăcarea părţilor în faţa comisiei de judecată şi nu a cerut să fie rezolvată cauza de către comisie;
b)făptuitorul nu a respectat obligaţiile luate în faţa comisiei de judecată cu privire la repararea pagubei pricinuite prin infracţiune;
c)procedura de impaciuire nu s-a îndeplinit în termenul prevăzut de lege.
Plîngerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de proba, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci cînd este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plîngere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorului.
Cînd persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cînd persoana indreptatita a reclama, a ştiut cine este făptuitorul.
În cazul infracţiunilor arătate în art. 279 lit. a, cînd nu s-a ajuns la împăcare în faţa comisiei de judecată, persoana vătămată se poate adresa instanţei de judecată în termen de cel mult o luna de la data rezolvarii plingerii de către comisie, dacă rezolvarea a avut înăuntrul termenului stabilit de lege pentru îndeplinirea procedurii de impaciuire.
Dacă procedura de impaciuire nu s-a îndeplinit în acest interval de timp, persoana vătămată poate adresa plîngerea instanţei de judecată în cel mult o luna de la expirarea termenului prevăzut pentru procedura de impaciuire.
Dacă în urma împăcării în faţa comisiei de judecată sub condiţia repararii pagubei pricinuite prin infracţiune făptuitorul nu respecta obligaţia luată, plîngerea prealabilă poate fi introdusă la instanţa de judecată în cel mult o luna de la expirarea termenului stabilit pentru îndeplinirea acelei obligaţii.
Plîngerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală, la comisia de judecată, sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plîngerea se considera valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.
Dacă într-o cauza în care s-au făcut acte de cercetare penală se constata ulterior ca fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plîngerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală, după caz, continua cercetarea sau trimite dosarului comisiei de judecată competente. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.
Cînd schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei, aceasta cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere pentru infracţiunea respectiva şi, după caz, continua sau încetează procesul penal.
Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflarii adevărului şi a realizării rolului educativ al judecaţii.
Instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauza şi potrivit conştiinţei juridice.
Judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.
Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţa, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Şedinţa de judecată este publică. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată.
Dacă judecarea în şedinţa publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei socialiste, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţa secreta pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.
Declararea şedinţei secrete se face în şedinţa publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului cînd participa la judecata.
În timpul cît şedinţa este secreta, nu sînt admişi în sala de şedinţa decît părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţa în interesul cauzei.
Judecata poate avea loc numai dacă părţile sînt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Neprezentarea părţilor citate nu împiedica judecarea cauzei. Cînd instanţa considera ca este necesară prezenta uneia dintre părţile lipsa, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amînînd în acest scop judecata.
Partea prezenta la un termen nu mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene.
Cînd judecata se amina, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau în cunoştinţa noul termen de judecată.
La cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţa, instanţa le inmineaza citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen.
Cînd judecata rămîne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participa la proces nu se mai citeaza.
Militarii sînt citaţi la fiecare termen.
Detinutii sînt citaţi, de asemenea, la fiecare termen.
Instanţa judeca în complet de judecată, a carei compunere este cea prevăzută de lege.
Completul de judecată trebuie să ramina acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Cînd aceasta nu este posibila, completul se poate schimba pînă la începerea dezbaterilor.
După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenita în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor.
Judecata în cauzele în care sînt inculpaţi arestaţi preventiv se face de urgenta şi cu precădere. Judecata se face cu precădere şi atunci cînd unii dintre inculpaţi sînt deţinuţi în alta cauza. Cînd instanţa găseşte necesar şi aceasta este posibil, face în cauza aplicatia dispoziţiilor cu privire la disjungere.
În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele instanţei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea aparatorului.
Inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii au dreptul sa ia cunoştinţa de dosar în tot cursul judecaţii.
Cînd inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele instanţei ia măsuri ca acesta să-şi poate exercita dreptul prevăzut de alineatul precedent şi să poată lua contact cu apărătorul sau.
Preşedintele completului de judecată are îndatorirea sa ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei sa nu sufere amînare.
De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecata să fie întocmită şi afişată la instanţa, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.
La întocmirea listei se tine seama de data intrării cauzelor la instanţa, dîndu-se intiieatate cauzelor în care sînt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenta.
Preşedintele conduce şedinţa, indeplinind toate îndatoririle pe care le are de la lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este data în căderea completului.
În cursul judecaţii întrebările se pun prin mijlocirea preşedintelui. Acesta poate incuviinta ca întrebările să fie adresate direct.
Preşedintele anunta, potrivit ordinii de pe lista de şedinţa, cauza a carei judecare este la rind, dispunind facerea apelului părţilor şi a celorlalte persoane citate şi constata care din ele s-au prezentat.
Părţile se pot prezenta şi participa la judecata chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele avînd îndatorirea sa stabilească identitatea acestora.
Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnitatii şedinţei, putind lua măsurile necesare în acest scop.
Preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinînd seama de mărimea sălii de şedinţa.
Părţile şi persoanele care asista la şedinţa de judecată sînt obligate sa păstreze disciplina şedinţei.
Cînd o parte sau oricare altă persoană tulbura şedinţa sau nesocoteste măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sala.
Partea îndepărtată este chemată în sala înainte de începerea dezbaterilor.
Preşedintele îi aduce la cunoştinţa actele esenţiale efectuate în lipsa şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi.
Dacă în cursul şedinţei se săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele constata acea fapta şi identifica pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului.
Instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţa. Cel invinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare.
Instanţa este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.
În cazul cînd se constată că sesizarea nu este facuta potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.
În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este, de asemenea, datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri.
În cursul judecaţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii.
Partea vătămată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la latura penală a cauzei. În caz de concurs de infracţiuni sau de conexitate, dreptul părţii vătămate se limitează la fapta care i-a cauzat vătămarea.
Partea civilă poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile sale civile.
Instanţa este obligată sa pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau excepţiile ridicate din oficiu şi sa pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
Instanţa se pronunţa prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecaţii.
Cînd se constata pe baza unei expertize medicale ca inculpatul suferă de o boala grava, care îl împiedica sa participe la judecata, instanţa dispune prin încheiere suspendarea procesului penal pînă cînd starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecata.
Dacă sînt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibila, se dispune suspendarea întregii cauze.
Încheierea data în prima instanţa prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspenda executarea.
Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecata.
Instanţa este obligată să se informeze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea procesului penal.
În cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte.
Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde:
a)ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
b)menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
c)numele şi prenumele judecătorilor, asesorilor, procurorului şi grefierului;
d)numele şi prenumele părţilor, aparatorilor şi ale celorlalte persoane care participa în proces şi care au fost prezente la judecata, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
e)enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecata şi textele de lege în care a fost încadrată fapta;
f)înscrisurile care s-au citit în şedinţa;
g)cererile de orice natura formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces;
h)concluziile procurorului şi ale părţilor;
i)măsurile luate în cursul şedinţei.
Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
Cînd hotărîrea se pronunţa în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte o încheiere separată.
Deliberarea şi pronunţarea hotărîrii se fac de îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi aminate cel mult 15 zile.
La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea.
Completul de judecată deliberează în secret.
Hotărîrea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării.
Cînd unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărîrea se ia cu majoritate.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decît doua păreri, judecătorul care opineaza pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
Motivarea opiniei separate este obligatorie.
Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenta.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minuta, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărîrii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
Hotărîrea se pronunţa în şedinţa publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier.
La pronunţarea hotărîrii părţile nu se citeaza. Hotărîrea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare.
Hotărîrea prin care cauza este soluţionată de prima instanţa de judecată sau prin care acesta se dezinvesteste fără a soluţiona cauza se numeşte sentinta.
Hotărîrea prin care instanţa se pronunţa asupra recursului, recursului extraordinar, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de recurs în judecarea cauzei după casare, se numeşte decizie.
Toate celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecaţii se numesc încheieri.
Sentinta sau decizia se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier.
În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărîrea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărîrea se semnează de preşedintele instanţei. Cînd împiedicarea priveşte pe grefier, hotărîrea se semnează de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiunea pe hotărîre despre cauza care a determinat împiedicarea.
Preşedintele instanţei, primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată şi da dispoziţie pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecata.
Citaţia trebuie să fie inminata inculpatului cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat. Odată cu citaţia, inculpatului aflat în stare de deţinere i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei.
Judecata nu poate avea loc decît în prezenta inculpatului, cînd acesta se afla în stare de deţinere.
Aducerea inculpatului arestat la judecata este obligatorie.
Procurorul este obligat sa participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvîrşită pedeapsa închisorii de la 2 ani sau mai mare, precum şi în cauzele în care vreunul din inculpaţi se afla în stare de deţinere sau este minor. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa atunci cînd considera necesar.
În şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.
În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercita rolul sau activ în vederea aflarii adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul susţine învinuirea în instanţa potrivit cunostintei sale juridice socialiste.
Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate.
Cînd cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau cînd a intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 10 lit. f-h şi j, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Judecata se margineste la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
La termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifica identitatea inculpatului. În cazul cînd inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele se încredinţează dacă a primit în termenul prevăzut în art. 313 alin. 2 copia actului de sesizare a instanţei. Cînd actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amina, iar preşedintele îi inmineaza copie de pe actul de sesizare a instanţei, facindu-se menţiunea despre aceasta în încheierea de şedinţa.
De asemenea, judecata se amina la cererea inculpatului, cînd comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată.
După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi sa părăsească sala de şedinţa şi le pune în vedere sa nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.
Experţii rămîn în sala de şedinţa, afară de cazul în care instanţa dispune altfel.
Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea acestora.
Preşedintele explica persoanei vătămate ca se poate constitui parte civilă sau ca poate participa ca parte vătămată în proces.
Preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi.
În cazul cînd se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se afla aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
Procurorul şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti cînd cauza se afla în stare de judecată.
Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune.
Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii, cînd aceasta este necesară pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Cînd inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decît după ascultarea acestuia.
Preşedintele dispune ca grefierul sa dea citire actului de sesizare a instanţei, după care explica inculpatului în ce consta învinuirea ce i se aduce. Totodată lamureste pe inculpat cu privire la dreptul pe carte îl are de a pune întrebări coinculpatilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, cînd socoteşte ca este necesar.
Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului.
Inculpatul este lăsat sa arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecata, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.
Instanţa respinge întrebările care nu sînt necesare în cauza. Inculpatul poate fi reascultat ori de cîte ori este necesar.
Dacă sînt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecărui dintre ei se face în prezenta celorlalţi inculpaţi.
Cînd interesul aflarii adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţa.
Declaraţiile luate separat sînt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor.
Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenta celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
Cînd inculpatul nu-şi mai aminteste anumite fapte sau împrejurări sau cînd exista contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţa şi cele date anterior, preşedintele cere acestuia explicaţii, putind da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare.
Cînd inculpatul refuza sa dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior.
După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi.
Dispoziţiile art. 322-324 şi 325 alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi la ascultarea acestora.
Instanţa trece apoi la ascultarea martorilor potrivit art. 323 şi 325, care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului i s-au pus întrebări de instanţa şi de procuror, el este întrebat de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi.
Martorul care poseda un înscris în legătură cu depozitia facuta poate să-l citească în instanţa. Procurorul şi părţile au dreptul sa examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.
Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibil, instanţa dispune citirea depoziţiei data de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.
Instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci cînd martorul face declaraţii care sînt în contrazicere cu cele date anterior.
Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea judecaţii, fie amînarea cauzei. Martorul a cărui lipsa nu este justificată poate fi adus silit.
Dispoziţiile prevăzute în alineatele precedente se aplică în mod corespunzător şi în caz de ascultare a expertului sau interpretului.
Martorii ascultaţi rămîn în sala, la dispoziţia instanţei, pînă la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectiva.
Dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei, din sala de şedinţa, în vederea reaudierii ori a confruntarii lor.
Instanţa, luînd concluziile procurorului şi ale părţilor, poate incuviinta plecarea martorilor după ascultarea lor.
Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus.
După punerea în discuţie a renunţării, instanţa poate dispune ca martorii sa nu fie ascultaţi dacă audierea nu mai este necesară.
Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterioare admisă apare inutila, instanţa, după ce asculta procurorul şi părţile, poate dispune ca acea proba sa nu mai fie administrată.
Cînd în cauza supusă judecaţii exista mijloace materiale de proba, instanţa din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora.
Dacă din cercetarea judecătorească rezultă ca pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi şi dacă nu este cazul să facă aplicarea art. 333, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amînarea ei.
Cînd se constata înainte de terminarea cercetării judecătoreşti ca în cauza supusă judecaţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decît cel competent, instanţa se desesizeaza şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 alin. 1.
Cauza nu se restituie atunci cînd constatarea prevăzută în alineatul precedent are loc după începerea dezbaterilor sau cînd instanţa în urma cercetării judecătoreşti schimba încadrarea juridică a faptei într-o alta infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare.
Împotriva hotărîrii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de inculpatul arestat în cauza.
Dosarul este trimis procurorului imediat după rămînerea definitivă a hotărîrii la prima instanţa sau în cel mult 5 zile de la pronunţarea hotărîrii de către instanţa de recurs.
În tot cursul judecaţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, cînd din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă ca urmărirea penală nu este completa şi ca în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decît cu mare întîrziere.
Instanţa este obligată sa arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicind totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de proba.
Dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.
Dacă în cursul judecaţii se considera ca încadrarea juridică data faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată sa pună în discuţie noua încadrare şi sa atragă atenţia inculpatului ca are dreptul sa ceara lăsarea cauzei mai la urma sau eventuala amînare a judecaţii, pentru a-şi pregati apărarea.
Dacă în cursul judecaţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecata, instanţa, prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei procurorului potrivit dispoziţiilor art. 333, în vederea completării urmăririi penale.
Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărîre definitivă, instanţa reuneste cauza cu aceea în care s-a dat hotărîrea definitivă, pronuntind o noua hotărîre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărîrea anterioară.
Instanţa este obligată, dacă retine cauza spre judecata, sa pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcînd aplicatia în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334.
În caz de restituire se aplică dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4.
Cînd în cursul judecaţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvîrşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, avînd legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecata, procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte aceasta fapta, iar cînd instanţa găseşte cererea intemeiata, o admite şi:
a)dacă procurorul declara ca pune în mişcare acţiunea penală, procedează la judecarea cauzei şi cu privire la aceasta infracţiune;
b)dacă procurorul declara că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror în condiţiile art. 333, instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate dispune trimiterea la procuror.
Dacă procurorul nu participa la judecata şi sînt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa extinde din oficiu procesul penal şi procedează fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror potrivit alineatului precedent.
Dispoziţiile art. 335 alin. 3 sînt aplicabile în mod corespunzător, iar în caz de trimitere la procuror se aplică dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4.
În cursul judecaţii, cînd se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvîrşirea unei fapte prevăzute în legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoana.
Dacă instanţa găseşte intemeiata, o admite şi procedează potrivit dispoziţiilor art. 336, care se aplică în mod corespunzător.
În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instanţa dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 Cod penal, asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinta cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror.
Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.
Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declara terminată cercetarea judecătorească.
După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dîndu-se cuvintul în următoarea ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului.
Preşedintele poate da cuvintul şi în replica, respectîndu-se aceiaşi ordine.
Preşedintele are dreptul sa intrerupa pe cei care au cuvintul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judeca.
Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupe. Întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile.
Preşedintele înainte de a încheia dezbaterile da ultimul cuvint inculpatului personal.
În timpul în care inculpatul are ultimul cuvint, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul releva fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti.
Instanţa, cînd socoteşte necesar, poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.
Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţa.
Completul de judecată deliberează mai întîi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept.
Deliberarea poarta asupra existenţei faptei şi vinovatiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă cînd este cazul să fie luată, precum şi asupra computarii reţinerii şi arestării preventive.
Completul de judecată deliberează şi asupra repararii pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni.
Preşedintele îşi spune părerea cel din urma.
Dacă în cursul deliberării instanţa găseşte ca o anumită împrejurare trebuie lămurită şi ca este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol.
Dacă lămurirea acelei împrejurări se poate face numai prin reluarea dezbaterilor, instanţa o va pune în discuţie în aceeaşi şedinţa, dacă este posibil, sau în alta şedinţa în continuare.
Instanţa hotărăşte prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntind, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Condamnarea se pronunţa dacă instanţa constata ca fapta exista, constituie infracţiune şi a fost săvîrşită de inculpat.
Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţa potrivit art. 11 pct. 2.
Dacă instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale, odată cu încetarea procesului penal face aplicatia art. 94, 95 sau 96 din Codul penal.
În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţa prin aceeaşi sentinta şi asupra acţiunii civile.
Cînd achitarea s-a pronunţat pentru ca instanţa a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau pentru ca lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile.
Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul cînd achitarea s-a pronunţat pentru ca fapta imputată nu exista, ori nu a fost săvîrşită de inculpat.
Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă cînd pronunţa achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori cînd pronunţa încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j.
Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amînarea judecării acesteia într-o alta şedinţa, în cazul cînd rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca intirzierea soluţionării acţiunii penale.
Instanţa, chiar dacă nu exista constituire de parte civilă, se pronunţa asupra repararii pagubei în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii.
Instanţa se pronunţa prin hotărîre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193.
Instanţa are îndatorirea ca prin hotărîrea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinînd seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I.
În caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.
De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci cînd pronunţa:
a)o pedeapsă cu închisoare cel mult egala cu durata reţinerii şi arestării preventive;
b)o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării;
c)amenda.
Hotărîrea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie.
Cînd potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţie locului de deţinere.
Inculpatul condamnat de prima instanţa şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărîrea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i se comunică îndată după pronunţarea hotărîrii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde menţiunile prevăzute în art. 140 alineatul ultim.
În cazurile prevăzute în art. 62 din Codul penal, instanţa militară prin hotărîrea de condamnare se pronunţa şi asupra executării pedepsei închisorii într-o unitate militară disciplinară.
În caz de condamnare la pedeapsa complimentară a confiscării averii, instanţa dispune luarea măsurilor asiguratorii pentru executarea acestei pedepse, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.
Dispoziţia privind luarea măsurilor asiguratorii este executorie.
Instanţa, în cazul cînd admite acţiunea civilă, examinează potrivit art. 163 şi urm. necesitatea luării măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.
Dispoziţiile din hotărîre privind luarea măsurilor asiguratorii sînt executorii.
Cînd instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile potrivit art. 346 alin. ultim, măsurile asiguratorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiunea în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămînerea definitivă a hotărîrii.
Hotărîrea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.
Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute în art. 305.
Cînd s-a redactat o încheiere de şedinţa, potrivit dispoziţiilor din art. 305, partea introductivă se limitează numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărîrii, locul unde a fost judecata cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului, facindu-se menţiune ca celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţa.
În hotărîrile instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului. Cînd inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia.
Expunerea trebuie să cuprindă:
a)datele privind identitatea părţilor;
b)descrierea faptei ce se face obiectul invinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvîrşită, precum şi încadrarea juridică data acesteia prin actul de sesizare;
c)analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cît şi a celor care au fost inlaturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia data în cauza.
În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare fapta reţinută de instanţa în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravate sau atenuante, starea de recidiva, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia.
Dacă instanţa retine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul invinuirii, se va arata în hotărîre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea;
d)arătarea temeiurilor de drept care justifica soluţiile date în cauza.
Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia data de instanţa cu privire la infracţiune, indicindu-se în caz de condamnare denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază potrivit art. 11, precum şi soluţia data cu privire la repararea pagubei.
Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărîte de instanţa cu privire la:
a)deducerea reţinerii şi arestării preventive, inducindu-se partea din pedeapsa executată în acest mod;
b)măsurile preventive;
c)măsurile asiguratorii;
d)cheltuielile judiciare;
e)restituirea lucrurilor ce nu sînt supuse confiscării;
f)rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Cînd instanţa pronunţa pedeapsa închisorii, în hotărîre se face menţiune ca persoana condamnata este lipsită de drepturile arătate în art. 71 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol.
Dispozitivul trebuie să cuprindă totdeauna menţiunea ca hotărîrea este supusă recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat şi menţiunea datei cînd hotărîrea a fost pronunţată şi ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică.
Dispozitivul hotărîrii se pronunţa potrivit art. 310 alin. 1.
După pronunţare, preşedintele explica părţilor prezente ca pot declara recurs.
În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenţia potrivit alineatului precedent.
În toate cazurile în care s-a pronunţat condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de executare aduce aceasta la cunoştinţa organizaţiei de la locul de muncă al inculpatului.
Copii de pe dispozitivul hotărîrii se comunică părţilor care au lipsit atît la judecata cît şi la pronunţare.
Inculpatul deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la pronunţarea hotărîrii, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărîrii.
După redactarea hotărîrii, inculpaţilor prevăzuţi în alineatul precedent li se comunică copie de pe aceasta.
Sentinţele pot fi atacate cu recurs.
Încheierile date în prima instanţa pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul, afară de cazurile arătate în art. 141 alin. 1, 162 alin. 6, 168 alin. 2, 303 alin. 3 şi ori de cîte ori legea dispune altfel.
Recursul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.
Pot face recurs:
a)procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b)inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul poate declara recurs şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
c)partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală;
d)partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă;
e)martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora, precum şi orice persoană ale carei interese legitime au fost vătămate printr-o măsura sau printr-un act al instanţei.
Recursul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b-e şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de soţul acestuia.
Termenul de recurs este de 10 zile.
Pentru procuror termenul curge de la pronunţare. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea de către unitatea de procuratura a adresei de trimitere a dosarului. După redactarea hotărîrii instanţa este obligată sa trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-i restituie după expirarea termenului de recurs.
Pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atît la dezbateri cît şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen care au lipsit la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.
În cazul prevăzut în art. 362 lit. e, recursul poate fi introdus de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai tirziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea acestui recurs se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul cînd aceasta a fost suspendată.
Recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de recurs constata ca intirzierea a fost determinata de o cauza temeinica de împiedicare, iar cererea de recurs a fost facuta în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Pînă la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de recurs poate suspenda executarea hotărîrii atacate.
Partea care a lipsit atît la judecata cît şi la pronunţare poate declara recurs şi peste termen, dar nu mai tirziu decît 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Recursul declarat peste termen nu suspenda executarea.
Instanţa de recurs poate suspenda executarea hotărîrii atacate.
Recursul se declara prin cerere scrisă. Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia.
Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestata de un grefier de la instanţa a carei hotărîre se ataca sau de apărător. Cererea poate fi atestata şi de preşedintele sau secretarul comitetului executiv al consiliului popular din localitatea unde domiciliază, ori de funcţionarul desemnat de aceştia.
Cererea de recurs nesemnata ori neatestata poate fi confirmată în instanţa de parte ori de reprezentantul ei.
Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărîrii pot declara recurs oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărîrea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-verbal.
Cererea de recurs se depune la instanţa a carei hotărîre se ataca.
Persoana care se afla în stare de deţinere poate depune cererea de recurs şi la administraţia locului de deţinere. Dacă recursul este declarat oral, acesta se constata într-un proces-verbal.
Cererea de recurs înregistrată sau atestata în condiţiile art. 187, ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere, se înaintează de îndată instanţei prevăzute în alin. 1.
După pronunţarea hotărîrii şi pînă la expirarea termenului de declarare a recursului, părţile pot renunţa în mod expres la aceasta cale de atac.
Asupra renunţării, cu excepţia recursului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea recursului.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie facuta personal de parte sau prin mandatar special.
Pînă la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat. Retragerea trebuie să fie facuta personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se afla în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestata sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a carei hotărîre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.
Reprezentanţii legali pot retrage recursul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul declarat personal sau de reprezentantul sau legal.
Recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul unităţii ierarhic superioare
Recursul declarat de procuror şi retras poate fi însuşi de partea în favoarea căreia a fost declarat.
Recursul declarat în termen este suspensiv de executare, atît în ce priveşte latura penală cît şi latura civilă, afară de cazul cînd legea dispune altfel.
Instanţa judeca recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport de calitatea pe care recurentul o are în proces.
În cadrul limitelor arătate în alineatul precedent, instanţa este obligată ca în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de recurent sa examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate.
Instanţa de recurs soluţionînd cauza nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a declarat recurs.
De asemenea, în recursul exercitat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.
Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putind hotărî şi în privinta lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decît acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
Motivele de recurs se formulează în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanţa de recurs cel mai tirziu pînă în ziua judecaţii. Motivele de recurs se pot formula şi oral în ziua judecaţii.
Preşedintele tribunalului, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea recursului.
Judecarea recursului se face cu citarea părţilor.
Judecarea recursului nu poate avea loc decît în prezenta inculpatului cînd acesta se afla în stare de deţinere.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.
Dacă la termenul fixat recursului este în stare de judecată, preşedintele completului de judecată da cuvintul recurentului, apoi intimatului şi în urma procurorului. Dacă recursul este declarat de procuror, sau dacă între recursurile declarate se afla şi recursul procurorului, primul cuvint îl are acesta.
În cazul în care procurorul sau părţile invoca ca motiv de recurs lipsa de temeinicie a hotărîrii atacate şi necesitatea administrării de noi probe, recurentul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de proba cu ajutorul cărora pot fi administrate.
Procurorul şi părţile au dreptul la replica cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.
Inculpatul are cel din urma cuvintul.
Instanţa judecind recursul, verifica pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs, legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate.
Instanţa examinează dacă în cauza au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului sau care asigura drepturile părţilor, dacă au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, dacă probele administrate au fost complet şi just apreciate, dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărîrea atacată corespund probelor şi reprezintă adevărul, dacă soluţia data cauzei este conformă cu prevederile legii şi este justa.
În vederea soluţionării recursului, instanţa poate da o noua apreciere probelor administrate în cauza.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi.
Instanţa, judecind recursului, pronunţa una din următoarele soluţii:
1.respinge recursul, mentinind hotărîrea atacată:
a)dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;
b)dacă hotărîrea atacată este legală şi temeinica;
2.admite recursul, casind hotărîrea atacată, dacă aceasta este nelegală sau netemeinica şi:
a)achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11, rectifica indicarea textelor cînd acestea au fost greşit indicate; cînd instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, face aplicatia art. 94, 95 sau 96 din Codul penal;
b)dispune rejudecarea de către instanţa de recurs, cînd este necesară administrarea de probe sau cînd s-ar putea crea inculpatului o situaţie mai grea, ori s-ar putea schimba încadrarea juridică a faptei sau modifica pedeapsa.
Tribunalul Suprem, dispunind rejudecarea, trimite totdeauna cauza la instanţa prevăzută la lit. c;
c)dispune rejudecarea de către instanţa a carei hotărîre a fost casată pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţa a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, sau care fiind legal citata a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre aceasta imposibilitate, ori unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amînare şi din aceasta cauza nu a putut să-şi facă apărarea, sau prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei, precum şi atunci cînd hotărîrea a fost casată pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin 2, cu excepţia cazului de incompetenta. În caz de casare pentru incompetenta se dispune rejudecarea de către instanţa competenţa.
Cînd instanţa de recurs casează hotărîrea şi retine cauza spre rejudecare potrivit art. 379 pct. 2 lit. b se pronunţa şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixind termen pentru rejudecare.
În caz de casare potrivit art. 379 pct. 2 lit. c, instanţa de recurs poate trimite cauza spre rejudecare şi altei instanţe egale în grad cu aceea la care urma să fie trimisa, dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute în art. 55 alin. 1 sau dacă prin aceasta s-ar asigura o buna judecata. În ambele cazuri instanţa de recurs face aplicatia art. 60 alin. 2.
Dacă hotărîrea este casată pentru ca s-a constatat existenta vreuneia din situaţiile arătate în art. 333, se dispune restituirea cauzei procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale.
Instanţa deliberind asupra recursului face, cînd este cazul, aplicatia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi acelor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completa a recursului. De asemenea, instanţa de recurs verifica dacă s-a făcut o justa aplicare de către prima instanţa a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestării şi adauga, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs.
Instanţa deliberează şi hotărăşte asupra oricărei alte probleme de care depinde soluţionarea completa a recursului.
În caz de admitere a recursului, hotărîrea atacată se casează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 371 şi 373.
Hotărîrea poate fi casată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă o astfel de casare nu împiedica justa soluţionare a cauzei.
Cînd prima instanţa a dispus arestarea inculpatului, instanţa de recurs poate menţine măsura arestării în caz de casare.
Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute în art. 355, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute în art. 379 pct. 2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia data de instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţinerea ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică.
În cazul cînd inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi dispozitiv trebuie să arate timpul care se deduce din pedeapsa.
Cînd s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul.
Dacă instanţa retine cauza spre rejudecare, în decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate.
Cînd casarea s-a făcut în vederea completării urmăririi penale, la redactarea deciziei se tine seama şi de dispoziţiile art. 333 alin. 2, care se aplică în mod corespunzător.
Rejudecarea cauzei după casare se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.
Instanţa care rejudeca după casare trebuie să se conformeze hotărîrii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămîne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
Dacă hotărîrea a fost casată în recursul procurorului sau al părţii vătămate, instanţa de rejudecare poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decît cea arătată în art. 372 alin. 2 şi art. 373 alin. 2.
Cînd hotărîrea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa care rejudeca cauza se pronunţa în limitele în care hotărîrea a fost casată.
Împotriva hotărîrilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a)cînd procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b)cînd partea dovedeşte ca la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a incunostinta instanţa despre aceasta împiedicare;
c)cînd instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f-i, cu privire la care existau probe în dosar;
d)cînd împotriva unei persoane s-au pronunţat doua hotărîri definitive pentru aceeaşi fapta.
Contestaţia în anulare poate fi facuta de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c şi d, şi de procuror.
În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a-c trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.
Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a-c poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai tirziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărîrii a carei anulare se cere.
Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d poate fi introdusă oricînd.
Contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărîrea a carei anulare se cere.
Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărîre.
Pînă la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luînd concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărîrii a carei anulare se cere.
Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a-c, fără citarea părţilor.
Instanţa constatind ca cererea de contestaţie este facuta în termenul prevăzut de lege, ca motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute în art. 386 şi în sprijinul contestaţiei se depun ori se invoca dovezi care sînt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa ascultînd părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia intemeiata, desfiinţează prin decizie hotărîrea a carei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordind un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei după casare.
Cînd condamnatul se afla în stare de deţinere, dispoziţiile art. 375 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător.
Judecarea contestaţiei prevăzute în art. 386 lit. d se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărîre. Instanţa, ascultînd părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia intemeiata, desfiinţează prin decizie, sau după caz, prin sentinta, ultima hotărîre sau acea parte din ultima hotărîre cu privire la care exista autoritate de lucru judecat.
Sentinta data în contestaţie este supusă recursului.
Hotărîrile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atît cu privire la latura penală cît şi cu privire la latura civilă.
Cînd o hotărîre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Revizuirea poate fi cerută cînd:
a)s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei;
b)un martor, un expert sau un interpret a savirsit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a carei revizuire se cere;
c)un înscris care a servit ca temei al hotărîrii a carei revizuire se cere a fost declarat fals;
d)un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a carei revizuire se cere;
e)cînd doua sau mai multe hotărîri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Cazul de la lit. a constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurările noi se poate dovedi netemeinicia hotărîrii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Cazurile de la lit. b, c şi d constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărîri nelegale sau netemeinice.
În cazul prevăzut de lit. e, toate hotărîrile care nu se pot concilia sînt supuse revizuirii.
Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d se dovedesc prin hotărîre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei.
Cînd organele arătate în alin. 1 nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, situaţiile menţionate se constata în procedura de revizuire.
Pot cere revizuirea:
a)oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;
b)soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia.
Procurorul poate din oficiu sa initieze procedura revizuirii.
Organele de conducere ale organizaţiilor de stat sau obşteşti care au cunoştinţa despre vreo fapta sau împrejurare care ar motiva revizuirea sînt obligate sa sesizeze pe procuror.
Cererea de revizuire se adresează procurorului unităţii de procuratura corespunzătoare judecătoriei sau tribunalului care a judecat cauza în prima instanţa.
Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de proba în dovedirea acestuia.
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile arătate în alin. 2, procurorul cheamă persoana care a făcut cererea în vederea completării sau precizarii acesteia.
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricînd, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului.
Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui de faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an, care curge:
a)în cazul prevăzut în art. 394 lit. a, precum şi în cazurile prevăzute la lit. b, c şi d cînd nu sînt constatate prin hotărîre definitivă, de la data cînd faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea;
b)în cazurile prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d, dacă sînt constatate prin hotărîre definitivă, de la data cînd hotărîrea a fost cunoscută de persoana care face cererea.
Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul cînd procurorul se sesizează din oficiu.
Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face cînd a intervenit o cauza care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
După introducerea cererii de revizuire procurorul asculta, dacă este cazul, potrivit art. 397 alin. 3, persoana care solicită revizuirea. În cazul cînd este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţa.
Totodată, procurorul cere, dacă este necesar, dosarul cauzei.
Pentru efectuarea actelor de cercetare procurorul poate delega organul de cercetare penală. Dispoziţiile art. 317 alin. ultim sînt aplicabile.
Termenul de efectuarea actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire.
După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.
În tot timpul efectuării actelor de cercetare, procurorul ierarhic superior poate dispune suspendarea executării hotărîrii, în limitele cererii de revizuire.
Instanţa competenţa sa judece cererea de revizuire este judecătoria sau tribunalul care a judecat cauza în prima instanţa.
Cînd temeiul cererii de revizuire consta în existenta unor hotărîri ce nu se pot concilia, competenţa se determina potrivit dispoziţiilor art. 35.
La primirea lucrărilor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire, în vederea admiterii în principiu, dispunind citarea părţilor interesate.
Cînd persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se afla în stare de deţinere, chiar într-o alta cauza, preşedintele dispune încunoştinţarea acestei persoane despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Persoana arestata este adusă la judecata numai dacă instanţa considera necesar.
Instanţa, ascultînd concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este facuta în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strinse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este necesar, sa administreze probe noi.
Persoanele prevăzute în art. 394 lit. b şi d nu pot fi ascultate ca martori în cauza supusă revizuirii.
Instanţa, în baza celor constatate, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinta, respingerea acesteia.
Cînd cererea de revizuire a fost facuta pentru un condamnat decedat, sau cînd condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căreia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3 care se aplică în mod corespunzător.
Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea acordată de procuror, ori poate suspenda motivat, în totul sau în parte, executarea hotărîrii supuse revizuirii.
Instanţa poate de asemenea lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sînt întrunite condiţiile legale.
În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenta unor hotărîri ce nu pot concilia, cauzele în care aceste hotărîri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecarii.
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedura privind judecarea în prima instanţa.
Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judecati sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire.
Instanţa, dacă constata ca cererea de revizuire este intemeiata, anulează hotărîrea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărîrile care nu se pot concilia şi pronunţa o noua hotărîre potrivit dispoziţiilor art. 345-353, care se aplică în mod corespunzător.
De asemenea, dispoziţiilor art. 373 se aplică în mod corespunzător.
Totodată, instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte.
Dacă instanţa constata ca cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.
Sentinţele instanţei de revizuire date potrivit art. 403 alin. 3 şi art. 406 alin. 1 sînt supuse recursului.
Regulile cuprinse în prezenta secţiune se aplică în mod corespunzător şi în ce priveşte revizuirea hotărîrii penale cu privire la latura civilă.
Hotărîrile penale definitive pot fi atacate cu recurs extraordinar de către procurorul general sau de către ministrul justiţiei, cînd se considera ca prin aceste hotărîri s-a adus o încălcare esenţială sau ca ele sînt vadit netemeinice.
Recursul extraordinar în favoarea celui condamnat se poate face oricînd, chiar şi după moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă numai dacă soluţionarea acesteia se restringe asupra laturii penale.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi în cazul cînd recursul extraordinar se face în favoarea persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal.
În celelalte cazuri, recursul extraordinar poate fi făcut numai în termen de un an de la data cînd hotărîrea atacată a rămas definitivă.
Procurorul general, sau după caz, ministrul justiţiei poate dispune suspendarea executării hotărîrii judecătoreşti înainte de introducerea recursului extraordinar.
După sesizarea Tribunalului Suprem aceasta poate să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate, sau sa revină asupra suspendării acordate.
Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul în care cel condamnat a început executarea pedepsei închisorii.
Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărîrii se face prin instanţa de executare.
La judecarea recursului extraordinar declarat în defavoarea condamnatului, a acelui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal, părţile se citeaza. Dacă recursul este declarat în favoarea condamnatului, părţile se citeaza cînd Tribunalul Suprem considera necesar, precum şi în cazul cînd s-ar putea modifica despăgubirile civile.
Părţile prezente la judecarea recursului extraordinar au dreptul la cuvint, chiar dacă nu au fost citate.
Modificarea recursului extraordinar şi judecarea acestuia se fac potrivit dispoziţiilor privind judecarea recursului, care se aplică în mod corespunzător şi se completează cu dispoziţiile din aceasta secţiune.
Procurorul general sau, după caz, ministrul justiţiei, pînă la închiderea dezbaterilor poate retrage recursul declarat.
Tribunalul Suprem judecind recursul extraordinar, pronunţa una din soluţiile prevăzute la judecarea recursului.
Cînd recursul extraordinar priveşte atît hotărîrea primei instanţe cît şi hotărîrea instanţei de recurs, în caz de admitere, cauza se trimite la prima instanţa dacă ambele hotărîri au fost casate şi la instanţa de recurs cînd numai hotărîrea acesteia a fost casată.
Cînd condamnatul se găseşte în curs de executare a pedepsei, Tribunalul Suprem admiţînd recursul extraordinar şi pronuntind casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia.
În caz cînd dosarul se trimite procurorului, sînt aplicabile dispoziţiile art. 274.
Cînd recursul extraordinar este făcut în favoarea unui condamnat decedat, sau cînd după introducerea recursului extraordinar condamnatul în favoarea căruia a fost făcut recursul a decedat, prin derogarea de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g recursul va fi judecat, iar în caz de admitere, Tribunalul Suprem pe baza lucrărilor din dosar, sau instanţa de trimitere cînd a fost necesară completarea probelor, va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3 care se aplică în mod corespunzător.
Hotărîrile instanţelor penale devin executorii la data cînd au rămas definitive.
Hotărîrile nedefinitive sînt executorii atunci cînd legea dispune aceasta.
Hotărîrile primei instanţe rămîn definitive:
1.la data pronunţării hotărîrii cînd:
a)hotărîrea nu este supusă recursului;
b)după pronunţarea hotărîrii a intervenit o graţiere şi condamnatul nu a declarat recurs sau şi-a retras recursul în vederea beneficiului graţierii;
2.la data expirării termenului de recurs:
a)cînd nu s-a declarat recurs în termen;
b)cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
3.la data retragerii recursului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
4.la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul.
Hotărîrea instanţei de recurs rămîne definitivă la data pronunţării acesteia cînd:
a)recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;
b)cauza a fost rejudecata de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
c)cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
Hotărîrea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţa de judecată sau la instanţa de recurs se pune în executare de către prima instanţa de judecată.
Hotărîrile pronunţate în prima instanţa de către Tribunalul Suprem se pun în executare, după caz, de Tribunalul municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti.
Cînd hotărîrea rămîne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioară, aceasta trimite de îndată instanţei de executare un extras din acea hotărîre, cu datele necesare punerii în executare.
Dispoziţiile alineatelor precedente sînt aplicabile şi în cazul hotărîrilor nedefinitive, dar executorii.
Instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi, pentru efectuarea punerii în executare.
Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărîrii sau în cursul executării se iveşte vreo nelamurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art. 460.
Pedeapsa închisorii se pune în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzut în art. 70, numărul şi data hotărîrii care se executa şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, precum şi semnatura preşedintelui instanţei care a emis mandatul.
În cazul cînd prin hotărîrea instanţei s-a dispus executarea pedepsei într-o unitate militară disciplinară, se face menţiune despre aceasta în mandatul de executare.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis se trimit doua exemplare, după caz, organului de militie, comandantului locului de deţinere cînd condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat.
Pe baza mandatului de executare organul de militie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se inmineaza un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de militie preda celălalt exemplar al mandatului de executare.
Dispoziţiile art. 161 sînt aplicabile în mod corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de militie.
Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este gasita, organul de militie constata aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire. Un exemplar de pe proces-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimite instanţei care a emis mandatul.
Comandantul unităţii militare primind mandatul de executare, inmineaza un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei.
Cînd condamnatul se afla arestat, un exemplar al mandantului de executare i se inmineaza de către comandantul locului de deţinere.
Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei.
O copie de pe procesul-verbal se trimite instanţei de executare.
Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatul ridica obiecţii în ce priveşte identitatea, se procedează potrivit dispoziţiilor art. 153, care se aplică în mod corespunzător.
Pedeapsa cu moartea se pune în executare, după caz, de tribunalul judeţean sau tribunalul militar teritorial, tinindu-se seama şi de dispoziţiile art. 418 alin. 2.
Punerea în executare se face prin trimiterea mandatului de executare comandantului locului de deţinere, iar dacă condamnatul se afla în stare de libertate, prin trimiterea mandatului de executare organului de militie.
Dispoziţiile art. 420-423 se aplică în mod corespunzător şi în cazul punerii în executare a pedepsei cu moartea.
Persoana condamnata la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de o luna socotit de la rămînerea definitivă a hotărîrii.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei în alineatul precedent, instanţa de executare procedează la punerea în executare a amenzii.
Punerea în executare se face prin trimiterea de către instanţa de executare, organelor prevăzute în legea pentru executarea pedepselor, a unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii.
Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare, a unei copii de pe dispozitivul hotărîrii, comitetului executiv al consiliului popular în a carei raza teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.
Pedeapsa degradării militare se pune în executare, prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărîre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.
Pedeapsa confiscării averii se pune în executare de către instanţa de executare, prin trimiterea unei copii de pe dispozitiv împreună cu o copie de pe procesul-verbal privitor la aplicarea măsurii asiguratorii, organului care, potrivit legii, urmează a face executarea.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărîre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
Direcţia sanitară judeteana va comunică de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care urmează sa i se facă tratament.
Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, ca este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează sa i se facă tratamentul, atrăgîndu-i-se atenţia ca în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.
În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea prevăzută în alin. 1 se face administraţiei locului de deţinere.
Unitatea sanitară la care făptuitorului a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată sa comunice instanţei:
a)dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b)sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;
c)cînd măsura dispusă de instanţa nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament;
d)dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.
În cazul cînd unitatea sanitară nu se afla în raza teritorială a instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevăzută la lit. b-d se face judecătoriei în a carei raza teritorială se afla unitatea sanitară.
Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător şi în cazul arătat în art. 429 alin. 3.
Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevăzută în art. 430 alin. 2, după ascultarea concluziilor procurorului, iar dacă considera necesar, şi a celui interesat, dispune fie înlocuirea tratamentului, fie internarea medicală.
O copie de pe hotărîrea definitivă a instanţei prevăzute în art. 430 alin. 2 se comunică instanţei de executare.
Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărîre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, incunostintind despre această instanţă de executare.
Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul cînd considera ca internarea nu mai este necesară, sa încunoştinţeze judecătoria în a carei raza teritorială se găseşte unitatea sanitară.
Judecătoria, după primirea incunostintarii prevăzute în art. 433 alin. 2, ascultînd concluziile procurorului şi, dacă găseşte necesar, şi ale persoanei internate, dispune fie încetarea internării, fie înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical.
Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În aceste cazuri instanţa cere avizul unităţii sanitare unde se afla cel internat.
O copie de pe hotărîrea definitivă prin care s-a dispus înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecaţii, punerea în executare se face de către procuror sau de către instanţa de judecată care a luat această măsură.
Dispoziţiile prevăzute în art. 430-434 se aplică în mod corespunzător.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organul în drept sa aducă la îndeplinire aceste măsuri şi sa supravegheze respectarea lor.
Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi sa sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amînată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri, în caz de boala sau pentru orice alt motiv care justifica amînarea sau întreruperea.
Persoana cu privire la care s-a luat una din măsurile prevăzute în art. 113-116 Cod penal poate cere instanţei în a carei raza teritorială locuieşte, revocarea măsurii, cînd temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat.
Revocarea poate fi cerută şi de procuror. Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luată măsura, ascultîndu-se şi concluziile procurorului.
Cînd prin hotărîrea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de militie, care va proceda la efectuarea expulzării.
Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de militie, imediat ce hotărîrea a rămas definitivă.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţa sau hotărîre se executa după cum urmează:
a)lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
b)cînd s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenta, după caz, a procurorului sau judecătorului, intocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.Secţiunea IV Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale
Dispoziţiile din hotărîrea penală privitoare la înlocuirea răspunderii penale se pun în executare prin trimiterea dosarului sau a materialului necesar organizaţiei arătate în hotărîre, pentru a-l trimite organului competent sa ia măsura de influientare obsteasca.
Cînd înlocuirea răspunderii penale se face de instanţa potrivit art. 94 şi 95 alin. 3 din Codul penal, executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează conform art. 487, care se aplică în mod corespunzător, iar executarea amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443.
Hotărîrea prin care s-a dispus încredinţarea pe garanţie se revoca prin încheiere, în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 97 din Codul penal, de către instanţa care a pronunţat-o. Prin aceiaşi încheiere se dispune redeschiderea procesului penal.
Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o.
Punerea în executare se face potrivit art. 425, iar executarea se face de către organele care, potrivit legii, executa amenda penală.
Dispoziţia din hotărîrea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare potrivit art. 425.
Cînd obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţa, punerea în executare se face de procuror, aplicindu-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 425.
Executarea cheltuielilor judiciare se face de organele care, potrivit legii, executa amenda penală.
Cînd prin hotărîrea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se afla în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sînt incunostintate persoanele cărora urmează sa li se restituie lucrurile.
Dacă în termen de 6 luni de la primirea incunostintarii, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constata aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor de drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii.
Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămînerea definitivă a hotărîrii, sînt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile alineatului precedent.
Cînd restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de către organul de cercetare penală, acesta procedează potrivit prevederilor din alineatele precedente.
Dispoziţia hotărîrii penale care declara un înscris ca fiind fals în totul sau în parte, se executa sau se pune în executare de către judecătorul delegat.
Cînd înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagina, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.
Înscrisul declarat fals rămîne la dosarul cauzei.
În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiunea în scriptele unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal, i se trimite acesteia o copie de pe hotărîre.
Instanţa poate dispune, cînd constata existenta unui interes legitim, eliberarea unei copii cu menţiunile arătate în alin. 2, de pe înscrisul sub semnatura privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.
Dispoziţiile din hotărîrea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se executa potrivit legii civile.
Asupra revocării sau anulării suspendării pedepsei prevăzute în art. 83 ori în art. 85 din Codul penal se pronunţa, din oficiu sau la sesizarea procurorului, judecătoria sau tribunalul care judeca ori a judecat în prima instanţa infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Dacă pînă la exprimarea termenului de încercare nu a fost respectata îndatorirea prevăzută în art. 84 din Codul penal, partea interesată sau procurorul sesizează judecătoria sau tribunalul care a pronunţat în prima instanţa suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei.
Înlocuirea pedepsei cu moartea în cazurile prevăzute în art. 55 Cod penal se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat.
Instanţa competenţa sa dispună înlocuirea pedepsei este instanţa de executate, iar în cazul în care persoana condamnata se afla în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere.
Hotărîrea de înlocuire rămasă definitivă se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 420-425.
Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărîrii sau în cursul executării pedepsei se constata, pe baza unei alte hotărîri definitive, existenta vreunuia dintre următoarele situaţii:
a)concursul de infracţiuni;
b)recidiva;
c)acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Instanţa competenţa sa dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărîri sau, în cazul cînd cel condamnat se afla în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere.
Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.
Liberarea condiţionată se dispune la cererea sau la propunerea facuta potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin. 3 din Codul penal, de către tribunalul militar de mare unitate în a cărui raza teritorială se afla unitatea militară disciplinară.
Cînd instanţa constata că nu sînt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărîrea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an.
Instanţele prevăzute în alin. 1 se pronunţa şi asupra revocării liberării condiţionate, în cazul cînd instanţa care a judecat pe condamnat pentru o alta infracţiune nu s-a pronunţat în aceasta privinta.
Termenul de recurs este de 3 zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare.
Instanţa în faţa căreia hotărîrea a rămas definitivă este obligată sa comunice locului de deţinere copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea într-o unitate militară disciplinară, în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul judecaţii la o instanţa civilă precum şi pentru cei care au devenit militari în termen după rămînerea definitivă de condamnare, se dispune de către tribunalul militar de mare unitate în a cărui raza teritorială se găseşte unitatea militară din care făcea parte cel condamnat, la sesizarea comandantului.
Reducerea pedepsei ce se executa într-o unitate militară disciplinară, în cazul şi condiţiile prevăzute în art. 62 alin. 2 din Codul penal, se face la sesizarea comandantului acelei unităţi.
Instanţa competenţa sa reducă pedeapsa este tribunalul militar de mare unitate în a cărui raza teritorială se afla unitatea militară disciplinară.
Executarea pedepsei închisorii poate fi amînată în următoarele cazuri:
a)cînd se constata pe baza unei expertize medico-legale ca cel condamnat suferă de o boala care îi pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amina pînă cînd condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa;
b)cînd o condamnata este gravida sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amina la încetarea cauzei care a determinat amînarea;
c)cînd din cauza unor împrejurări speciale executarea imediata a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amînată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
Cererea de amînare a executării pedepsei închisorii poate fi facuta de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alin. ultim, iar în cazul de la lit. c din prezentul articol, şi de către conducerea uneia dintre organizaţiile prevăzute în art. 145 din Codul penal la care lucrează condamnatul.
Instanţa competenţa să se pronunţe asupra acordării aminarii executării pedepsei este instanţa de executare.
Instanţa de executare tine evidenta amînărilor acordate şi la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire.
Executarea pedepsei închisorii poate fi întreruptă în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 453, la cererea persoanelor arătate în ultimul alineat al aceluiaşi articol.
Instanţa competenţa sa dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
Instanţa care a acordat întrerupere comunică de îndată această măsură locului de deţinere, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a carei raza teritorială se afla locul deţinere, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare.
Instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenta intreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de militie în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cît a mai rămas executat din durata pedepsei.
Administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care a reinceput executarea pedepsei.
Timpul cît executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executare pedepsei.
Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede că infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decît cea care se executa ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal.
Aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se afla în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare în grad în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere.
Aplicarea amnistiei, cînd intervine după rămînerea definitivă a hotărîrii, precum şi aplicarea graţierii, se face de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se afla în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere.
În caz de comutare a pedepsei cu moartea în pedeapsa închisorii, aplicarea graţierii se face potrivit art. 448.
Cînd rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este data în competenţa instanţei de executare, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171.
Condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul cînd i s-ar putea agrava situaţia sau cînd instanţa considera necesară prezenta acestuia.
Participarea procurorului este obligatorie.
După concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa se pronunţa prin sentinta.
Dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, care nu sînt contrare dispoziţiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător.
Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia din situaţiile reglementate în prezentul titlu este data în competenţa instanţei în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere, instanţei de executare soluţia data cazului rezolvat.
Contestaţia contra executării hotărîrii penale se poate face în următoarele cazuri:
a)cînd s-a pus în executare o hotărîre care nu era definitivă;
b)cînd executarea este îndreptată împotriva altei persoane decît cea prevăzută în hotărîrea de condamnare;
c)cînd se iveşte vreo nelamurire cu privire la hotărîrea care se executa sau vreo împiedicare la executare;
d)cînd se invoca amnistia, prescripţia, graţierea sau orice alta cauza de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
În cazurile prevăzute la lit. a, b şi d contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin. 1 sau 6 al art. 460, iar în cazul prevăzut de lit. c, la instanţa care a pronunţat hotărîrea ce se executa.
Contestaţia împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.
Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută în art. 460.
În cazul arătat în art. 461 lit. d, dacă din hotărîrea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenta cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competenţa sa judece contestaţia.
Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărîrii se face, în cazurile prevăzute în art. 461 lit. a şi b, la instanţa de executare prevăzută în art. 460 iar în cazul prevăzut în art. 461 lit. c, la instanţa care a pronunţat hotărîrea ce se executa.
Procedura de rezolvare a acestei contestaţii este cea prevăzută în art. 460 alin. 1 şi 2.
Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile.
Contestaţia contra executării amenzilor judiciare se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.
Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii sau imediat după savirsire.
Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărui făptuitor, imediat după savirsire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracţiune.
În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul sa prinda pe făptuitor şi sa-l conducă înaintea autorităţii.
Infracţiunile flagrante prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani, precum şi formele agravante ale acestor infracţiuni, săvîrşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bîlciuri, tîrguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat, se urmăresc şi se judeca potrivit dispoziţiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispoziţiile din prezentul cod.
Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constate cu privire la fapta săvîrşită. În procesul-verbal se consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.
Dacă este cazul, organul de urmărire penală stringe şi alte probe.
Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia ca pot completa declaraţiile sau ca pot face obiecţii cu privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de invinuit şi de persoanele ascultate.
Invinuitul este reţinut. Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate emite mandat de arestare a învinuitului.
Dacă procurorul apreciază ca sînt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, da rechizitor prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecata, emitind totodată mandat de arestare a inculpatului.
În cazul cînd procurorul a emis mandat de arestare a învinuitului şi a restituit cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea şi sa înainteze dosarul procurorului odată cu invinuitul, cel mai tirziu în 3 zile de la arestarea acestuia.
În cazul cînd nu s-a putut efectua complet cercetarea în termenul arătat în alineatul precedent, continuarea cercetării penale se face potrivit dispoziţiilor procedurii obişnuite.
Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţa în cel mult 2 zile de la primire, putind dispune trimiterea în judecata, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei potrivit art. 265.
Cînd procurorul dispune trimiterea în judecata, întocmeşte rechizitor, emite împotriva inculpatului mandat de arestare şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei.
Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. Dispoziţiile art. 267 şi 268 se aplică în mod corespunzător.
Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante prevăzute în art. 466 este cea obişnuită.
Pentru municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze.
Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului, dispunind totodată aducerea cu mandat a martorilor.
Inculpatul este adus la judecata. Celelalte părţi nu se citeaza.
Participarea procurorului la judecata este obligatorie.
Instanţa verifica dacă în cauza sînt întrunite condiţiile prevăzute în articolul 466.
Cînd instanţa constata ca în cauza nu sînt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit procedurii obişnuite.
Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultînd pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată dacă este de faţa. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar.
Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de militie.
Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene, care în total nu trebuie să depăşească 10 zile.
Cînd instanţa se desesizeaza pentru incompetenta sau retine cauza pentru a fi judecata potrivit procedurii obişnuite, ori amina judecarea cauzei potrivit art. 473 alin. ultim, trebuie să dispună asupra stării de libertate a inculpatului.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceiaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai tirziu în următoarele 2 zile.
Inculpatul aflat în stare de deţinere este adus la pronunţare.
Hotărîrea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.
Cînd inculpatul a fost pus anterior în libertate, dacă instanţa pronunţa pedeapsa închisorii, poate dispune arestarea acestuia.
Instanţa este obligată a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat, în cazurile prevăzute în art. 350 alin. 2 şi 3, care se aplică în mod corespunzător.
Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezenta şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amînarea judecaţii.
Dacă persoana vătămată este organizaţie de stat sau obsteasca ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrîns, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluţionarea acţiunii nu duce la amînarea cauzei.
Dacă nu sînt întrunite condiţiile alineatelor precedente, instanţa rezerva soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate, care este scutită de taxe de timbru.
Termenul de recurs împotriva hotărîrii instanţei este de 3 zile de la pronunţare.
Dosarul cauzei se înaintează instanţei de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea recursului.
Judecarea în recurs se face de urgenta.
În caz de concurs de infracţiuni, cînd procedura prevăzută în prezentul capitol se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungere urmărirea şi judecarea infracţiunilor facindu-se separat.
În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura prevăzută în prezentul capitol se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibila, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii obişnuite.
Procedura prevăzută în prezentul capitol nu se aplică:
a)infracţiunilor săvîrşite de minori;
b)infracţiunilor pentru care plîngerea persoanei vătămate trebuie supusă procedurii prealabile de impaciuire.
În cazul celorlalte infracţiuni pentru care este necesară plîngerea prealabilă, dacă acestea sînt flagrante şi săvîrşite în condiţiile prevăzute în art. 466, constatarea săvîrşirii lor este obligatorie şi se face potrivit art. 467. Procedura de urmărire şi judecare prevăzută în acest capitol se aplică numai dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvîrşirea infracţiunii flagrante plîngerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată este chemată şi intrebata de organul de urmărire dacă înţelege să facă plîngere în termenul mai sus arătat.
Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvîrşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărîrilor privitoare la aceştia, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogarile din prezentul capitol.
Cînd invinuitul sau inculpatul este minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală considera necesar, citeaza pe delegatul autorităţii tutelare precum şi pe părinţi, iar cînd este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul.
Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alin. 1 şi 2 nu împiedica efectuarea acelor acte.
În cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia sa dispună efectuarea anchetei sociale.
Ancheta socială consta în stringerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizica şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se afla minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor.
Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelara a consiliului popular în a carei raza teritorială domiciliază minorul.
Cauzele în care inculpatul este minor se judeca potrivit regulilor de competenţa obişnuită, de judecători şi atunci cînd este cazul şi de asesori populari care au în mod deosebit posibilitatea sa aprecieze starea morala şi dezvoltarea minorului şi sa aleagă, dintre măsurile sau sancţiunile prevăzute de lege, pe cele mai potrivite pentru inculpatul minor. Judecătorii sînt desemnaţi de ministrul justiţiei.
Instanţa compusa potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămîne competenţa sa judece şi face aplicatia dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vîrsta de 18 ani.
Inculpatul care a savirsit infracţiunea în timpul cînd era minor, este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei implinise vîrsta de 18 ani.
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvîrşită de un minor se face în prezenta acestuia, cu excepţia cazului cînd minorul s-a sustras de la judecata.
La judecarea cauzei se citeaza, în afară de părţi, autoritatea tutelara şi părinţii, iar dacă cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul, precum şi alte persoane a căror prezenta este considerată necesară de către instanţa.
Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul şi îndatorirea sa dea lămuriri, sa formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinta măsurilor ce ar urma să fie luate.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedica judecarea cauzei.
Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe.
Şedinţa nu este publicată. La desfăşurarea judecaţii pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei.
Cînd inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl asculta poate dispune îndepărtarea lui din şedinţa, dacă apreciază ca cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţa negativa asupra minorului.
Cînd în aceeaşi cauza sînt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori şi nu este posibila disjungerea, instanţa judeca în compunerea prevăzută în art. 483 şi după procedura obişnuită, aplicind însă cu privire la inculpatii minori dispoziţiile cuprinse în acest capitol.
În cazul cînd s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se executa de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărîrea.
Cînd din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru cînd se dispune aducerea minorului, citindu-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla minorul.
Cînd instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau organizaţiei speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sînt de faţa.
Cînd punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţa, se fixează un termen pentru cînd se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent.
Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 108 din Codul penal, cu excepţia cazului cînd minorul a savirsit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate, se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.
În cazul cînd s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un institut special de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărîre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărîrea de militie de la locul unde se afla minorul.
Organul de militie ia măsuri pentru internarea minorului.
Copia de pe hotărîre se preda institutului în care minorul este internat.
Institutul comunică instanţei efectuarea internării.
Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un institut special de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în prima instanţa pe minor.
Aceeaşi instanţa este competenţa sa dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical-educativ.
Revocarea sau menţinerea măsurilor educative precum şi a măsurii liberării minorului dintr-un institut special de reeducare înainte de a deveni major, sau dintr-un institut medical-educativ, cînd minorul a savirsit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competenţa sa judece acea infracţiune.
Dispoziţiile art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni săvîrşite de minori.
Instanţa competenţa să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie judecătoria sau tribunalul care a judecat în prima instanţa cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială domiciliază condamnatul.
Cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
În cerere trebuie să se menţioneze:
a)adresa condamnatului, iar cînd cererea este facuta de altă persoană, adresa acesteia;
b)condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare;
c)localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi pînă la introducerea cererii, iar în cazul cînd executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămînerii definitive a hotărîrii şi pînă la introducerea cererii;
d)temeiurile cererii;
e)indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese ca sînt îndeplinite condiţiile reabilitării.
Preşedintele instanţei, fixind termenul pentru soluţionarea cererii de reabilitare, dispune citarea petitionarului şi a persoanelor a căror ascultare o considera ca ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărîrea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedente penale ale condamnatului.
Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de forma în următoarele cazuri:
a)cînd a fost introdusă înainte de termenul legal;
b)cînd lipseşte menţiunea prevăzută în art. 495 alin. 2 lit. a şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;
c)cînd lipseşte vreuna din menţiunile prevăzute în art. 495 alin. 2 lit. b-e şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
În cazul prevăzut la lit. a, cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar în cazurile prevăzute la lit. b şi c, oricînd.
La termenul fixat instanţa asculta persoanele citate, concluziile procurorului şi verifica dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Cînd din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă considera necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui condamnat.
Cînd condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinta sa achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen pentru a achită în întregime sau în parte suma datorată. Acest termen nu poate depăşi 6 luni.
În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.
Drepturile acordate părţii civile prin hotărîrea de condamnare nu se modifica prin hotărîrea data asupra reabilitării.
Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o alta infracţiune săvîrşită de condamnat, examinarea cererii se suspenda pînă la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua invinuire.
Hotărîrea prin care instanţa rezolva cererea de reabilitare este supusă recursului.
După rămînerea definitivă a hotărîrii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărîrea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea.
Anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului, de către instanţa prevăzută în art. 494.
Procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.
Orice persoană care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotărîre definitivă că nu a savirsit fapta imputată ori ca acea fapta nu exista.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care a fost arestata, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasa de sub urmărire sau a fost achitată.
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecaţii, cu intenţie sau din culpa grava stînjenit sau a încercat sa stînjenească aflarea adevărului.
Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, care înainte de arestare erau încadrate în munca, li se calculează la vechimea şi continuatea în munca şi timpul cît au fost arestate.
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana indreptatita potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămînerea definitivă a hotărîrii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.
Pentru obţinerea reparatiei, persoana indreptatita se poate adresa tribunalului judeţean în a carei raza teritorială domiciliază, chemind în judecata civilă statul.
Statul este citat prin Ministerul Finanţelor.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit dispoziţiilor art. 506, statul are acţiunea în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţa sau din grava neglijenţa a provocat situaţia generatoare de daune.
În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal, prin care constata dispariţia şi arata măsurile care s-au luat pentru găsirea lui.
Pe baza procesului-verbal se procedează potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.
Cînd dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţa sau instanţa de judecată prin încheiere, dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut.
Încheierea instanţei se da fără citarea părţilor, afară de cazul cînd instanţa considera necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei cai de atac.
Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.
Cînd constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţa de judecată, altele decît cele arătate în alineatul precedent, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.
Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci cînd exista copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea copiei.
Copia obţinută tine locul înscrisului original pînă la găsirea acestuia.
Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
Cînd nu exista o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea.
În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de proba.
Rezultatul reconstituirii se constata, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărîrea instanţei data cu citarea părţilor.
Hotărîrea este supusă recursului.
Condiţiile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sînt cele stabilite prin dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol, afară de cazul în care prin convenţii ori în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate, s-a stabilit altfel.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, cînd socoteşte necesară efectuarea unui act procedural în străinătate, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti din străinătate, care are posibilitatea să efectueze acel act.
Dispoziţiile art. 134 sînt aplicabile.
Comisia rogatorie se înaintează, după caz, procurorului general sau ministrului justiţiei, care la rindul lor intervin la Ministerul Afacerilor Externe pentru transmiterea comisiei rogatorii.
Actul procedural îndeplinit în ţara străină, potrivit legii acelei tari, este valabil înaintea organelor judiciare române.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate efectua comisii rogatorii cerute de organul de urmărire penală ori de instanţe judecătoreşti din străinătate.
Cererea pentru efectuarea comisiei rogatorii se trimite de către Ministerul Afacerilor Externe, după caz, procurorului general sau ministrului justiţiei, care sesizează organul de urmărire penală sau instanţa de judecată competenţa.
Cererea de comisie rogatorie adresată unei autorităţi străine precum şi înscrisurile care o însoţesc trebuie să fie traduse şi legalizate potrivit regulilor privind înscrisurile oficiale ce urmează să fie prezentate unor autorităţi din străinătate.
Hotărîrile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi actele efectuate de organele judiciare penale din străinătate, dacă sînt de natura sa producă, potrivit legii penale române, efecte juridice penale, pot fi recunoscute.
Recunoaşterea se poate face pe cale incidentala în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.
Recunoaşterea hotărîrilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principala, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop.
Recunoaşterea hotărîrii sau actelor judiciare străine are loc numai dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii:
a)hotărîrea a fost pronunţată de o instanţa competenţa sau actul emana de la un organ judiciar competent;
b)hotărîrea sau actul nu contravine ordinii din Republica Socialistă România;
c)hotărîrea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în ţara, potrivit legii penale române.
Îndeplinirea condiţiei prevăzute la lit. a se constata pe baza certificării autorităţii competente a statului străin.
Recunoaşterea pe cale principala a hotărîrii judecătoreşti şi a actelor judiciare străine se face la sesizarea procurorului, de către judecătoria în a carei raza teritorială se afla condamnatul.
Condamnatul se citeaza, iar odată cu citaţia i se comunică hotărîrea străină împreună cu actele ce o însoţesc, în traducere română.
Instanţa, ascultînd concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constata ca sînt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărîrea penală străină şi actele judiciare străine, iar în cazul cînd pedeapsa pronunţată prin acea hotărîre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsa o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor civile străine.
DISPOZIŢII FINALE
Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în legea de procedura penală.
Prezentul cod intră în vigoare pe data de 1 ianuarie 1969.
─────────────────────
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.