referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 319/1/2026
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal - președintele completului |
| Alexandru Răzvan George Popescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Carmen Mihaela Voinescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Anamaria Cristina Cercel | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Nicoleta Ghica Velescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Andreea Bercaru | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Emilian Constantin Meiu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Mihnea Adrian Tănase | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Dumitrache | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Lucian Ioan Gherman | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Claudiu Iulian Răpeanu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Liliana Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Emilia Lenuța Panțuru | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 319/1/2026, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent-șef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.448/110/2024.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul asupra chestiunii de drept, întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar intimatul Cășuneanu Costel a depus punct de vedere asupra chestiunii de drept în discuție, apreciind că noțiunea de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 include și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă. De asemenea, la dosar a fost depus un memoriu amicus curiae.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 15 ianuarie 2026, pronunțată în Dosarul nr. 1.448/110/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă noțiunea de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 include și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă?
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 295/2004)Secţiunea a 2-a Condiții cu privire la procurarea și înstrăinarea armelor letale, precum și a muniției aferente de către persoanele fizice de cetățenie română
Articolul 13Categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să procure arme letale
(2)Armele de apărare și pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane:
a)demnitarii, magistrații, diplomații, militarii și polițiștii, pe perioada cât sunt în activitate și după încetarea activității, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepția situației în care aceștia și-au pierdut calitatea din motive imputabile lor;
În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4.06.2024 pe rolul Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal cu nr. 1.448/110/2024, reclamantul AA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție Județean Bacău - Serviciul de arme, explozivi, substanțe periculoase și Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de arme, explozivi și substanțe periculoase, anularea Adresei nr. xxx din 11.03.2024 și a Adresei nr. yyy din 13.05.2024 și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la eliberarea către reclamant a autorizației pentru procurarea unei arme letale, cu destinația apărare și pază, precum și obligarea pârâților la plata unor penalități în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la emiterea și eliberarea acestei autorizații.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat, în esență, că, în baza mențiunilor din livretul său militar, la data de 27.02.2024 a formulat către Inspectoratul de Poliție Județean Bacău - Serviciul de arme, explozivi, substanțe periculoase o cerere, înregistrată cu nr. xxx, prin care a solicitat să i se elibereze o autorizație de procurare a unei arme letale, cu destinația apărare și pază, cerere ce a fost respinsă, cu motivarea că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.
Prin Sentința civilă nr. 29 din 29.01.2025, Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de arme, explozivi și substanțe periculoase și a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Bacău, a anulat Adresa nr. xxx din 11.03.2024 și a obligat pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Bacău - Serviciul arme, explozivi, substanțe periculoase să soluționeze cererea reclamantului privind eliberarea autorizației de procurare a unei arme letale, cu destinația apărare și pază, luând în considerare ca fiind îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. b), raportat la dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
În motivare prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. a), art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 295/2004, art. 27, 28, 29, 32 și 33 din Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România (Legea nr. 14/1972), forma în vigoare la data încorporării reclamantului (în anul 1978), precum și faptul că prin Decizia nr. 77/2023 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin termenul „militar“ se înțelege și noțiunea de „soldați și gradați profesioniști“ din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare.
Prima instanță a concluzionat, pe de o parte, că în cauză pârâtul și-a fundamentat refuzul de eliberare a autorizației pe o interpretare restrictivă a prevederilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 cu privire la termenul ,,militar“, ce contravine interpretării date de către instanța supremă prin Decizia nr. 77/2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, a avut în vedere că textul de lege în discuție folosește termenul generic de „militar“, și nu „cadru militar“, fără o trimitere specială la dispozițiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 80/1995), și fără a distinge între diferitele categorii de personal militar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspectoratul de Poliție Județean Bacău, susținând, contrar celor reținute de către instanța de fond, că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 77/2023 nu s-a statuat asupra dreptului persoanelor care au efectuat serviciul militar obligatoriu de a fi autorizate să procure arme letale, neexistând nicio prevedere expresă în acest sens.
La termenul de judecată din data de 22 mai 2025, Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din oficiu, a pus în discuția părților oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2026 a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: de lămurirea modului de interpretare/aplicare a noțiunii de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 depinde soluționarea cauzei, fiind relevant a se stabili dacă și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă se încadrează în această noțiune; problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din verificările efectuate pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor instanței supreme.B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării
Pe fondul chestiunii de drept, instanța de trimitere a avut în vedere faptul că reclamantul, conform Adeverinței nr. P-47 din 5.02.2024, a îndeplinit serviciul militar în calitate de militar în termen la UM 0938, fiind încorporat la 16.10.1978 și trecut în rezervă la data de 14.03.1980 cu gradul de caporal; începând cu anul 1995 a fost avansat, fiind în rezervă în gradele de sublocotenent, locotenent, căpitan, colonel.
A reținut că, în raport cu prevederile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, în cauză se pune problema stabilirii sferei noțiunii de militar, respectiv dacă aceasta include și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă.
Instanța de trimitere a avut în vedere faptul că problema de drept în discuție ridică o dificultate reală de interpretare, generată de absența unei definiții exprese în cuprinsul legii speciale, mai ales în contextul renunțării la stagiul militar obligatoriu, dar și în raport cu reglementarea echivocă a textului de lege.
De asemenea, a avut în vedere că Decizia nr. 77/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează stabilirea noțiunii de militar dintr-o altă perspectivă (paragraful 112), dar că definirea acestei noțiuni este relevantă și pentru dezlegarea corectă a cauzei, cu atât mai mult cu cât art. 27 din Legea nr. 14/1972, forma în vigoare la data încorporării reclamantului (în anul 1978), stabilea că serviciul militar obligatoriu se îndeplinea și prin militarii în termen, fiind incluși în categoria militarilor și cei care au îndeplinit serviciul militar obligatoriu, aceștia făcând parte din categoria militarilor trecuți în rezervă din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.
Instanța de trimitere a mai avut în vedere faptul că Legea nr. 295/2004 instituie, ca regulă, interdicția accesului la arme letale și consacră doar cu titlu de excepție posibilitatea dobândirii unor arme de apărare și pază, excepție care trebuie interpretată restrictiv și în deplină concordanță cu rațiunea pentru care a fost instituită, scopul Legii nr. 295/2004 fiind protejarea ordinii publice și a siguranței persoanei printr-un control strict al armelor. Mai mult, din logica internă a normei de la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 reiese că aceasta recunoaște o protecție sporită acelor persoane care, prin natura atribuțiilor exercitate, sunt expuse unui risc profesional specific, asociat exercitării autorității statului, astfel încât sintagma „trecere în rezervă“ nu poate fi interpretată ca având semnificația includerii automate a tuturor persoanelor care au dobândit, la un moment dat, calitatea de militar prin satisfacerea serviciului militar obligatoriu.
În acest context și ținând cont de modificările legislative succesive intervenite cu privire la cadrul normativ incident, instanța de trimitere a opinat că noțiunea de „trecere în rezervă“ din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 este legată de încetarea activității militare profesionale și nu poate fi extrapolată pentru a include orice persoană care a satisfăcut serviciul militar obligatoriu. O asemenea extrapolare ar ignora chiar concepția istorică a legiuitorului român asupra raportului dintre cetățean, rezervă și statutul de militar.
Mai mult, dacă s-ar accepta interpretarea potrivit căreia toți militarii în rezervă sunt incluși în noțiunea de „militar“ din art. 13 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 295/2004, consecința juridică ar fi una de amploare, în contextul în care toate persoanele care au efectuat serviciul militar obligatoriu - respectiv, în mod covârșitor, întreaga populație masculină aptă de muncă și o parte a populației feminine, în funcție de legislația aplicabilă la momentul relevant - ar dobândi vocația de a procura și purta arme letale, ceea ce este incompatibil cu scopul Legii nr. 295/2004, de vreme ce această lege nu vizează liberalizarea accesului la arme, ci, dimpotrivă, instituie un regim restrictiv, în care dreptul de a deține sau purta arme letale reprezintă o excepție strict delimitată de la regula generală a interdicției.
S-a mai avut în vedere de către instanța de trimitere faptul că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 77/2023 nu impune o interpretare extensivă a noțiunii de „militar“. Chiar dacă instanța supremă nu distinge expres între diferitele categorii de personal militar, raționamentul său este centrat pe analiza scopului normei și pe necesitatea corelării dreptului recunoscut cu situația concretă care îl justifică, astfel că decizia în discuție nu poate fi interpretată ca legitimând includerea oricărei persoane cu un trecut militar în sfera unor drepturi speciale, în absența unei justificări funcționale.
Recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Bacău a susținut că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este oportună, având în vedere faptul că de modul în care se interpretează noțiunea de militar depind legalitatea adresei prin care s-a refuzat eliberarea autorizației de procurare a unei arme letale, cu destinația apărare și pază, și, totodată, soluționarea pe fond a cauzei.
Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române a formulat un punct de vedere prin care a susținut că nu este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere cele statuate de către instanța supremă prin Decizia nr. 77/2023.
Astfel, a susținut că actul normativ invocat în dispozitivul acestei decizii, respectiv Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 384/2006), vizează o categorie în care nu sunt incluse și persoanele care au îndeplinit serviciul militar la termen sau cu termen redus, aceste categorii excedând noțiunii de militar prevăzute în cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, motiv pentru care dispozițiile de drept invocate nu necesită interpretarea în cadrul acestui mecanism al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectând, a priori, cerințele de claritate, precizie și previzibilitate.
Intimatul-reclamant a formulat, la rândul său, un punct de vedere, apreciind că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuție.
În motivare a susținut că, în raport cu mențiunile cuprinse în livretul său militar, sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție ar trebui să aibă în vedere și faptul că a fost retribuit pe perioada cât a desfășurat stagiul militar și, astfel, chestiunea de drept ar trebui formulată, în sensul completării acesteia, după cum urmează: „Dacă noțiunea de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 include și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu, care au fost retribuite în acea perioadă și care au fost trecute ulterior în rezervă?“
Referitor la problema de drept în discuție au fost conturate două opinii.
Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 nu include și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu.
În argumentarea acesteia s-a reținut că art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 vizează doar militarii de carieră, aceeași opinie reieșind și din dispozițiile art. 85 din Legea nr. 80/1995, având în vedere că norma în discuție este una de excepție, ce permite procurarea de arme de apărare și de pază doar de către categoriile de persoane enumerate exhaustiv în textul de lege, ce necesită o protecție sporită.
Într-o altă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 includ și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu.
În susținerea acestei opinii s-a argumentat că o asemenea interpretare reiese din considerentele Deciziei nr. 77/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale ce definesc noțiunea de militar.
B. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție
În urma analizării jurisprudenței Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării.
În cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023, care prezintă interes din perspectiva problemei de drept supuse discuției, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 15.134/3/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, stabilind că: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin termenul de „militar“ se înțelege și noțiunea de „soldați și gradați profesioniști“ din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare.
Problema de drept care a făcut obiectul dezlegării prin decizia anterior menționată a fost următoarea: Dacă termenul „militari“ folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 se referă doar la „cadrele militare“ definite la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 sau se referă și la „soldații și gradații profesioniști“ definiți la art. 1 din Legea nr. 384/2006?
Sub aspectul problemei de drept din speță sunt relevante considerentele de la paragrafele 109, 112 și 113 din decizia anterior menționată..
VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Prin Adresa nr. 1.947/III-10/2026 din 11 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Din perspectiva chestiunii de drept punctuale ce face obiectul interpretării nu au fost identificate decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României.
Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impunându-se pronunțarea unei decizii interpretative prin care să fie tranșată chestiunea de drept sesizată.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:
Instanța supremă reține că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune analizarea îndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură civilă), potrivit cărora „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege.
Astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în recurs, conform art. 97 pct. 3 din Codul de procedură civilă.
Condiția de admisibilitate referitoare la legătura de dependență dintre chestiunea de drept și soluționarea cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, în contextul în care prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs s-a criticat modalitatea de interpretare a chestiunii de drept vizate de sesizare.
Cerința nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casație și Justiție este și ea îndeplinită, în condițiile în care nu există dezlegări de principiu ale acelorași chestiuni de drept sau ale unor chestiuni similare date de instanța supremă în cadrul acestei competențe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanțelor judecătorești din țară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop - hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și, respectiv, recursul în interesul legii.
Chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 77/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este similară, ci complementară.
Condiția noutății chestiunii de drept este, la rândul ei, îndeplinită. Astfel cum s-a reținut în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pornind de la scopul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, acela de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare, condiția noutății poate fi prezentă nu numai în contextul unei reglementări nou-intrate în vigoare, ci și al uneia vechi, impunându-se însă ca jurisprudența asupra respectivei probleme de drept să se afle într-un stadiu incipient (Decizia nr. 73 din 9 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2021; Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023; Decizia nr. 12 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 aprilie 2023).
Așadar, pentru evaluarea acestei cerințe, prezintă relevanță nu doar momentul adoptării actului normativ în care sunt cuprinse dispozițiile supuse interpretării, ci și dacă acestea au făcut obiectul unei practici judiciare consistente.
În cauză se constată că, deși norma juridică supusă interpretării are o anumită vechime, Legea nr. 295/2004 fiind în vigoare de la data de 30 decembrie 2004, totuși, practica judiciară cu privire la această problemă de drept are caracter relativ recent.
Deopotrivă, este îndeplinită și cerința potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare este reală, veritabilă și susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.
Astfel, noțiunea de „chestiune de drept“, deși nu este definită de legiuitor, presupune în mod necesar o „problemă de drept reală și veritabilă“, în sensul ca „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară“ și să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare“ (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46, etc.).
În cauză se constată că textul de lege supus interpretării, art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, ridică dificultăți de corelare, astfel cum rezultă din jurisprudența relevantă comunicată de instanțe și chiar din punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea pendinte, dată fiind modalitatea în care este reglementată raportat la noțiunea de militar. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 este definită legal noțiunea de cadre militare și noțiunea de personal militar este indicată prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 384/2006.
În acest context normativ se pune întrebarea dacă militarilor, în calitate de persoane care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă, le este conferită calitatea de militar astfel cum este prevăzută de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 pentru a justifica îndreptățirea de a solicita și obține dreptul de port armă de foc letală.
În considerarea argumentelor antereferite se constată că mecanismul reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat, sesizarea fiind admisibilă.
Potrivit art. 13 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să procure arme letale sunt următoarele: „(1) Persoanele fizice de cetățenie română cu domiciliul sau reședința în România, care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 14 alin. (1), pot fi autorizate, la cerere, să procure arme letale.
(2)Armele de apărare și pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane:
a)demnitarii, magistrații, diplomații, militarii și polițiștii, pe perioada cât sunt în activitate și după încetarea activității, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepția situației în care aceștia și-au pierdut calitatea din motive imputabile lor; (…).“
În structura logică a acestei norme, ipoteza în care intră în acțiune comandamentul prescris, respectiv condițiile de aplicare a normei, este determinată expres și în mod clar printro combinație de stare de drept și de fapt.
Starea de drept constă în deținerea de către titularul dreptului subiectiv recunoscut prin lege a unei anumite calități profesionale preexistente.
Textul legal face referire la persoane fizice prin indicarea profesiei deținute. Enumerarea categoriilor de persoane este una limitativă, astfel cum rezultă din conținutul normei și din indicarea expresă a restricției prin prezența prepoziției numai.
Cu privire la categoria profesională militari, prin Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.977/1/2023, s-a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că prin termenul „militar“ se înțelege și noțiunea de „soldați și gradați profesioniști“ din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea este relevant conținutul paragrafului 114 din decizia antereferită, conform căruia, „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, se va reține că termenul de «militar» folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor se referă atât la «cadrele militare» definite la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995, cât și la «soldații și gradații profesioniști» definiți la art. 1 din Legea nr. 384/2006“.
În aceste condiții, Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.977/1/2023, a statuat cu privire la includerea în noțiunea de „militari“ la care se referă art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 a soldaților și gradaților profesioniști prevăzuți de Legea nr. 384/2006.
Prin urmare, decizia anterior referită nu extinde sfera persoanelor ce intră în noțiunea de „militari“, ci a conturat această noțiune prin raportare la Legea nr. 384/2006, fără a o extinde dincolo de sfera categoriei profesionale a militarilor.
Cu alte cuvinte, Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează exclusiv categoria socioprofesională a militarilor și nu are aptitudinea de a fi extinsă persoanelor care au efectuat serviciul militar obligatoriu și au fost trecute ulterior în rezervă.
De altfel, atunci când legiuitorul a intenționat să includă în noțiunea de „militari“ persoanele care au efectuat serviciul militar obligatoriu și au fost trecute ulterior în rezervă a prevăzut în mod expres acest aspect.
În acest sens se reține că termenul „militari“ cuprinde o categorie profesională, respectiv cadre militare, precum și soldații și gradații profesioniști, ca personal militar.
Mai mult, ipoteza normei legale indică inclusiv o stare de fapt relaționată de această categorie profesională, pe perioada cât sunt în activitate și după încetarea activității, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere.
Din această ipoteză legală se reține că persoanele din categoria profesională militari sunt condiționate inclusiv de desfășurarea activității corespunzătoare acestei profesii.
Încetarea activității este enumerată expres, prin ipoteze de drept: pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, care reprezintă forme de încetare a raportului de serviciu al unor persoane fizice care au desfășurat activitatea profesională specifică de militar.
De asemenea, excepția din conținutul normei, care stabilește o sancțiune atunci când aceștia (militarii) și-au pierdut calitatea din motive imputabile lor, prezintă importanță, deoarece numai categoriile profesionale care se află în serviciul națiunii, cum este și cazul militarilor [art. 1 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 384/2006], pot fi supuse unor astfel de decăderi din drepturi.
Calitatea de militar în termen sau de militar cu termen redus se obținea de către cetățenii români în urma satisfacerii stagiului militar obligatoriu, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2006. De asemenea, inclusiv prin această lege, calitatea de militar în termen sau de militar cu termen redus nu este echivalată cu cea de soldat și/sau gradat profesionist, ci doar este recunoscută ca o premisă, care, dacă există, conduce la adaptarea programului de instruire numai la modulul perfecționării instruirii de specialitate [art. 31 alin. (2)].
Calitatea de militar în termen sau de militar cu termen redus dobândită prin trecerea în rezervă, ca urmare a satisfacerii stagiului militar obligatoriu, nu presupune desfășurarea, în continuare, a unei activități cu caracter militar, ca activitate profesională, nu implică obligații profesionale de natura celor stabilite pentru cadrele militare și personalul militar și nu poate releva, în sine, o justificare a deținerii unei arme ulterior încetării stagiului militar obligatoriu.
Având în vedere domeniul special de reglementare al Legii nr. 295/2004, care privește elemente esențiale ale siguranței publice, se impune ca normele sale imperative să fie de strictă interpretare și aplicare. Ca atare, o extindere prin interpretare a normei legale și a conceptului de militar nu se încadrează nici în litera acestei legi și nici în rațiunea ei de a fi. O astfel de extindere nu poate fi justificată numai prin aplicarea mecanică a principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus“.
Astfel, aplicând regulile de interpretare teleologică și sistematică ale dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 raportat la prevederile Legii nr. 80/1995 și ale Legii nr. 384/2006, concluzia care se desprinde este aceea că legiuitorul a urmărit limitarea dreptului de a procura arme de apărare și pază numai la anumite categorii de persoane, care, prin natura profesiei, s-ar putea afla în situații care să justifice utilizarea acestora (demnitarii, magistrații, diplomații, militarii și polițiștii), nicidecum pentru toți cetățenii români care au efectuat serviciul militar obligatoriu.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.448/110/2024.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.448/110/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
În interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește:
Noțiunea de militar din cuprinsul articolului de lege precitat nu include persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2026.
PREȘEDINTELE SECȚIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
ELENA DIANA TĂMAGĂ
Magistrat-asistent-șef,
Felicia Laura Nae
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
