referitoare la drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare
Dosar nr. 2.649/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Adina Georgeta Ponea | - pentru președintele Secției I civile |
| Adina Oana Surdu | - președintele Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Lavinia Curelea | - judecător la Secția I civilă |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Mariana Hortolomei | - judecător la Secția I civilă |
| Liviu Eugen Făget | - judecător la Secția I civilă |
| Mărioara Isailă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ruxandra Monica Duță | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Carmen Maria Ilie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ionel Florea | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Pohrib | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Dumitrache | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.649/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.052/40/2022*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 11 septembrie 2024, în Dosarul nr. 2.052/40/2022*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (O.U.G. nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarele chestiuni de drept:
–dacă dispozițiile art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, art. 30 alin. (5) și (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, art. II art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare, art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, se interpretează în sensul că egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează și prin includerea în salariul plătit a sumelor corespunzătoare fostului spor privind suplimentul postului de 25% și a fostului spor corespunzător treptei de salarizare de 25% recunoscut altor funcționari cu funcții similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești, independent de Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009;
–dacă dispozițiile art. 2.523 din Codul civil se interpretează în sensul că dreptul la acțiunea de stabilire a salariilor la nivel maxim se naște de la momentul în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești de lămurire a dispozitivului/actele administrative care au recunoscut salariul maxim aflat în plată în raport cu care se face compararea sau dreptul la acțiune se naște de la momentul încasării salariilor.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 188/1999):
Articolul 31
(1)Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a)salariul de bază;
b)sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (...)
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 83/2014):
Articolul 1
(...)
(2)În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (...)
(5^1)Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (...)
Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009):
Articolul 30
(...)
(5)În anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel:
a)noul salariu de bază, solda funcției de bază sau, după caz, indemnizația lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege;
b)sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază, soldei funcției de bază sau, după caz, indemnizației lunare de încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.
(6)Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora. (...)
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare (O.U.G. nr. 80/2010):
Articolul II
Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează:
Articolul 1
(1)În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011.
(2)În anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (...)
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (O.U.G. nr. 84/2012):
Articolul 1
În anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3 - 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 103/2013):
Articolul 1
(...)
(2)În anul 2014, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (...)
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017):
Principii
Articolul 6Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (...)
b)principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție;
c)principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (...)
Aplicarea tranzitorie
Articolul 39
(1)Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare din cadrul instituției/autorității publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată.
(2)În situația în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcție similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcție/salariului de funcție, indemnizației de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, se stabilește prin înmulțirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradația corespunzătoare vechimii în muncă.
(3)În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituție sau autoritate publică se înțelege acea instituție sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri și cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite.
(4)În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. (...)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 4 octombrie 2022, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Maramureș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
–obligarea pârâților la plata de despăgubiri egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze, cu includerea creșterilor salariale prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază brut lunar, prin raportare la nivelul maxim al salariului lunar brut (venit salarial lunar brut) existent la nivelul instanțelor judecătorești pentru funcționarii publici (și în care au fost incluse cele două sporuri în cuantum de 25% fiecare), stabilit prin Decizia nr. 53/DE/17.02.2021 emisă de președintele Curții de Apel Târgu Mureș, Decizia nr. 175/8.12.2020, respectiv Decizia nr. 18/22.01.2021, emise de președintele Curții de Apel Galați, începând cu data de 9 aprilie 2015, raportat și la data începerii activității în cadrul pârâților, și în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant, similar drepturilor salariale acordate funcționarilor publici din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, Tribunalului Mureș și Tribunalului Harghita, respectiv din data de 9 aprilie 2015, raportat și la data începerii activității în cadrul pârâților, când au avut calitatea de funcționari publici la Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Maramureș și Tribunalul Bistrița-Năsăud, și care au fost luate în considerare la momentul efectuării plăților către colegii acestora, funcționari publici la Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași și alte instanțe, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea efectivă a sumelor cuvenite.
Prin Sentința nr. 197 din 3 mai 2023, Tribunalul Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților despăgubiri egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul stabilit la nivelul maxim pentru funcțiile publice similare pentru funcționarii publici din cadrul tribunalelor și curților de apel, cu includerea suplimentului postului în procent de 25% și a suplimentului treptei de salarizare, începând cu data de 9 aprilie 2015 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație și dobânda penalizatoare, de la data scadenței și până la data plății efective.
În motivare, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, având calitatea de funcționari publici în cadrul Curții de Apel Cluj, Tribunalului Cluj, Tribunalului Maramureș, Tribunalului Sălaj și Tribunalului Bistrița-Năsăud, au solicitat obligarea instituțiilor pârâte la plata drepturilor lor salariale la nivel maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015 și în continuare, prin acordarea sporului privind suplimentul postului în procent de 25% și a sporului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicat la salariile de bază, sporuri stabilite prin hotărâri judecătorești sau acte administrative pentru funcții similare din cadrul altor instanțe, respectiv Curtea de Apel Târgu Mureș, Tribunalul Mureș și Tribunalul Harghita.
S-a reținut că reclamanții din prezenta cauză au obținut, începând cu data de 9 aprilie 2015, venituri salariale inferioare față de veniturile obținute de colegii cu aceleași funcții din cadrul instanțelor judecătorești mai sus menționate.
Diferența dintre drepturile salariale plătite reclamanților și drepturile salariale încasate de funcționarii publici din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, Tribunalului Mureș și Tribunalului Harghita, dar și de cei din cadrul Curții de Apel Constanța, Tribunalului Constanța, Tribunalului Tulcea, Curții de Apel Galați, Tribunalului Vrancea, Tribunalului Galați, Tribunalului Brăila, Curții de Apel Pitești, Tribunalului Argeș, Tribunalului Vâlcea, Curții de Apel Suceava și Tribunalului Suceava rezultă din aceea că reclamanților nu le-a fost recunoscut dreptul de a încasa sporul privind suplimentul postului în procent de 25% și nici sporul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicat la salariile de bază, nici prin hotărâre judecătorească și nici prin act administrativ, în timp ce pentru funcționarii publici din cadrul instanțelor mai sus menționate aceste sporuri salariale au fost acordate fie prin acte administrative, fie prin hotărâri judecătorești.
Prin urmare, constatând că această inechitate salarială nu a fost corectată pe cale administrativă, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată solicitarea reclamanților, față de prevederile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare, (Legea nr. 71/2015), prin care s-a introdus alin. (5^1) la art. 1, dispoziție legală ce a avut drept scop eliminarea inechităților salariale din sistemul salarizării bugetarilor care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație. Însă aplicarea acestei legi nu exclude în cadrul operațiunii de comparare a salariilor modalitatea de stabilire a salariului pe funcție/grad/treaptă, potrivit legilor în vigoare la data stabilirii lor.
În speță, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, respectiv la data de 9 aprilie 2015, diferența de salarizare dintre reclamanți și funcționarii publici din alte instanțe de pe teritoriul țării s-a manifestat prin acordarea, în beneficiul acestora din urmă - în baza unor hotărâri judecătorești - a suplimentului postului în procent de 25% și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25%, aplicate la salariile de bază.
În considerarea dispozițiilor art. 30 alin. (5) și (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, art. II art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013 și ale art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, tribunalul a reținut că sumele corespunzătoare drepturilor salariale reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% și sporul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicate la salariile de bază, plătite personalului bugetar care îndeplinea condițiile de acordare a acestor sporuri la data de 31 decembrie 2009, au fost menținute în plată și după anul 2010, până în prezent.
Prin urmare, întrucât la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 reclamanții erau beneficiari ai celor două sporuri, se poate aprecia că acestea au supraviețuit ulterior, sub forma sumelor compensatorii, introduse apoi în salariul de bază prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, nefiind vorba de o abrogare veritabilă și efectivă, ci de o natură juridică nouă a aceleiași sume. Astfel, aceste sume compensatorii se impuneau a fi incluse în salariul de bază, o astfel de interpretare fiind în acord cu principiile echității, coerenței și remunerației egale pentru muncă de valoare egală, principii statuate în mod constant de toate legile de salarizare care s-au succedat în timp.
Prin Decizia civilă nr. 151 din 21 februarie 2024, Curtea de Apel Suceava a admis recursurile declarate în cauză, a casat în tot sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că prima instanță nu a analizat, pentru o parte din reclamanți și pârâți, excepțiile ce au fost invocate privind autoritatea de lucru judecat, a lipsei calității procesuale pasive și a prescripției, care nu pot fi cercetate direct în recurs.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 16 aprilie 2024, cu nr. 2.052/40/2022*, iar prin Încheierea de ședință din 19 iunie 2024 Tribunalul Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de Tribunalul Sălaj în ceea ce îi privește pe unii reclamanți, pentru identitate de obiect și cauză în raport cu Sentința nr. 449 din 25 ianuarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 179/102/2021 al Tribunalului Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 720 din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș.
Instanța de trimitere Tribunalul Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, în raport cu dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 62/2024, arătând că prezentul litigiu face parte din categoria celor pentru care este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât asupra acesteia instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Reclamanții sunt funcționari publici din cadrul instanțelor chemate în judecată și solicită un salariu egal cu al colegilor lor, funcționari publici în cadrul altor instanțe, ce au aceleași funcții/grade/gradații, salariul lor fiind stabilit prin includerea a două foste sporuri recunoscute prin hotărâri judecătorești emise anterior anului 2010, hotărâri judecătorești lămurite (în sensul duratei aplicabilității lor) prin încheieri de lămurire a dispozitivului, pronunțate în perioada 2020-2021. Ulterior, s-au emis și acte administrative ale ordonatorilor de credite.
Hotărârile respective sunt anterioare Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009, iar chestiunea care se ridică în speță este aceea dacă reclamanții sunt îndreptățiți să primească drepturi salariale în care să fie incluse cele două elemente salariale doar pe temeiul principiului egalității de tratament, deși nu sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești prin care să li se recunoască drepturile respective și după anul 2009, în condițiile în care, în privința acelor drepturi salariale, există dezlegarea oferită de instanța supremă care a considerat că nu pot fi acordate în lipsa unei cuantificări legale.
Chestiunea de drept este susceptibilă de a da naștere unei practici judiciare neunitare, existând multe instanțe care consideră că, la analiza egalității de salarizare, nu se fac verificări cu privire la sursa inegalității de salarizare, mai ales când aceasta derivă din drepturi recunoscute pe cale judecătorească. Alte instanțe, dimpotrivă, apreciază că trebuie verificată sursa inegalității de salarizare și, în situația în care se observă că, prin cererea de egalizare la nivel maxim, se ajunge la situația de a se recunoaște anumite drepturi care nu ar putea fi acordate dacă s-ar fi solicitat direct pe cale principală (cum ar fi, în speța concretă, suplimentul postului și treapta de salarizare în privința cărora Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în anul 2009 pe calea recursului în interesul legii că nu pot fi acordate în lipsa unei cuantificări legale), atunci cererea de egalizare la nivel maxim nu se poate admite.
În ceea ce privește a doua întrebare din sesizare, aceasta urmărește a se stabili momentul de început al dreptului la acțiune într-o acțiune de egalizare la nivel maxim în situația în care drepturile salariale la care tind a se alinia reclamanții au fost recunoscute de la momentul pronunțării hotărârilor de lămurire dispozitiv retroactiv, până în anul 2009. Și această chestiune este susceptibilă de a fi interpretată diferit, prima instanță învestită cu soluționarea cauzei arătând deja că termenul de prescripție nu poate curge de la data la care s-au încasat drepturile salariale (moment în funcție de care se raportează pârâții și care este momentul de drept comun în materie de solicitări de drepturi salariale), ci de la momentul pronunțării hotărârilor de lămurire a dispozitivului, hotărâri judecătorești prin care le-au fost recunoscute altor funcționari drepturile salariale pe care le pretind reclamanții prin prezenta acțiune.
Încheierea de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părților.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți.
Completul de judecată care a formulat sesizarea nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis următoarele:
Referitor la prima întrebare din sesizare a fost identificată practică judiciară în sensul respingerii acțiunilor, fiind valorificate statuările din Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018.
În același sens au fost exprimate și puncte de vedere teoretice de către judecători.
Alte instanțe însă au admis acțiunile, prin hotărârile judecătorești pronunțate reținându-se că nu există o încălcare a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 20 din 21 septembrie 2009, care vizează stabilirea pe cale judecătorească a acestor drepturi salariale, întrucât se aplică dispozițiile legale care reglementează egalizarea salariilor prin raportare la salariul maxim aflat în plată, incluzând și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.
Cu privire la cea de a doua întrebare din sesizare nu a fost identificată practică judiciară.
Punctele de vedere teoretice exprimate în majoritate de judecători sunt că termenul de prescripție nu poate curge de la data la care s-au încasat drepturile salariale, ci de la momentul pronunțării hotărârilor de lămurire dispozitiv, hotărâri prin care se recunosc funcționarilor de comparație drepturile ce fac obiectul judecății, fiind exprimat și un punct de vedere teoretic contrar în sensul că lămurirea doar explică înțelesul dispozitivului, drepturile fiind recunoscute prin decizia anterioară, iar dreptul la salariul în cuantumul legal s-a născut la data prestării activității în cadrul raportului juridic.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunțate următoarele decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ce prezintă relevanță în dezlegarea primei chestiuni de drept, în ordine cronologică:
–Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009;
–Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015;
–Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018;
–Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018;
–Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021;
–Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024;
–Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024;
–Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024;
–Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024;
–Decizia nr. 68 din 3 martie 2025*) a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii;
*)Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 68 din 3 martie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 20 mai 2025.
–Decizia nr. 125 din 7 aprilie 2025**) a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii.
**)Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 125 din 7 aprilie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 2 iunie 2025.
Cât privește cea de a doua chestiune din sesizare sunt de menționat:
–Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019;
–Decizia nr. 107 din 9 decembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 4 februarie 2025.
Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reținut că: „În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.“
Judecătorii-raportori au propus două variante de soluție cu privire la prima întrebare din sesizare, una în sensul respingerii, ca inadmisibilă, iar cealaltă de admitere a sesizării, apreciindu-se că egalizarea salariilor la nivel maxim nu poate include în salariul plătit sumele corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, recunoscute altor funcționari cu funcții similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești.
Cât privește a doua întrebare, judecătorii-raportori au considerat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2024.
Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile O.U.G. nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 62/2024, art. 1 stabilește că acest act normativ se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.
Referitor la condițiile de admisibilitate a sesizării, art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență menționată prevede următoarele: „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Se constată că O.U.G. nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispozițiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum se arată la art. 4 din ordonanța de urgență.
În acest context normativ, se reține că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată în temeiul prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate:
(i)existența unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze;
(ii)instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac;
(iii)soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept;
(iv)chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite toate condițiile anterior enunțate, se constată că primele două condiții legale sunt îndeplinite.
Astfel, cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluționare în primă instanță, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia contenciosului administrativ și fiscal, pe rolul Tribunalului Botoșani.
Totodată, litigiul se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din O.U.G. nr. 62/2024, fiind vorba despre un proces în care reclamanții, având calitatea de funcționari publici în cadrul instanțelor chemate în judecată, solicită un salariu egal cu al colegilor lor, funcționari publici în cadrul altor instanțe, ce au aceleași funcții/grade/gradații și al căror salariu a fost stabilit prin includerea în acesta a două foste sporuri recunoscute prin hotărâri judecătorești emise anterior anului 2010, hotărâri judecătorești lămurite (în sensul duratei aplicabilității lor), prin încheieri de lămurire dispozitiv pronunțate în perioada 2020-2021.
În analiza condiției existenței unei chestiuni de drept se impune precizarea că admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.
Cerința ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condițiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 62/2024, întrucât prin aceste mecanisme instanța supremă realizează nemijlocit funcția de asigurare a unei jurisprudențe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariția practicii judiciare neunitare, în contextul în care instanțele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenței neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.
În același sens, în sesizările formulate în temeiul O.U.G. nr. 62/2024 trebuie avut în vedere preambulul acestui act normativ, în care s-a ținut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, și Decizia nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 29 noiembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).
Rămân valabile cazurile incontestabile în care s-a stabilit că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sesizat în temeiul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cum ar fi:
a)claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate;
b)când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată;
c)când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare;
d)când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii;
e)când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, problema dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanțelor naționale suficiente repere interpretative pentru soluționarea cauzelor cu care au fost învestite, inclusiv prin considerente cu caracter de principiu.
Procedând la verificarea acestei condiții de admisibilitate, se observă că, potrivit sesizării instanței de trimitere, se solicită lămurirea a două probleme de drept, respectiv:
–dacă dispozițiile art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 30 alin. (5) și (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. II art. 1 din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la art. 6 lit. b) din același act normativ, se interpretează în sensul că egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează și prin includerea în salariul plătit a sumelor corespunzătoare fostului spor privind suplimentul postului de 25% și a fostului spor corespunzător treptei de salarizare de 25% recunoscut altor funcționari cu funcții similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești, independent de Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite; și– dacă dispozițiile art. 2.523 din Codul civil se interpretează în sensul că dreptul la acțiunea de stabilire a salariilor la nivel maxim se naște de la momentul în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești de lămurire a dispozitivului/actele administrative care au recunoscut salariul maxim aflat în plată în raport cu care se face compararea sau dreptul la acțiune se naște de la momentul încasării salariilor.
Privind prima întrebare, este de remarcat faptul că se solicită interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015 referitor la egalizarea nivelului maxim de salarizare, coroborat cu cele ale art. 30 alin. (5) și (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind valorificarea sporurilor acordate prin legislația anterioară adoptării legii-cadru, ale legilor anuale de salarizare ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 80/2010, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, precum și ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 raportat la art. 6 lit. b) din același act normativ, în sensul de a se răspunde dacă egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează și prin includerea, în salariul plătit, a sumelor corespunzătoare fostului spor privind suplimentul postului de 25% și a fostului spor corespunzător treptei de salarizare de 25%, recunoscute altor funcționari cu funcții similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești, independent de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată pe calea recursului în interesul legii.
Instanța de trimitere a invocat Legea-cadru de salarizare nr. 330/2009 și legile anuale de salarizare anterioare Legii-cadru nr. 153/2017, considerând că au relevanță în supraviețuirea dreptului salarial ulterior anului 2009, iar raportarea la noua lege-cadru vizează același aspect, în contextul încadrării personalului în funcțiile prevăzute de noua lege și al aplicării principiilor generale ce o guvernează, incident în cauză fiind nu doar cel al nediscriminării, prevăzut de art. 6 lit. b), ci și principiul egalității, reglementat de lit. c) a aceluiași articol. Deși sesizarea are ca obiect drepturile reglementate de dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, norma de drept substanțial nu a fost indicată în cuprinsul întrebării.
De aceea, întrebarea ar trebui reformulată astfel: În interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 30 alin. (5) și (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. II art. 1 din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, precum și ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la art. 6 lit. b) și c) din același act normativ, egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează și prin includerea în salariul plătit a sumelor corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, reglementate de dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, recunoscute altor funcționari cu funcții similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești, independent de Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite?
Punctele de vedere teoretice și hotărârile judecătorești transmise de instanțe relevă existența unor litigii cu potențial de repetitivitate cu risc de conturare a unei practici judiciare neunitare, în condițiile în care au fost pronunțate, la nivelul tribunalelor, atât soluții de admitere, cât și de respingere a acțiunilor de acest tip, unele rămase definitive în recurs sau prin nerecurare.
Caracterul neunitar al jurisprudenței izvorăște, cu precădere, din modalitatea în care au fost aplicate principiile nediscriminării și egalității, reglementate de prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la elementele de salarizare reglementate de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, evaluate în succesiunea temporală a legilor-cadru de salarizare intervenite ulterior, precum și la jurisprudența care le-a valorificat. Dificultatea acestei interpretări nu rezultă din neclaritatea conținutului normei de drept care vizează două „suplimente“ salariale, ci din coroborarea acesteia cu dispozițiile de aplicabilitate generală din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile generale în baza cărora este construit sistemul de salarizare, evaluate prin prisma considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, motiv pentru care sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate.
A doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării urmărește a stabili momentul de început al dreptului la acțiune într-o cerere de egalizare la nivel maxim în situația în care drepturile salariale la care tind a se alinia reclamanții au fost recunoscute de la momentul pronunțării hotărârilor de lămurire dispozitiv retroactiv, până în anul 2009.
Problema are un caracter subsidiar, întrucât pornește de la premisa recunoașterii drepturilor ce constituie obiectul dezlegării primei întrebări, interesul în analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate urmând a fi evaluat în raport cu soluția dată acesteia.
Chestiunea de drept substanțial a făcut obiect al dezlegării prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 s-a stabilit că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În considerentele deciziei s-a prevăzut că: „(...) nefiind creat cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi «virtuale». În consecință, cele două drepturi nu pot fi obținute prin promovarea unor acțiuni în instanță, căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, în cuprinsul căreia s-a reținut că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.“
Rezultă din considerentele deciziei de recurs în interesul legii sus-menționate că drepturile privitoare la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare au fost introduse în Legea nr. 188/1999, însă nu au fost materializate prin stabilirea unui procent sau a unei modalități de cuantificare prin legislația care reglementa salarizarea funcționarilor publici, fiind niște drepturi virtuale, și nu asociate unei norme active, astfel că nu intră în salariul funcționarilor publici.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în Cauza Zelca și alții împotriva României, a statuat că, în cauză, nu se poate considera că pretinsele drepturi salariale ale reclamanților au un temei suficient în jurisprudența internă, având în vedere că interpretarea instanțelor în această privință a fost divergentă. În plus, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21 septembrie 2009 pronunțată în recursul în interesul legii, care a pus capăt divergențelor în această privință, a confirmat că funcționarii publici nu aveau dreptul la sporurile pretinse. Rezultă că reclamanții nu aveau un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prin urmare, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici sub imperiul legislației anterioare, acest element de salarizare nu a fost niciodată activ. Ceea ce constituie obiect al jurisprudenței divergente, în prezent, este posibilitatea de a valorifica, pe baza principiilor nediscriminării și egalității, în calculul salariului cuvenit funcționarilor publici, cele două elemente prevăzute de statutul acestora.
În cauza ce constituie obiect al sesizării, reclamanții nu își întemeiază pretențiile exclusiv pe norma de drept substanțial, ci invocă o stare de discriminare creată exclusiv prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești anterior intervenirii deciziei de unificare a practicii judiciare, care au recunoscut existența dreptului, lămurite asupra întinderii acestuia prin încheieri pronunțate ulterior, hotărârile ulterioare valorificând Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016.
Acest mecanism nu poate constitui, în sine, un temei juridic apt să conducă la fundamentarea dreptului pretins, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 a avut în vedere norme cu aplicabilitate generală, cum au fost coeficienții de indexare a salariilor în sistemul bugetar, egalizarea cu nivelul maxim în plată vizând aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și specialitate, și nu o situație în care se solicită valorificarea unor drepturi salariale virtuale ce nu au făcut parte din componentele salariului stabilit de legiuitor pentru categoria funcționarilor publici.
De altfel, astfel cum s-a arătat și în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, „78. (...) Legea-cadru nr. 153/2017, (...) a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale în normele de la art. 6 lit. b) și c) din această lege, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).“ și „79. Incidența Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017, a fost dezlegată de instanța supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021. 80. În acest sens, relevante sunt paragrafele 86 și 88 din această decizie, prin care s-a statuat astfel: «Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește „prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală“. (...) Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat»“.
Prin urmare, rezultă din aceste considerente că principiile egalizării și nediscriminării, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, au fost integrate în principiile care stau la baza edictării normelor Legii-cadru nr. 153/2017, astfel încât principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică stabilit prin lege sau hotărâri judecătorești ce vizează norme cu aplicabilitate generală nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă cu dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității.
Totodată, în dezlegarea acestei chestiuni sunt aplicabile mutatis mutandis și dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept conținute în Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 și Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024.
Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat în sensul că: „ (...) atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alți salariați cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată. (...) Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre.“
De asemenea, prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a constatat că: „92. (...) principiul egalității împreună cu principiul nediscriminării nu poate opera împotriva principiului legalității.“ și că: „124. (...) persoanele care nu se găsesc în situația premisă a unei dispoziții legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătorești pronunțate în beneficiul unor persoane aflate în situație similară sau identică, principiul egalității neputând opera în favoarea lor împotriva sensului și scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existența unor atari hotărâri judecătorești pentru a obține un drept salarial cu privire la care s-a statuat cu caracter obligatoriu în sens contrar printr-o decizie pronunțată în cadrul unui instrument de unificare a practicii.“
De vreme ce dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 188/1999 în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absența criteriilor legale de cuantificare a acestora, existența unei hotărâri judecătorești contrare nu poate avea ca efect aplicabilitatea generală a interpretării conținute în respectiva hotărâre judecătorească, câtă vreme, astfel cum s-a statuat deja în jurisprudența de unificare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocarea principiilor egalității și nediscriminării nu este suficientă pentru o atare egalizare.
Prin urmare, cum opțiunea legiuitorului a fost să nu concretizeze în legile de salarizare dreptul virtual în discuție, principiile egalizării și nediscriminării nu pot opera împotriva principiului legalității și nu pot, singure, să fundamenteze acordarea dreptului ce constituie obiect al sesizării. Persoanele care nu se găsesc în situația premisă a unui dispoziții legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătorești pronunțate în beneficiul altor persoane aflate în situație similară sau identică, principiul egalității neputând opera în favoarea lor împotriva sensului și scopului normei.
Raportat la dezlegarea dată pe fondul cauzei, nu se mai impune analiza celei de-a doua întrebări.
Pentru toate considerentele arătate, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Botoșani - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.052/40/2022*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 30 alin. (5) și (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, ale art. II art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare, ale art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, ale art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, stabilește că:
Egalizarea salariilor la nivel maxim nu poate include în salariul plătit sumele corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recunoscute altor funcționari cu funcții similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești.
Respinge, în rest, ca inadmisibilă, sesizarea privind chestiunea de drept: dacă dispozițiile art. 2.523 din Codul civil se interpretează în sensul că dreptul la acțiunea de stabilire a salariilor la nivel maxim se naște de la momentul în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești de lămurire a dispozitivului/actele administrative care au recunoscut salariul maxim aflat în plată în raport cu care se face compararea sau dreptul la acțiune se naște de la momentul încasării salariilor.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 mai 2025.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
