Decizia nr. 471 din 17 septembrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 230 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Bogdan Dumitrache în Dosarul nr. 21.206/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 672D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Precizează că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat anterior asupra acestei soluții legislative cuprinse în Codul de procedură fiscală din anul 2003, sens în care menționează jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv Decizia nr. 1.495 din 18 noiembrie 2010, prin care s-a arătat că adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Totodată, se apreciază că nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor constituționale menționate în susținerea excepției ca urmare a exceptării creanțelor în discuție de la încuviințarea executării silite, deoarece legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită (Decizia nr. 246 din 16 martie 2010, Decizia nr. 519 din 19 aprilie 2011, Decizia nr. 524 din 9 octombrie 2014).

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 8 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 21.206/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 230 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Bogdan Dumitrache într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executare.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate sunt neconstituționale, deoarece permit începerea executării silite prin comunicarea somației formulate de organul de executare fiscală ce administrează creanța fiscală în discuție, în lipsa unei încuviințări a executării silite de către instanța de judecată care să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru începerea unui asemenea demers. Se precizează că organul de executare fiscală nu este independent față de creditorul fiscal și nici nu este un reprezentant al acestuia, ci, de regulă, este chiar creditorul fiscal. Se susține că prin jurisprudența instanței de contencios constituțional, spre exemplu Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 și Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, s-a impus soluția încuviințării executării silite fără a se distinge în funcție de temeiul executării - respectiv titlu executoriu fiind o hotărâre judecătorească ce are o origine judiciară sau titlu executoriu extrajudiciar, astfel cum este titlul executoriu fiscal. Prin urmare, caracterul unitar al procesului impune respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, sub aspectul independenței și al imparțialității autorității, inclusiv în faza executării silite, întrucât intervenția instanței de judecată nu se poate realiza doar ex post pe calea soluționării unei contestații la executare silită fiscală. În acest context se învederează jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la executarea silită în materie civilă, respectiv în ceea ce privește imparțialitatea și independența instanțelor judecătorești.

6.Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Având în vedere natura raporturilor juridice în materie, se arată că lipsa încuviințării executării silite de către instanță este justificată față de întregul specific al acestei proceduri, nefiind încălcate prevederile constituționale invocate, deoarece neregulile constatate pe parcursul executării silite pot fi atacate pe calea contestației de drept comun.

7.Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

9.Avocatul Poporului, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie, consideră că dispozițiile criticate sunt constituționale.

10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 230 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următorul cuprins: „Executarea silită începe prin comunicarea somației.“13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia este nemulțumit de faptul că procedura de executare silită a creanțelor fiscale începe prin comunicarea somației de plată și este lipsită de încuviințarea executării de către instanța de judecată, astfel cum se procedează în materie civilă, ceea ce, în opinia acestuia, este contrar prevederilor constituționale cu privire la dreptul la un proces echitabil și la principiul imparțialității și independenței ce caracterizează înfăptuirea justiției.

15.Din evaluarea cadrului legislativ în materie, Curtea observă că prevederile criticate se circumscriu procedurilor ce au loc în contextul reglementărilor prevăzute de titlul VII - Colectarea creanțelor fiscale, respectiv stingerea creanțelor fiscale (art. 152-267), care poate avea loc prin plată, compensare, restituire sau prin executare silită (executarea prin poprire, executarea silită a bunurilor mobile sau imobile, respectiv valorificarea bunurilor sechestrate) și dispun cu privire la somație ca act de începere a executării silite (art. 230).

16.Astfel, în virtutea art. 226 alin. (1) și (4) din Legea nr. 207/2015, executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit legii, iar titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care se împlinește scadența sau termenul de plată prevăzut de lege. În domeniul valorificării creanței fiscale, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, executarea silită a creanțelor fiscale sau a obligațiilor fiscale reprezintă o modalitate de stingere a obligației fiscale sau a creanței fiscale. În acest sens sunt prevederile art. 22 cu denumirea marginală „Stingerea creanțelor fiscale“ din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora „creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități prevăzute expres de lege“.

17.Executarea silită prin care se urmărește valorificarea unor creanțe fiscale face obiectul unor reglementări juridice speciale, reglementări prevăzute de Codul de procedură fiscală. Caracterul de reglementare specială a Codului de procedură fiscală, față de dispozițiile de drept comun în materie civilă, este conferit chiar de către dispozițiile acestui act normativ, sens în care, în ceea ce privește raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative, prin art. 3 se instituie regula de principiu că acest cod de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale, iar, prin excepție, „unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori“.

18.În acest context, Curtea reține că asupra soluțiilor legislative cu privire la stingerea creanțelor fiscale prin executare silită instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, atât asupra prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/2015, cât și asupra celor cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în prezent abrogată).

19.Astfel, spre exemplu, prin Decizia nr. 375 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 4 ianuarie 2019, Decizia nr. 524 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014, sau Decizia nr. 1.495 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a constatat că, într-adevăr, potrivit prevederilor Codul de procedură civilă, executarea silită în materie civilă se realizează numai în temeiul unui titlu executoriu, prin aceasta înțelegându-se hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. Însă, în domeniul fiscal titlul de creanță fiscală devine ope legis titlu executoriu, dându-se astfel expresie, într-un domeniu particular, reglementării cu caracter general adoptate de legiuitor în limitele competenței sale constituționale. Ca atare, în materie fiscală este vorba de norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, ce sunt determinate de faptul că obiectul executării silite în acest domeniu îl reprezintă încasarea creanțelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate.

20.În acest context, Curtea reține că prevederile art. 56 alin. (1) din Constituție stabilesc existența unei obligații exprese a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, încasarea acestora constituind sursa principală de venituri a statului. Astfel, prin normele criticate se dă eficiență dispozițiilor constituționale antereferite în situația în care cetățenii nu își duc la îndeplinire de bună-voie obligațiile constituționale și legale, respectiv acelea de a se achita de sarcinile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile; ia naștere dreptul statului, prin organele sale îndrituite în acest sens, de a trece direct la executarea silită a creanțelor fiscale, fără a mai fi necesară o autorizare/încuviințare din partea altor organe judiciare.

21.Prin urmare, pentru realizarea veniturilor publice, legiuitorul, în conformitate cu Legea fundamentală, a prevăzut întotdeauna norme derogatorii, cu scopul de a face mai eficientă executarea și pentru a-i imprima un ritm mai accelerat. Astfel, adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Acest temei constituțional justifică un drept special, de preferință în favoarea statului, în ceea ce privește efortul de încasare a creanțelor bugetare și de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească două dintre obligațiile fundamentale ce i-au fost prescrise prin art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție: să adopte măsuri de protecție socială, apte să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, și să creeze condițiile necesare pentru creșterea calității vieții.

22.În ceea ce privește critica de neconstituționalitate formulată în prezenta cauză prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) și art. 124 din Constituție, Curtea observă că aceasta este neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

23.Potrivit principiului accesului liber la justiție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, ceea ce presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, în jurisprudența sa (spre exemplu, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009), Curtea a reținut că liberul acces la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Astfel cum au decis Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (a se vedea Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007). În acest context, în virtutea prevederilor legale în materie, actele organelor administrativ-fiscale pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal, chiar cât timp autoritatea publică emitentă a actului atacat are încă facultatea de a dispune revocarea sau anularea acestuia, mai ales că în acest interval de timp actul în cauză își produce efectele. Această măsură reprezintă o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, precum și a valorilor constituționale.

24.Aplicând considerentele de principiu la speța dedusă judecății și având în vedere și jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, Curtea constată că procedura reglementată de textul de lege criticat nu este contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție. Prin Decizia nr. 524 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014, paragrafele 16-20, Curtea a statuat că nu poate fi reținută pretinsa încălcare a acestor norme constituționale, deoarece legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condițiile procedurale stabilite de lege. Astfel, potrivit art. 260 cu denumirea marginală - Contestația la executare silită - din Codul de procedură fiscală, „persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii [... ]“, iar „contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență“.

25.Prin urmare, procedura executării silite a creanțelor fiscale asigură garanții suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiție și respectarea dreptului la un proces echitabil prin însuși faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar, în cazul admiterii contestației și desființării titlului executoriu sau a înseși executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare acesteia. Prin urmare, legiuitorul are latitudinea de a stabili modalitatea stingerii creanțelor fiscale prin executare silită, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege.

26.În ceea ce privește dispozițiile care consacră principiile unicității, imparțialității, egalității și independenței în înfăptuirea justiției, acestea trebuie interpretate cu cele referitoare la înfăptuirea justiției în numele legii, care are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege (Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012). Prin urmare, în materia supusă controlului de constituționalitate în speța de față actul de justiție nu este exclus, ci intervine în contextul și la momentul stabilite de legiuitor în condițiile precizate mai sus, cu respectarea prevederilor art. 124 din Constituție.

27.Distinct de acestea, în ceea ce privește susținerile autorului excepției de neconstituționalitate cu privire la lipsa imparțialității și independenței autorităților implicate în stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, Curtea observă că independența și imparțialitatea sunt aspecte specifice activității instanțelor judecătorești, fiind garanțiile unui proces echitabil. Or, relațiile dintre contribuabil/plătitor și organul fiscal se fundamentează pe bună-credință, respectiv contribuabilul/ plătitorul trebuie să își îndeplinească obligațiile și să își exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și să declare corect datele și informațiile privitoare la obligațiile fiscale datorate, iar organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanțelor fiscale aflată în derulare, context în care buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul (art. 12 din Legea nr. 207/2015).

28.Având în vedere cele expuse, jurisprudența Curții Constituționale în materie și faptul că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței instanței de contencios constituțional, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 230 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 207/2015, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) și ale art. 124, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

29.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Bogdan Dumitrache în Dosarul nr. 21.206/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 230 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 septembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu