Decizie nr. 972 din 21 noiembrie 2012

Prin Cererea cu nr. 28.851/1.154 din 31 octombrie 2012, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte.

Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.083 din 31 octombrie 2012 şi formează obiectul Dosarului nr. 1.444E/2012.

În motivarea sesizării, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii expune următoarele argumente:

Prin Adresa nr. 4.048 din 31 octombrie 2012, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să analizeze posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Se arată că prin Decizia nr. 3.104 din 21 iunie 2012, definitivă şi irevocabilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privindu-l pe senatorul Mircea Diaconu a fost menţinut ca temeinic şi legal Raportul de evaluare nr. 5.034/G/II/2011 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, prin care s-a constatat starea de incompatibilitate în care s-a aflat. Parlamentul României şi-a exprimat votul negativ privind punerea în executare a Deciziei nr. 3.104 din 21 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitivă şi irevocabilă.

Potrivit art. 71 din Constituţia României, republicată, calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului, alte incompatibilităţi stabilindu-se prin lege organică.

În caz de incompatibilitate, în conformitate cu art. 70 alin. (2) din Legea fundamentală, calitatea de deputat sau de senator încetează - dispoziţii similare regăsindu-se şi în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia "Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou-alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces".

În cauza analizată, Senatul şi-a exprimat votul negativ privind punerea în executare a unei hotărâri a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi prin aceasta se confirmase, irevocabil, starea de incompatibilitate a domnului Mircea Diaconu.

Or, spre deosebire de alte ipoteze în care legiuitorul recunoaşte Parlamentului României posibilitatea de a aprecia cu privire la anumite aspecte, apreciem că în situaţia analizată o astfel de apreciere nu este posibilă.

Astfel, spre exemplu, art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală implică o posibilitate de apreciere pentru subiectul îndrituit să ceară urmărirea penală, care ar putea să fundamenteze şi o soluţie de respingere a sesizării adresată acestuia în scopul începerii urmăririi penale; aceasta cu atât mai mult cu cât aceeaşi reglementare constituţională nu prevede vreo limită în exerciţiul dreptului de a cere urmărirea penală.

Aceste considerente nu pot fi însă reţinute cu referire la situaţia analizată, căci a admite posibilitatea Parlamentului României de a aprecia asupra stării de incompatibilitate a unui senator, în condiţiile în care acest aspect a fost dezlegat irevocabil de o instanţă judecătorească, este de natură a genera un conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice, respectiv între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare.

În acest sens, menţionăm că, deşi conflictul juridic de natură constituţională nu beneficiază de o definiţie constituţională, elementele care caracterizează această instituţie au fost conturate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Astfel, potrivit instanţei de contencios constituţional, conflictul juridic de natură constituţională presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor" ( Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Prin soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională se urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale între diferite autorităţi publice constituţionale, determinate de conflicte pozitive sau negative de competenţă (a se vedea Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003).

În acest cadru, examinând situaţia prezentată de Agenţia Naţională de Integritate, ţinând seama de deciziile Curţii Constituţionale la care ne-am referit mai sus, opinăm că refuzul Parlamentului României - Camera Senatului de punere în executare a unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate conduce la un blocaj instituţional din perspectiva dispoziţiilor constituţionale ce consacră separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi egalitatea în faţa legii.

Sub acest aspect, trebuie menţionat că hotărârea judecătorească, desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare, reprezintă fără îndoială cel mai important act al justiţiei. Hotărârea judecătorească, în general, reprezintă un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Forţa executorie a hotărârii judecătoreşti este un efect intrinsec al acesteia. Pe cale de consecinţă, ordinea juridică internă a statului ar deveni iluzorie dacă s-ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să devină inoperantă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi.

Or, aşa cum instanţa de contencios european al drepturilor omului a precizat în mod constant, executarea hotărârilor judecătoreşti face parte integrantă din procesul civil.

Din această perspectivă, votul negativ exprimat de Parlament constituie o încălcare nu doar a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, ci şi a celor prevăzute de art. 1 alin. (5), potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

În concluzie, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii solicită Curţii Constituţionale admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, în măsură să împiedice puterea judecătorească să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită, şi să se dispună măsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale care trebuie să existe între autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţia României.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată preşedintelui Senatului, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. 1.533 din 9 noiembrie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.176 din 12 noiembrie 2012.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază cererea ca fiind pe deplin îndreptăţită, pentru următoarele considerente:

Separaţia puterilor în stat, consacrată în conţinutul art. 1 alin. (4) din Constituţie, reprezintă un principiu structurant al ordinii juridice statale, unul dintre pilonii fundamentali ai democraţiei şi ai statului de drept.

Potrivit acestui principiu, autorităţile statului au datoria de aşi exercita competenţele în limitele impuse de Constituţie şi de lege, fără a imixtiona în atribuţiile legale ale celorlalte autorităţi.

În speţă, puterea judecătorească a fost în mod legal învestită cu soluţionarea cauzei având ca obiect aprecierea legalităţii raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate prin care a fost constatată starea de incompatibilitate în ceea ce îl priveşte pe domnul Mircea Diaconu, faţă de deţinerea simultană de către acesta a funcţiilor de senator şi de director de teatru, cauză soluţionată în mod irevocabil, în sensul constatării legalităţii acestui raport, prin Decizia nr. 3.104 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, Decizia nr. 3.104 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are forţă obligatorie, ea fiind prezumată în mod absolut a exprima realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), împotriva celor constatate irevocabil de instanţa de judecată neputându-se primi vreo dovadă contrară.

O hotărâre judecătorească odată intrată în puterea de lucru judecat nu poate fi reformată decât în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege, principiul securităţii raporturilor juridice impunând respectarea întocmai a celor dispuse de instanţa de judecată, în caz contrar actul administrat fiind lipsit de finalitate, ideea de dreptate devenind astfel iluzorie.

În aceste condiţii, votul negativ exprimat de Senatul României - ca organ constitutiv al puterii legislative - în ceea ce priveşte punere în executare a Deciziei nr. 3.104 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o gravă încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, căci a admite posibilitatea Parlamentului României de a aprecia asupra stării de incompatibilitate a unui senator, în condiţiile în care acest lucru a fost dezlegat irevocabil de către o instanţă de judecată, echivalează cu recunoaşterea dreptului de reformare a hotărârii de către o autoritate din afara sferei sistemului organizării judecătoreşti, lucru inacceptabil într-un stat de drept.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit şi ea la situaţia în care deznodământul unui litigiu determinat ar fi deturnat prin intruziunea puterii legiuitoare (Cauza Ankerl contra Elveţiei, Cauza Niclerost-Huber contra Elveţiei - cauze în care s-a constatat încălcarea principiului egalităţii de arme) sau la situaţia în care dreptul la un proces echitabil este încălcat prin nepunerea în executare a hotărârii judecătoreşti (cauzele Hornsby contra Greciei, Immobiliare Saffi contra Italiei). De asemenea, în Cauza Iera Moni Profitou Iliou Thiras contra Greciei, Curtea a reţinut că art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu face nicio distincţie între hotărârile prin care se admite acţiunea şi cele prin care se respinge acţiunea şi că, indiferent de rezultat, hotărârea trebuie să fie respectată şi aplicată.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între puterea judecătorească şi cea legiuitoare.

Cererea privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, a fost dezbătută în şedinţa din data de 21 noiembrie 2012. La şedinţă au participat preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, doamna Alina Nicoleta Ghica, vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, doamna Oana Andrea Schmidt-Hăineală şi reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

Având cuvântul, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii solicită soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională declanşat în legătură cu refuzul Senatului României de a pune în executare hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a confirmat, irevocabil, starea de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu.

Votul Senatului din data de 30 octombrie 2012 poate fi interpretat ca o acţiune concretă prin care Parlamentul a refuzat îndeplinirea anumitor acte care intră în obligaţia sa, refuz care conduce, în mod evident, la un blocaj instituţional din perspectiva dispoziţiilor constituţionale ce consacră separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi egalitatea în faţa legii.

Spre deosebire de alte ipoteze în care legiuitorul recunoaşte Parlamentului României posibilitatea de a aprecia cu privire la anumite aspecte [spre exemplu, art. 109 alin. (2) din Constituţie ], în situaţia analizată o astfel de apreciere nu este posibilă.

A admite posibilitatea Parlamentului României de a aprecia asupra stării de incompatibilitate a unui senator, în condiţiile în care acest aspect a fost dezlegat irevocabil de o instanţă judecătorească, este de natură a genera un conflict juridic de natură constituţională. Prin votul de respingere, Senatul României a stabilit că mandatul domnului senator Mircea Diaconu poate continua, încălcând astfel art. 70 din Constituţie. "Ori, Senatul nu avea libertatea de a vota negativ pe marginea raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, ci doar de a pune în aplicare (prin votul care consfinţeşte încetarea mandatului parlamentarului declarat incompatibil) hotărârea instanţei, iar nu de a împiedica producerea efectelor juridice ale acesteia." Sub acest aspect, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi obstrucţionarea unei bune funcţionări a justiţiei.

Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice, inclusiv de Parlamentul României. Orice altă interpretare care ar acorda autorităţii legiuitoare o prerogativă substanţială de prezervare a mandatului senatorului sau deputatului constatat de instanţă ca fiind în stare de incompatibilitate ar însemna negarea prerogativei autorităţii judecătoreşti de a înfăptui justiţia. Principiul echilibrului puterilor în stat obligă autorităţile publice cu competenţe conjuncte în realizarea aceluiaşi obiectiv constituţional să colaboreze, iar nu să se obstrucţioneze în buna lor funcţionare.

În completarea argumentelor autorului sesizării, vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii arată că votul exprimat în Camera Parlamentului poate fi interpretat ca având ca efect, pe de o parte, suspendarea sine die a executării hotărârii judecătoreşti şi, pe de altă parte, casarea acesteia, Senatul însuşindu-şi rolul unei instanţe ierarhic superioare.

Or, mecanismul de reglare a statului de drept, în scopul protejării interesului public şi garantării principiilor fundamentale ale statului, prevede intervenţia justiţiei constituţionale care să constate realitatea conflictului juridic de natură constituţională declanşat în legătură cu refuzul Senatului României de a pune în executare hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi să restabilească ordinea de drept, supremaţia legii şi a Constituţiei.

Reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia speţei întruneşte elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile statului, aşa cum acesta a fost definit în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a instanţelor judecătoreşti, în general, de a pronunţa acte jurisdicţionale derivă din Constituţie, care în art. 126 alin. (1) prevede că "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege" şi în art. 126 alin. (6) stabileşte "controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat".

Prin avizul negativ, Senatul României a comis o depăşire a competenţelor sale, şi-a arogat o competenţă pe care nu o posedă - cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce a determinat un blocaj instituţional, care îşi are remediul în dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, care prevăd soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice de către Curtea Constituţională.

Prevederile art. 70 alin. (2) din Constituţie, normă ius strictu, stabilesc un comportament invariabil în sarcina Senatului, căruia nu îi este permisă aprecierea cu privire la existenţa stării de incompatibilitate constatate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Refuzul Senatului de a pune în executare hotărârea constituie un act ultra vires, de natură a declanşa conflictul juridic constituţional.

Preşedintele Curţii Constituţionale pune în vedere membrilor Curţii posibilitatea de a adresa întrebări părţilor prezente la judecarea dosarului.

Domnul judecător Ion Predescu învederează existenţa concursului de legi cu privire la regimul incompatibilităţilor aplicabil parlamentarilor: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, pe de o parte, şi Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, pe de altă parte, şi solicită părţilor exprimarea unui punct de vedere cu privire la competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a constata starea de incompatibilitate a senatorilor.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii apreciază că existenţa concursului de legi nu împiedică desfăşurarea procedurii în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate şi nici nu constituie o condiţie de procedibilitate care să aibă înrâurire asupra soluţionării dosarului de faţă. De altfel, cauza se află într-un stadiu procedural avansat, în momentul ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, întemeiată pe lege şi pe Constituţie, care este opozabilă Senatului.

Domnul judecător Tudorel Toader, după ce menţionează că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, solicită autorului sesizării să precizeze dacă prin cererea formulată a urmărit pronunţarea unei decizii cu valoare de principiu prin care să se tranşeze conflictul generat de Senatul României sau a unei decizii prin care să se soluţioneze cazul punctual dedus judecăţii.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi vicepreşedintele, în completare, arată că au existat şi alte ocazii în care a fost analizată posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu privire la posibile conflicte juridice de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi alte autorităţi publice. Însă, problema nerespectării hotărârilor judecătoreşti este una extrem de gravă, încât se impune pronunţarea unei soluţii cu caracter de principiu prin care să se tranşeze expres obligaţia celorlalte autorităţi publice de a pune în aplicare actele jurisdicţionale, aşa cum şi instanţele judecătoreşti, fidele misiunii lor, respectă şi aplică actele normative care nu sunt infirmate în urma efectuării controlului de constituţionalitate.

În consecinţă, soluţia pe care Curtea Constituţională urmează a o pronunţa va satisface atât un interes punctual cu privire la situaţia concretă, prin restabilirea ordinii de drept în cauza dedusă judecăţii, cât şi un interes general, prin consacrarea forţei executorii a hotărârilor judecătoreşti, principiu fundamental al statului de drept.

Domnul judecător Ion Predescu conchide, arătând că rolul instanţei constituţionale este acela de a garanta respectarea Legii fundamentale, deci şi a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.

CURTEA,

examinând sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit de preşedintele Curţii Constituţionale, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.

A. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării:

În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice". În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea "Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.

Prin urmare, Curtea constată că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, deşi nu este parte în acest conflict.

B. Examinarea condiţiilor privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională:

I. Cadrul constituţional şi legal privind regimul juridic al incompatibilităţilor parlamentare

1.Incompatibilităţi de ordin constituţional:

Articolul 71

"Incompatibilităţi": "(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

(2)Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.

(3)Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

2.Incompatibilităţi de ordin legal:

Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice. Astfel, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, a stabilit în cap. IV următoarele incompatibilităţi:

–Art. 14: Incompatibilităţi cu caracter general [conform art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală];

–Art. 15: Incompatibilităţi cu funcţii din economie [conform art. 71 alin. (3) din Constituţie];

–Art. 16: Alte incompatibilităţi [conform art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală]; art. 16 alin. (4) prevede că "alte incompatibilităţi cu calitatea de deputat sau de senator se pot stabili numai prin lege organică."

De asemenea, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prevede, în titlul IV, cap. III, secţiunea 2: "Incompatibilităţi privind calitatea de parlamentar", art. 81 şi 82, cazurile exprese de incompatibilitate referitoare la calitatea de deputat sau de senator, iar în art. 83 alin. (4) stabileşte că "Procedura de constatare a incompatibilităţii este cea prevăzută în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului."

3.Incompatibilităţi prevăzute de Regulamentul Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.

Art. 177 şi 178 cuprinse în cap. IV: "Statutul senatorului", secţiunea 2: "Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii", reiau prevederile art. 81 şi 82 din Legea nr. 161/2003 .

4.Principiul constituţional privind separaţia puterilor în stat şi asigurarea independenţei în exercitarea mandatului de parlamentar au impus reglementarea instrumentelor juridice de protecţie a acestui mandat. Rolul Parlamentului în societatea fundamentată pe statul de drept, ca organism reprezentativ al poporului, nu poate fi îndeplinit decât în condiţii care să permită parlamentarilor să-şi exercite obligaţiile asumate faţă de cetăţeni, în interesul exclusiv al celor care i-au ales.

Incompatibilitatea are în vedere o restricţie ce operează numai în momentul dobândirii funcţiei sau chiar la o dată ulterioară acesteia, în care titularul funcţiei este obligat să aleagă între prima funcţie şi cea nouă, sub sancţiunea demiterii din funcţia incompatibilă cu cea deţinută anterior.

Stabilirea expresă a incompatibilităţilor are ca fundament premisa că, fiind în serviciul poporului, deputatul sau senatorul trebuie să fie nu numai independent, dar şi să se abţină de la exercitarea unor funcţii sau de la desfăşurarea unor activităţi care, prin natura lor, ar fi în contradicţie cu mandatul său reprezentativ sau care l-ar împiedica de la exercitarea acestuia, potrivit exigenţelor legale sau regulamentare. Or, prin cumularea mandatului de parlamentar cu o funcţie publică de autoritate sau cu o funcţie privată stabilită prin legea specială, deputatul sau senatorul ar putea intră în conflict cu prerogativele şi obligaţiile stabilite prin statutul său. Astfel, confuzia de competenţe şi de calităţi generată de un asemenea cumul este în dauna funcţiilor îndeplinite, a imparţialităţii, obiectivităţii şi independenţei pe care exerciţiul lor corect îl presupune.

În concluzie, scopul principal al instituirii incompatibilităţilor este acela de a proteja mandatul şi, în mod indirect, de a garanta electoratului independenţa persoanei care îl reprezintă.

Sistemul nostru constituţional reglementează într-o manieră mai extinsă sfera incompatibilităţilor. Incompatibilitatea are caracter relativ, întrucât circumscrie sferei sale de incidenţă doar anumite funcţii publice sau exerciţiul unor activităţi - art. 81 şi 82 din Legea nr. 161/2003, are caracter imperativ, fiind de ordine publică şi, deci, obligatorie pentru toate autorităţile publice, inclusiv pentru Parlament.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este în sensul că instituirea unor incompatibilităţi pentru funcţii publice elective nu contravine prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, paragraful 51, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că, în virtutea obligaţiei statelor contractante de a organiza alegeri în condiţii care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilităţi ale funcţiilor publice şi a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcţie de factori istorici şi politici proprii fiecărui stat. În acelaşi sens sau pronunţat şi Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita contra Italiei, paragraful 201, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina contra Letoniei, paragraful 33.

Totodată, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2), paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a reţinut că există numeroase moduri de organizare şi de funcţionalitate a sistemelor electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în Europa, care decurg în special din evoluţia istorică, din diversitatea culturală şi din opinia politică, diferenţe care impun fiecărui stat contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democraţiei (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 5 septembrie 2011).

II. Cadrul legal şi regulamentar al procedurii de constatare a stării de incompatibilitate a unui parlamentar

1.Procedura estecea reglementată de Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, titlul II: "Proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice".

2.Dispoziţiile art. 179-184 din Regulamentul Senatului prevăd procedura de încetare a mandatului senatorului care se află în stare de incompatibilitate. Regulamentul distinge între situaţia în care senatorul se află în stare de incompatibilitate la începerea mandatului (art. 179) şi situaţia în care starea de incompatibilitate survine în timpul exercitării mandatului (art. 182 şi 183).

III. Prezentarea situaţiei de fapt

1.Prin Hotărârea Senatului nr. 68/2008 privind validarea mandatelor senatorilor aleşi la data de 30 noiembrie 2008, a fost validat mandatul senatorului Diaconu Mircea în Colegiul uninominal nr. 1 al Circumscripţiei electorale nr. 3 - Argeş.

2.La data de 15 noiembrie 2010, Agenţia Naţională de Integritate, în temeiul art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a sesizat din oficiu cu privire la starea de incompatibilitate a domnului Mircea Diaconu, senator în Senatul României şi director al Teatrului "C.I. Nottara" din Bucureşti.

După efectuarea procedurii de informare şi invitare în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010, s-au primit confirmări poştale cu menţiunile "destinatar lipsă domiciliu", "se aprobă înapoierea" sau "a expirat termenul".

În urma analizei elementelor de incompatibilitate, la data de 26 ianuarie 2011, Agenţia Naţională de Integritate a întocmit un raport de evaluare prin care a constatat starea de incompatibilitate a domnului Mircea Diaconu începând cu data de 19 decembrie 2008, când a fost validat în calitate de senator, întrucât deţine simultan funcţia de director-manager în cadrul Teatrului "C.I. Nottara" din Bucureşti, funcţie de conducere specifică unei instituţii publice, încălcând astfel dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţia României, art. 81 alin. (2) şi art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

3.În temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care prevede că "Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ", domnul Mircea Diaconu a contestat raportul Agenţiei Naţionale de Integritate la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând anularea actului administrativ.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.153, pronunţată în şedinţa publică din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia formulată de reclamant pentru următoarele argumente:

[...] Cu privire la Hotărârea Senatului nr. 68 din 19 decembrie 2008 de validare a mandatului senatorului Mircea Diaconu, Curtea constată că în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, s-a arătat că «senatorul Diaconu Mircea, care deţine şi calitatea de director al Teatrului Nottara» nu se află în stare de incompatibilitate în raport cu prevederile Legii nr. 161/2003 şi ale Legii nr. 96/2006 . La data de 19.12.2008, art. 82 lit. a) din Legea nr. 161/2003 sublinia şi atunci incompatibilitatea parlamentarilor cu funcţia de director în instituţii publice.[...]

Curtea constată că senatorul Mircea Diaconu a fost de bună-credinţă şi a procedat legal când a solicitat şi obţinut de la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări o verificare privind situaţia sa de incompatibilitate: prin raportul respectiv din data de 23.12.2008, s-a constatat că acesta şi ceilalţi senatori nu se află în stare de incompatibilitate.

Prin urmare, petentul a cumulat cele două funcţii cu permisiunea Senatului. [...]

Curtea consideră că dat fiind avizul oferit de Senat, petentul nu este responsabil din punct de vedere contravenţional, civil sau disciplinar pentru situaţia constatată. [...]

Pe de altă parte, este incontestabil că, potrivit dispoziţiilor legale, există incompatibilitate obiectivă între funcţia de senator şi cea de director de instituţie publică de cultură. [...]

Curtea a apreciat că, deşi petentul nu are nicio culpă în situaţia dată, în mod obiectiv, raportul de evaluare a constatat corect o stare de incompatibilitate prevăzută de normele legale.

4.Împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, domnul Mircea Diaconu a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Prin Decizia nr. 3.104, pronunţată în şedinţa publică din 19 iunie 2012, instanţa supremă a constatat că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursul, argumentând următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind încălcarea dreptului de apărare al recurentului prin faptul că procedura de comunicare la domiciliul recurentului s-a întors la instituţia A.N.I. cu menţiunea «destinatar lipsă domiciliu», [...] nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul fapt (art. 108 alin. 4 din Codul de procedură civilă), aşa încât, având în vedere prevederile legale invocate şi faptul că Agenţia Naţională de Integritate a folosit adresa de domiciliumenţionată de Serviciul Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date al Ministerului Administraţiei şi Internelor, se va constata nefondat acest motiv de recurs. [...]

Cât priveşte fondul cererii recurentului-reclamant, [...] potrivit art. 2 şi art. 5 alin. 2 din H.G. nr. 442/22 iulie 1994, instituţiile publice de cultură şi artă de sub autoritatea consiliilor locale, municipale, orăşeneşti, sunt între altele, instituţiile profesioniste de spectacole şi concerte care îşi desfăşoară activitatea pe stagiuni, pe baza unui repertoriu, din această categorie făcând parte şi teatrele.

Prin urmare, instituţie publică, în sensul art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, este şi teatrul, ca instituţie publică de cultură şi artă. [...]

Susţinerile recurentului că nu există nicio prevedere privind incompatibilitatea între calitatea de senator şi cea de manager al unei instituţii publice de cultură nu pot fi primite câtă vreme, în raportul de evaluare, s-a reţinut incompatibilitatea prin încălcarea dispoziţiilor art. 81 alin. (2) şi art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, care se referă la funcţii de conducere (de autoritate) în instituţii publice (teatrul este o instituţie publică de cultură şi artă) şi respectiv la director general sau director la instituţii publice.

[...] Referitor la buna-credinţă a recurentului în derularea activităţii de senator cumulată cu cea de director/manager la "Teatrul Nottara", în mod judicios a reţinut şi instanţa fondului că angajatorul acestuia, şi anume Senatul, s-a aflat în eroare şi l-a determinat şi pe recurent să se afle în stare de incompatibilitate în aceşti ani, desigur neexistând astfel nicio culpă a recurentului.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este irevocabilă din data pronunţării, 19 iunie 2012.

5.În şedinţa din 29 octombrie 2012, Senatul României a luat în dezbatere punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări cu privire la situaţia de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu, înscris la punctul 7 din ordinea de zi. Stenograma dezbaterilor parlamentare a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 106 din 7 noiembrie 2012.

Preşedintele Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, domnul senator Toni Greblă a prezentat plenului Senatului punctul de vedere al comisiei: "Biroul permanent a hotărât să transmită Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, pentru întocmirea unui punct de vedere, scrisoarea domnului senator Mircea Diaconu, prin care înaintează un certificat de grefă, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care certifică formularea de către Domnia Sa a unei contestaţii în anulare în Dosarul nr. 1.195/2/2011.

În şedinţa din 9 octombrie 2012, membrii Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, analizând scrisoarea domnului senator Mircea Diaconu, prin care solicită amânarea dezbaterii referitoare la punerea în aplicare a incompatibilităţii stabilite de către Agenţia Naţională de Integritate până la soluţionarea căii extraordinare de atac, au hotărât, cu unanimitate de voturi, menţinerea punctului de vedere iniţial, adoptat în şedinţa din 11 septembrie 2012, precizând că formularea contestaţiei în anulare nu suspendă executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile şi nici efectele raportului de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate."

În urma prezentării punctului de vedere al comisiei, s-au succedat mai multe intervenţii ale senatorilor, însă, din cauza faptului că niciun lider de grup parlamentar nu a propus continuarea discuţiilor după ora 18.00, votul a fost amânat pentru şedinţa din ziua următoare.

În data de 30 octombrie 2012, la punctul 6 din ordinea de zi a fost înscrisă discutarea punctului de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări cu privire la situaţia de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu. Stenograma dezbaterilor parlamentare a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 107 din 7 noiembrie 2012.

Preşedintele de şedinţă, domnul senator Dan Radu Ruşanu, vicepreşedinte al Senatului, a constatat încheierea dezbaterilor care au avut loc în ziua precedentă şi a supus votului, în procedură de vot secret electronic, "dacă suntem de acord cu punctul de vedere privind situaţia de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu". Cu "23 de voturi pentru, 32 de voturi împotrivă şi 10 abţineri. A fost respinsă."

IV. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea" (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).

Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionalede art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezenta cauză Curtea urmează să se pronunţe cu privire la faptul dacă, prin votul exprimat în şedinţa de plen a Senatului cu privire la starea de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu, Camera Parlamentului şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin, a încălcat competenţa puterii judecătoreşti care pronunţase în prealabil o hotărâre judecătorească referitoare la această problemă, ori a creat orice alt conflict juridic de natură constituţională.

Pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul dosarului de faţă, Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente pentru a determina competenţa celor două autorităţi implicate: autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte.

V. Cadrul juridic constituţional incident în soluţionarea cererii privind constatarea unui conflict juridic de natură constituţională: art. 1 alin. (4) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 16 alin. (2), potrivit căruia "Nimeni nu este mai presus de lege", art. 61 privitor la rolul şi structura Parlamentului, art. 64 referitor la organizarea internă a Parlamentului, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei şi art. 126 - Instanţele judecătoreşti.

VI. Aspectele constituţionale ale înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute de titlul III - Autorităţi publice, capitolul VI - Autoritatea judecătorească.

1.Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în sfera publică şi în circuitul civil. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că "Nimeni nu este mai presus de lege" şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege. Este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu.

De aceea, justiţia este o funcţie specifică sistemului autorităţilor publice, în virtutea căreia relaţiile conflictuale se soluţionează printr-o hotărâre judecătorească, irevocabilă, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul prin raportare la prevederile legale existente.

În considerarea acestor argumente, Constituţia consacră principiul potrivit căruia "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt. Abaterea de la această rigoare constituţională - raportarea exclusivă la lege, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti.

2.Pe de altă parte, independenţa instanţelor judecătoreşti este consacrată şi de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Însă, din acelaşi temei constituţional se deduce şi plenitudinea de competenţă a legiuitorului de a stabili gradele jurisdicţionale, competenţa instanţelor judecătoreşti pe nivele ierarhice, cât şi procedura de urmat în procesele aflate pe rolul acestora.

3.Efectele hotărârilor judecătoreşti. Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.

Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională.

Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.

VII. Rolul Parlamentului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale consacrate de art. 61 alin. (1), "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." În îndeplinirea rolului constituţional, Parlamentul adoptă legi (constituţionale, organice sau ordinare), hotărâri (regulamentele fiecărei Camere sau al Camerelor reunite, hotărâri privind modul de organizare şi funcţionare a activităţii interne, hotărâri adoptate în virtutea prerogativelor constituţionale ale acestei autorităţi, cum ar fi cele referitoare la învestirea Guvernului, la numirea membrilor unor autorităţi publice, a Avocatului Poporului etc., sau hotărâri adoptate în temeiul unor dispoziţii exprese ale Legii fundamentale) şi moţiuni.

Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de putere legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.

Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).

Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală.

VIII. În lumina celor expuse, apare cu evidenţă faptul că Parlamentul (fie Camera Deputaţilor, fie Senatul), în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, nu poate să se substituie puterii judecătoreşti, respectiv să soluţioneze, prin hotărâri proprii, litigii ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti. De asemenea, legiuitorul nu poate modifica, suspenda sau stinge efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Exemplificativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, prin care instanţa constituţională, în cadrul controlului a priori, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, care prevedeau suspendarea judecării proceselor privind bunurile avute în vedere de noua reglementare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, până la adoptarea unei noi legi. Argumentul principal al soluţiei pronunţate de Curte a fost acela că Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei.

IX. Normele de organizare internă - art. 179-184 din Regulamentul Senatului - prevăd procedura de încetare a mandatului unui senator care se află în stare de incompatibilitate, procedură care se finalizează, după caz, cu constatarea demisiei de drept de către plenul Senatului - în situaţia incompatibilităţii la dobândirea mandatului de senator sau cu aprobarea de către Senat, cu votul majorităţii membrilor săi, a propunerilor cuprinse în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului - în situaţia incompatibilităţii survenite în timpul exercitării mandatului.

Deşi, în aparenţă, dispoziţiile Regulamentului Senatului şi cele ale Legii nr. 176/2010 operează o suprapunere de competenţă între Camera Parlamentului, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate şi instanţele judecătoreşti, pe de altă parte, în realitate, cele două reglementări prevăd două proceduri distincte cu privire la constatarea stării de incompatibilitate şi efectele pe care le produce o atare constatare.

Incompatibilităţile sunt expres şi limitativ prevăzute de Constituţie şi de legea specială privind statutul parlamentarilor şi preluate în cuprinsul Regulamentului Senatului. Ele reprezintă realităţi obiective, a căror constatare, în condiţiile reglementate de lege şi de regulament, are ca efect încetarea de drept a mandatului de senator.

Astfel, este evident că Senatul, în virtutea autonomiei parlamentare, poate constata, potrivit procedurii interne, atât starea de incompatibilitate, care este prevăzută de lege şi de regulament, cât şi încetarea de drept a mandatului de senator şi vacanţa locului respectiv.

În schimb, potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate, prin raportul de evaluare, şi ulterior instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestui act administrativ nu pot constata decât starea de incompatibilitate în care se află senatorul, fără a avea competenţe cu privire la dispunerea încetării calităţii de senator. De aceea, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, devin din nou incidente prevederile Regulamentului Senatului, raportul de evaluare, alături de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă constituind temeiul adoptării hotărârii Senatului prin care se constată încetarea de drept a mandatului de senator şi vacanţa locului respectiv.

Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea prevederilor constituţionale, legale şi chiar regulamentare în vigoare. Acesta este argumentul principal care legitimează procedura instituită prin Legea nr. 176/2010, accesul la justiţie constituind o garanţie constituţională în favoarea parlamentarului împotriva abuzului autorităţii administrative (Agenţia Naţională de Integritate), pe de o parte, cât şi împotriva abuzului autorităţii legiuitoare (reprezentată de Senatul României), pe de altă parte, garanţie menită să asigure o protecţie sporită mandatului pe care parlamentarul îl exercită.

X. Curtea Constituţională reţine existenţa unei situaţii similare, cu valoare de precedent în practica parlamentară, cazul de incompatibilitate constatat în privinţa domnului deputat Sergiu Andon. Astfel, prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 30/2012 privind constatarea încetării unui mandat de deputat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 11 septembrie 2012, Camera Deputaţilor a constatat încetarea de drept a calităţii de deputat a domnului Sergiu Andon şi a declarat vacant locul de deputat, în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din Constituţie, ale art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 96/2006, ale art. 47 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, ale art. 25 şi art. 34 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, precum şi ale art. 208 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994 .

XI. Senatul nu are competenţa constituţională de a realiza justiţia, respectiv de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în titlul III din Legea fundamentală, dă naştere unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi.

Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: faza judiciară şi faza executorie, executarea hotărârii judecătoreşti fiind, deci, circumscrisă noţiunii de "proces".

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi, într-adevăr, nu ar fi de înţeles ca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să descrie în detaliu garanţiile procedurii - echitate, publicitate şi celeritate - acordate părţilor şi să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judiciare. [...] Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicţii ar aparţine, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6" (Hotărârea din 19 martie 1997 pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40).

Or, prin punerea în discuţia plenului Senatului a Sentinţei civile nr. 5.153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3.104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţă care constată starea de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu, urmată de votul negativ privind punerea în executare a acestei hotărâri, Senatul a acţionat ca o instanţă ierarhic superioară, ceea ce afectează principiul fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

Mai mult, Curtea observă şi reţine că teza potrivit căreia o Cameră a Parlamentului poate, în virtutea dispoziţiilor regulamentare proprii, să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Ori, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor referitoare la autonomia regulamentară este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie .

Din această perspectivă, Curtea observă că, prin votul negativ cu privire la starea de incompatibilitate constatată irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, Senatul a acţionat ultra vires, arogându-şi competenţe care aparţin puterii judecătoreşti. Prin urmare, Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, de natură a împiedica puterea judecătorească să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită.

Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea "este garantul supremaţiei Constituţiei", are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.

În ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, cea care a declanşat conflictul constatat de Curte, conduita conformă Constituţiei rezultă din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege şi regulamentul propriu în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat şi, deci, abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autorităţi publice. Prin urmare, Senatul are obligaţia de a lua act de existenţa stării de incompatibilitate, potrivit celor statuate prin Sentinţa civilă nr. 5.153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3.104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi de a constata încetarea de drept a calităţii de senator a domnului Mircea Diaconu, în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Curtea subliniază în acest context importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial constituind o garanţie a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 61 alin. (1), art. 80 alin. (2), art. 115, art. 126 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, conflict declanşat prin refuzul Senatului României de a lua act de încetarea de drept a calităţii de senator a domnului Mircea Diaconu, prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată starea de incompatibilitate a acestuia.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 21 noiembrie 2012 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu