Decizie nr. 209 din 7 martie 2012

I. Cu Adresa nr. 51/575 din 16 februarie 2012, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de 85 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi de 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.233 din 16 februarie 2012 şi constituie obiectul Dosarului nr. 436L/2/2012.

La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile celor 85 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi ale celor 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Marin Bobeş, Matei Radu Brătianu, Doina Burcău, Ion Burnei, Ion Călin, Dumitru Chiriţă, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Radu Eugeniu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Drăghici, Sonia Maria Drăghici, Cristian Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Filip Georgescu, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Florina Ruxandra Jipa, Ciprian Florin Luca, Silvestru Mircea Lup, Costică Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcă, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Năstase, Marian Neacşu, Cătălin Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţă, Dan Nica, Nicolae Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvăz, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţă, Iuliu Nosa, Tudor Panţîru, Florin Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangă, Dan-Mircea Popescu, Neculai Răţoi, Cornel Cristian Resmeriţă, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Viorel Ştefan, Florin-Cristian Tătaru, Horia Teodorescu, Angel Tîlvăr, Mihai Tudose, Radu Costin Vasilică, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlădoiu, Mădălin-Ştefan Voicu, Valeriu Ştefan Zgonea, respectiv Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel Vasile Buda, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Aurel Mihai Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Mihai Lupu, Dan Ştefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Călin Potor, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ Marian Stroe, Radu Stroe, Sorinel Gigel Ştirbu, Gheorghe Mirel Taloş, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Adriana Diana Tuşa, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga şi Mihai Alexandru Voicu.

1.Autorii sesizării consideră neconstituţională Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, deoarece contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) şi (5) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3).

Autorii contestaţiei susţin că Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 este viciată de neconstituţionalitate în ansamblu, adoptarea acesteia fiind realizată cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la procedura instituită pentru învestirea Guvernului, mai exact prin nesocotirea regulilor aplicabile modalităţii de constituire a comisiilor parlamentare şi de obţinere a avizului de către candidaţii pentru funcţiile de ministru (lipsa cvorumului). În acest sens se arată că etapele învestirii Guvernului sunt: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, solicitarea votului de învestitură, acordarea votului de încredere de către Parlament şi numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă.

Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în şedinţă comună, ca expresie a majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pe baza dezbaterii programului şi listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru.

În prealabil, candidaţii la funcţiile de ministru vor fi fost audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ de la aceste comisii, astfel cum impun dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Această audiere şi avizare sunt obligatoriu de realizat şi, respectiv, de solicitat, dar sunt facultative pentru opţiunea candidatului la funcţia de prim-ministru, care este liber să se conformeze sau nu opiniei exprimate în comisii, sub eventuala sancţiune a neobţinerii votului de încredere, ori poate opera, după caz, modificările de rigoare în componenţa listei, după care noua propunere trebuie să urmeze aceeaşi procedură.

Mai mult decât atât, avizul dat în comisii are caracter consultativ şi în raport cu plenul celor două Camere reunite ale Parlamentului, acesta fiind suveran să decidă cu privire la acordarea sau neacordarea încrederii Guvernului, fără ca acest caracter consultativ să presupună că ar exista şi posibilitatea lipsei sale.

Cu alte cuvinte, sub aspect procedural, existenţa avizului comisiilor de specialitate (indiferent dacă este vorba despre un aviz pozitiv ori unul negativ), dat în condiţii de conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, este absolut obligatorie pentru validitatea şi constituţionalitatea hotărârii pronunţate de plenul Camerelor reunite.

Aşadar, chiar dacă avizul dat de comisiile de specialitate are un caracter consultativ, procedura de audiere şi de avizare (indiferent de rezultat, în sensul că acesta este afirmativ sau negativ) apare ca fiind obligatorie, neefectuarea sau efectuarea în mod neprocedural a acesteia antrenând nulitatea Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului şi, pe cale de consecinţă, neconstituţionalitatea acesteia.

Referitor la problematica avizului consultativ, autorii sesizării fac o analogie cu avizul consultativ al Curţii Constituţionale necesar în cadrul procedurii suspendării Preşedintelui României. Astfel, conform dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din Constituţie: "(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. [...]"

În acest caz, avizul se emite de plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit, a investigaţiilor şi dovezilor obţinute şi, dacă este cazul, a explicaţiilor date de preşedinte.

Prin urmare, chiar dacă şi în acest caz avizul Curţii Constituţionale este doar consultativ, în ipoteza în care una dintre condiţiile intrinseci ale procedurii de emitere a avizului nu este respectată, avizul nu este emis în mod legal şi, în consecinţă, procedura suspendării Preşedintelui României este compromisă, apărând ca neconstituţională.

În ceea ce priveşte Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, analizând modul de desfăşurare a procedurii de audiere şi avizare a candidaţilor pentru funcţiile de ministru ce a avut loc în cadrul comisiilor permanente, se observă că nu au fost respectate dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit cărora lucrările comisiilor permanente sesizate se desfăşoară legal în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu atât din numărul deputaţilor, cât şi din numărul senatorilor.

Prin urmare, în condiţiile în care în cadrul procedurii audierii şi avizării candidaţilor la funcţiile de ministru nu a fost îndeplinită condiţia numărului minim legal obligatoriu al membrilor comisiilor reunite, implicit procesul de învestitură a Guvernului condus de premierul Mihai-Răzvan Ungureanu este viciat sub aspectul condiţiilor de formă instituite de Legea fundamentală.

În concluzie, prevederile Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) şi (5) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

2.În temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 16 februarie 2012, Curtea Constituţională a solicitat punctele de vedere ale birourilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.470 din 28 februarie 2012.

În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul în întregul său şi fiecare dintre cele două Camere ale acestuia se bucură de deplină autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce îi guvernează organizarea şi funcţionarea; în ansamblul sistemului normativ român, regulamentele sau hotărârile Parlamentului sunt acte juridice cu forţă juridică inferioară legii şi Constituţiei. Chiar dacă au un conţinut normativ unic, acestea trebuie să se supună Constituţiei, iar interpretarea şi aplicarea regulilor procedurale nu pot fi făcute în sensul blocării Parlamentului, ci trebuie realizate întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul unui comportament loial al autorităţii faţă de Constituţie şi al respectării conduitei tradiţionale a acestei autorităţi publice, reflectate prin practica parlamentară.

Mai mult decât atât, omisiunea în reglementare nu poate conduce la imposibilitatea Parlamentului de a-şi îndeplini funcţiile şi atribuţiile, ci, din contră, la obligaţia plenului fiecărei Camere de a decide direct asupra problematicii aflate în dezbatere.

Astfel, în situaţia în care comisiile permanente nu întocmesc avizul consultativ prevăzut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu privire la audierea candidaţilor pentru funcţia de ministru, se apreciază că o asemenea situaţie nu se poate constitui într-un impediment de natură constituţională pentru desfăşurarea şedinţei comune a celor două Camere consacrate acordării votului de încredere Guvernului, prevăzută de art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie, întrucât avizul are caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării sale de către birourile permanente reunite. Comisiile au obligaţia de a se întruni, însă fiind organe de lucru constituite pe criteriul reprezentativităţii politice, acestea pot fi şi în situaţia fie de a nu realiza cvorumul, fie de a nu putea adopta o decizie de admitere sau de respingere a candidatului şi, în fine, competenţa acordării votului de încredere aparţine Parlamentului, iar nu comisiilor, avizul având un caracter strict consultativ, care nu generează niciun fel de consecinţe procedurale sub aspectul desfăşurării şedinţei în care este votat viitorul Guvern. Sub acest aspect, între o acţiune politică a parlamentarilor şi obligaţia Parlamentului de a se exprima cu privire la învestitura unui nou Guvern, cele două Camere ale Parlamentului au optat democratic, prin vot, pentru valorificarea unui precedent (care între timp a devenit normă regulamentară în activitatea de legiferare), potrivit căruia "comisiile permanente nu se pot subroga în competenţele Parlamentului şi, deci, actele acestora nu reprezintă o condiţie sine qua non pentru continuarea unei proceduri".

În opinia Biroului permanent al Senatului, orice susţinere cu privire la o eventuală similitudine de tratament juridic între avizul referitor la audierea viitorilor miniştri (prevăzut de art. 77 alin. 2 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului) şi avizul consultativ al Curţii Constituţionale necesar în cadrul procedurii suspendării Preşedintelui României [prevăzut de art. 95 alin. (2) şi, respectiv, art. 146 lit. h) din Constituţie] este forţată şi complet nejustificată. Primul este prevăzut de un regulament parlamentar, act intern cu forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor, a cărui inexistenţă nu poate afecta realizarea competenţei constituţionale a Parlamentului, iar cel de-al doilea este prevăzut direct prin Constituţie, act cu forţă supremă în cadrul statului, a cărui inexistenţă conduce direct la neconstituţionalitatea actelor parlamentare prin care s-ar decide cu privire la suspendarea Preşedintelui României.

Având în vedere argumentele expuse, Biroul permanent al Senatului consideră că Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului a fost adoptată cu respectarea normelor constituţionale referitoare la procedura instituită pentru învestitura Guvernului şi, în consecinţă, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a sesizării formulate de un număr de 138 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat şi Partidului Naţional Liberal.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.352 din 21 februarie 2012, arătând că niciunul dintre textele constituţionale invocate în motivarea sesizării nu are legătură

cu obiectul acesteia, întrucât principala susţinere a autorilor sesizării se referă la faptul că, în cadrul procedurii de acordare a încrederii Guvernului, în unele comisii permanente reunite ale celor două Camere ale Parlamentului nu a fost întrunit cvorumul de lucru regulamentar. Motivarea autorilor sesizării în legătură cu eventuala încălcare a dispoziţiilor constituţionale are doar un caracter teoretic şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi considerată o motivare în sensul Legii nr. 47/1992.

Prevederile art. 103 din Constituţie se referă doar la procedura de acordare a încrederii Guvernului care se desfăşoară în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, şi nu la avizele care sunt adoptate sau nu de către comisiile permanente reunite ale Camerelor.

Lipsa cvorumului regulamentar în cadrul unor comisii permanente s-a datorat lipsei intenţionate a parlamentarilor din cadrul celor două grupuri parlamentare care au sesizat Curtea Constituţională, ceea ce se constituie într-o culpă evidentă. Potrivit principiului conform căruia propria turpitudine nu apără de răspundere, nici parlamentarii în cauză nu pot să invoce un eventual caracter neregulamentar al lucrărilor din cadrul unor comisii permanente, întrucât o asemenea situaţie a fost provocată de aceştia.

În sprijinul celor arătate se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 6 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, prin care aceasta s-a pronunţat cu privire la o situaţie similară, arătând că "normele regulamentare trebuie să asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul să se poată pronunţa asupra problemelor pentru finalizarea cărora se cere un vot", subliniind totodată că "normele regulamentare nu trebuie să permită o tergiversare, o amânare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constituţionale dacă asigură desfăşurarea normală, responsabilă şi rezonabilă a vieţii parlamentare". Concluzia este că "dreptul de a amâna votul nu este delimitat şi condiţionat, printr-o procedură sau eventual un termen, exercitarea sa continuă, în acelaşi caz, poate duce până la urmă la căderea în desuetudine a problemei asupra căreia trebuie să se decidă. Ar fi, astfel, o altă ipostază în care atribuţiile Camerei nu s-ar putea exercita datorită unui abuz procedural, ipostază care contravine literei şi spiritului Constituţiei".

În cauza de faţă, autorii sesizării invocă încălcarea de către Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului a prevederilor art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, iar nu a unor prevederi constituţionale. Or, Curtea Constituţională are competenţa de a verifica hotărârile Parlamentului pentru neconformitatea lor doar cu Constituţia, iar nu cu vreun regulament.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, acestea cuprind două importante principii: obligaţia constituţională de respectare a Constituţiei şi a supremaţiei ei şi obligaţia de a respecta legea. Primul principiu are ca garanţie principală controlul de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, în timp ce al doilea principiu este verificat în aplicarea sa de către instanţele judecătoreşti, pentru că el se aplică în raporturile legii cu actele juridice subsecvente acesteia şi cu care acestea din urmă trebuie să se conformeze. Or, regulamentele Camerelor Parlamentului nu fac parte din niciuna dintre categoriile de acte normative la care se referă textul constituţional. Astfel, potrivit art. 64 şi 67 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi, hotărâri, regulamente şi moţiuni. Toate aceste acte juridice sunt diferite, de sine stătătoare, iar între ele nu există niciun raport de ierarhizare. Prin urmare, hotărârile nu pot fi atacate decât pentru neconstituţionalitate, iar în lipsa ierarhizării, acestea nu pot fi controlate nici în raport cu regulamentele Camerelor Parlamentului.

Pentru motivele expuse, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor apreciază că Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului este conformă Constituţiei.

3.În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 22 februarie 2011, Curtea Constituţională a solicitat preşedintelui Camerei Deputaţilor o copie după stenograma dezbaterilor care au avut loc în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 9 februarie 2012 asupra programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului, prezentate de către domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru.

Documentaţia solicitată în vederea soluţionării sesizării de neconstituţionalitate a fost comunicată Curţii Constituţionale prin Adresa înregistrată cu nr. 1.365 din 22 februarie 2012.

CURTEA,

examinând sesizarea, punctele de vedere ale birourilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, lucrările şi documentele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională, în temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi al dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost sesizată să se pronunţe asupra constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012.

Înainte de a proceda la analiza criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultă din listele anexate sesizării de neconstituţionalitate, a fost semnată de un număr de 138 de deputaţi.

Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1.Obiectul sesizării îl constituie Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 9 februarie 2012, potrivit căreia:

În conformitate cu rezultatul votului consemnat în procesul-verbal din data de 9 februarie 2012,

având în vedere dezbaterile care au avut loc în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 9 februarie 2012 asupra Programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului, prezentate de către domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru,

în temeiul art. 103 alin. (3) din Constituţia României, republicată,

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

Articolul unic

(1)Se acordă încredere Guvernului, în componenţa prevăzută în anexa nr. 1, pentru realizarea Programului de guvernare prevăzut în anexa nr. 2. (2) Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 9 februarie 2012.

Prevederile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt:

–Art. 1 alin. (5): "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.";

–Art. 64 alin. (1), (4) şi (5): "(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. [...]

(4)Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.

(5)Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.";

–Art. 103 alin. (2) şi (3): "(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

(3)Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor."

De asemenea, sunt invocate ca temei al criticilor formulate şi dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, modificat şi completat prin Hotărârea Parlamentului nr. 13/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 5 iulie 1995: "Comisiile permanente sesizate în fond lucrează legal, în şedinţe comune, în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu atât din numărul deputaţilor, cât şi din numărul senatorilor care le compun; hotărârile se adoptă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi."

Prin sesizarea formulată, autorii acesteia susţin că procedura parlamentară de învestire a Guvernului nu s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 12 şi art. 72 alin. 2 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, respectiv nu a fost parcursă etapa obligatorie a audierii candidaţilor în comisiile permanente competente, fapt ce constituie o cauză de nulitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului şi, pe cale de consecinţă, o cauză ce determină neconstituţionalitatea acesteia.

2.Examinând sesizarea şi actele depuse la dosar, Curtea constată că, în cadrul etapei procedurale a audierii candidaţilor la funcţia de ministru în faţa comisiilor permanente, avizele nu au fost întocmite, întrucât unele comisii nu au întrunit cvorumul de şedinţă prevăzut de art. 12 din regulament, respectiv la lucrări au fost prezenţi mai puţin de jumătate plus unu atât din numărul deputaţilor, cât şi din numărul senatorilor care le compun.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu cuprinde o prevedere expresă referitoare la situaţia în care, din varii motive, comisiile permanente nu pot depune avizele, astfel că procedura de învestire a Guvernului a continuat cu etapa dezbaterii în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a listei Guvernului.

În cadrul şedinţei comune, potrivit stenogramei transmise Curţii aşa cum s-a precizat mai sus, preşedintele de şedinţă desemnat, senatorul Vasile Blaga, preşedintele Senatului, după ce a prezentat situaţia de fapt creată prin imposibilitatea unor comisii permanente de a depune avizele prevăzute de art. 72 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, a supus votului plenului Parlamentului procedura de urmat într-o asemenea situaţie. Cele două Camere ale Parlamentului au luat act de lipsa unor avize şi au hotărât, prin vot, continuarea procedurii de desfăşurare a şedinţei comune de acordare a votului de încredere Guvernului, constatând că lipsa acestor acte procedurale "nu este un impediment pentru continuarea lucrărilor, având în vedere faptul că dispoziţiile regulamentare referitoare la cvorum şi majoritatea necesară adoptării unor hotărâri de către Camerele reunite trebuie înţelese ca mijloace procedurale minimale de protecţie, în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor Camerelor, şi nu ca instrumente de împiedicare a funcţionării Camerelor Parlamentului" (stenograma dezbaterilor care au avut loc în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 9 februarie 2012).

Într-o atare împrejurare, Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe asupra modalităţii în care plenul Parlamentului a decis să interpreteze şi să aplice dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 103 şi prevederile regulamentare referitoare la învestitura Guvernului.

3.Din analiza dispoziţiilor constituţionale (art. 85, 103 şi 104), procedura de învestire a Guvernului parcurge următoarele etape:

–desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament;

–solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru a votului de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului;

–dezbaterea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a listei Guvernului;

–acordarea votului de încredere de către Parlament;

–numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, urmată de depunerea jurământului de credinţă.

Potrivit dispoziţiilor regulamentare (art. 71-76 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului), procedura de acordare a votului de încredere Guvernului vizează următoarele etape:

–candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru transmite birourilor permanente ale celor două Camere programul de guvernare şi lista Guvernului;

–birourile permanente ale celor două Camere stabilesc data şedinţei comune la cel mult 15 zile de la primirea programului de guvernare şi a listei Guvernului, asigură multiplicarea şi difuzarea documentelor către deputaţi şi senatori şi iau măsuri pentru convocarea acestora la şedinţa comună;

–candidaţii pentru funcţia de ministru sunt audiaţi în şedinţa comună a comisiilor permanente ale celor două Camere al căror obiect de activitate corespunde sferei de competenţă a viitorilor miniştri; comisiile întocmesc avizele comune consultative, motivate, şi le prezintă candidatului pentru funcţia de prim-ministru.

4.Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.

Aşa fiind, autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său.

Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală.

5.Potrivit dispoziţiilor constituţionale cuprinse la art. 103 alin. (3): "Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor." Legea fundamentală nu consacră avizul consultativ al comisiilor permanente drept criteriu de constituţionalitate a hotărârii prin care Parlamentul acordă încrederea Guvernului. Curtea constată că în cuprinsul Constituţiei sunt consacrate mai multe situaţii în care obligaţia solicitării unor avize este reglementată în mod expres: art. 79 referitor la Consiliul Legislativ - "organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii", art. 90 referitor la referendum, potrivit căruia "Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional", art. 95 alin. (1) - "În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale [...]" sau situaţia prevăzută de art. 117 alin. (2) - "Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă".

Mai mult, ori de câte ori legiuitorul constituant a condiţionat exercitarea unui drept de îndeplinirea unei anumite condiţii, precum existenţa unui act procedural, a reglementat în mod expres această cerinţă. Cu titlu exemplificativ, menţionăm situaţia consacrată de art. 72 alin. (2) din Constituţie care prevede că "Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor [...]", situaţia prevăzută de art. 92 alin. (2) - "El [n.n. Preşedintele României] poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate [...]" sau situaţia prevăzută de art. 95 alin. (1) - "În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale [...]".

6.Lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituţionale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie, pune în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a fiecărei Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, "participarea deputaţilor şi senatorilor la şedinţa comună a comisiilor permanente sesizate în fond este obligatorie". Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ numeros. Din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul exercitării prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale Parlamentului.

Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care la propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni, însă pot fi puse în situaţia de a nu realiza activitatea în scopul căreia au fost constituite din cauza neîndeplinirii condiţiei de cvorum pentru desfăşurarea şedinţelor sau a imposibilităţii ca membrii comisiei să ajungă la un acord cu privire la problema supusă dezbaterii. Or, dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului care reglementează aceste două ipoteze (cvorumul şi majoritatea necesară adoptării unei hotărâri în cadrul comisiilor) consacră mijloacele procedurale minimale de protecţie în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcţionării Camerelor Parlamentului.

Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând constituţionalitatea externă a actului numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor.

Aşa fiind, problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor permanente pentru audierea candidaţilor la funcţia de ministru nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituţională, printr-o jurisprudenţă constantă (de exemplu, prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009), a statuat că nu este de competenţa sa "analizarea eventualelor încălcări ale Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare".

De asemenea, prin Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Curtea a statuat că, deşi legea a fost adoptată după o procedură parlamentară discutabilă, "nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ".

Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit, în acelaşi sens, că, "potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale.

Ca atare, competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituţională în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005".

Prin urmare, Curtea constată că, şi atunci când a analizat sesizări iniţiate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, acestea priveau exclusiv controlul constituţionalităţii prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu controlul constituţionalităţii hotărârilor şi măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe căi şi prin proceduri parlamentare.

Pe de altă parte, Curtea observă că, deşi Parlamentul în întregul său şi fiecare dintre cele două Camere ale acestuia se bucură de deplină autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce le guvernează organizarea şi funcţionarea, în ansamblul sistemului normativ român, hotărârile Parlamentului sunt acte juridice cu forţă juridică inferioară Constituţiei. Interpretarea şi aplicarea acestor norme care instituie reguli procedurale trebuie realizată întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul unui comportament loial faţă de Legea fundamentală. Într-o ipoteză contrară, rezultatul ar fi blocarea activităţii instituţiei, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale, cu consecinţe negative asupra structurilor democratice pe care se întemeiază statul.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 65 din 6 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, a reţinut că "este în afara oricărei îndoieli că normele constituţionale formează un sistem unitar care permite ordinii constituţionale să se realizeze. [...] Normele regulamentare trebuie să asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul să se poată pronunţa asupra problemelor pentru finalizarea cărora se cere un vot. Totodată, şi aceasta ţine de raţionalizarea şi eficienţa vieţii parlamentare, normele regulamentare nu trebuie să permită o tergiversare, o amânare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constituţionale dacă asigură desfăşurarea normală, responsabilă şi rezonabilă a vieţii parlamentare".

Concluzia este că "dreptul de a amâna votul nu este delimitat şi condiţionat, printr-o procedură sau eventual un termen, exercitarea sa continuă, în acelaşi caz, poate duce până la urmă la căderea în desuetudine a problemei asupra căreia trebuie să se decidă. Ar fi, astfel, o altă ipostază în care atribuţiile Camerei nu s-ar putea exercita datorită unui abuz procedural, ipostază care contravine literei şi spiritului Constituţiei".

Prin urmare, situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile sale. În fond, specificul activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituţionale pe care Curtea este chemată să le garanteze.

În acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Cu acel prilej Curtea a reţinut că, potrivit "poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de control asupra executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfăşura, în plenul său, asemenea activităţi de control, lipsindu-i suportul informaţional necesar pentru a-şi formula o opinie corectă asupra obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevărat, de altminteri, şi pentru procesul legislativ. Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfăşura în plen.

Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor.

Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Ele trebuie să dispună de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-şi fonda, în mod optim, luarea unei decizii.

Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie [art. 64 alin (1) din Constituţia revizuită], prin regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 61 alin. (4) din Constituţie [art. 64 alin. (4) din Constituţia revizuită]: «Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.»"

Parlamentul "nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare.

Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini.

[...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din Constituţia revizuită]."

Aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunţată în unanimitate de cea de-a doua Cameră, a reţinut că "[...] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al poporului. El este alcătuit din deputaţii aleşi ca reprezentanţi ai întregului popor, care împreună formează reprezentarea populară. Statutul reprezentativ al deputaţilor, garantat de art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG [n.n. Legea fundamentală a Germaniei] constituie temei pentru poziţia de reprezentare a Bundestagului care, în calitate de «organ special» (art. 20 alin. 2 GG), exercită puterea statală ce emană de la popor.

a)Bundestagul german îşi exercită de principiu funcţia de reprezentare [constituit] în întregul său, prin participarea tuturor membrilor săi, nu doar prin deputaţi individuali, un grup de deputaţi sau majoritatea parlamentară.

Exercitarea funcţiei de reprezentare de către Bundestagul german, în întregul său, presupune o egală împuternicire de participare a tuturor deputaţilor, care de principiu dispun de aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Prin urmare, fiecare membru este chemat să participe la lucrările Bundestagului, dezbaterile şi deciziile acestuia.

[...] Libertatea şi egalitatea mandatului (art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG) nu sunt totuşi garantate în mod absolut, ci pot fi limitate de alte valori de interes public, proteguite la nivel constituţional. Modalitatea de funcţionare a Parlamentului constituie un astfel de interes, de rang constituţional.

[...] Ca punct de plecare şi bază pentru configurarea şi restrângerea drepturilor deputaţilor stă principiul participării tuturor membrilor la deciziile Bundestagului german; acesta este etalonul standard în configurarea organizării sau procedurilor parlamentare. În măsura în care parlamentarii trebuie excluşi de la coparticiparea în procesul de luare a deciziilor parlamentare prin transferul atributelor decizionale către o comisie, acest lucru este permis doar pentru a proteja alte interese juridice, de rang constituţional, şi în strictă conformitate cu principiul proporţionalităţii. [...]

Bundestagul german este de principiu îndrituit, în cadrul autonomiei sale organizatorice şi funcţionale, să creeze subcomisii pentru a permite îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor sale. [...] Anume îi este permis să înfiinţeze comisii cărora să le transfere sarcini individuale ale Bundestagului, cum ar fi pregătirea deciziilor pentru plen sau exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control şi de anchetă.

b)Corespunzător tradiţiei parlamentare, o mare parte din sarcinile Bundestagului german se rezolvă în afara plenului, mai ales în comisii. Însă acestea sunt de fapt limitate la a pregăti dezbaterile şi deciziile plenului, în consecinţă ele lucrează în vederea adoptării unei decizii finale de către plen. [...]"

7.Dincolo de aceste considerente de ordin principial, Curtea observă că, în temeiul autonomiei regulamentare, nimic nu opreşte ca, în cadrul şedinţei în plen (aşa cum s-a întâmplat şi în speţa de faţă), să se invoce lipsa îndeplinirii oricăror acte procedurale (inclusiv a avizelor comisiilor permanente), iar Camera sau Camerele reunite astfel sesizate, în temeiul plenitudinii lor decizionale cu privire la aceste aspecte, să hotărască în sensul continuării dezbaterilor în plen sau al reluării procedurilor în comisii.

8.Curtea reţine că, în domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţă a naturii elective a mandatului reprezentativ şi a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat în mod sugestiv "majoritatea decide, opoziţia se exprimă". Majoritatea decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectă sau corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se exprimă ca o consecinţă a aceluiaşi mandat reprezentativ care fundamentează dreptul inalienabil al minorităţii politice de a-şi face cunoscute opţiunile politice şi de a se opune, în mod constituţional şi regulamentar, majorităţii aflate la putere. Aplicarea principiului "majoritatea decide, opoziţia se exprimă" asigură, pe de o parte, legitimitatea guvernării şi, pe de altă parte, condiţiile pentru realizarea alternanţei la guvernare.

Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor parlamentare. Aşa fiind, o serie de norme din regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocării majorităţii în procesul decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luări de cuvânt, regimul amendamentelor, instituirea unor termene procedurale etc.), iar altele sunt destinate realizării protecţiei minorităţilor politice (alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice, sistemul majorităţilor necesare în scopul desfăşurării lucrărilor şi adoptării măsurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, potrivit prevederilor art. 146 din Constituţie, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare, exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă, formularea de amendamente etc.) Din perspectiva funcţiei de control exercitate de Parlament asupra executivului, dispoziţiile constituţionale prevăd ca modalităţi de acţiune: informarea Parlamentului, procedura întrebărilor şi interpelărilor, moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului sau delegarea legislativă.

Regula majorităţii implică în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii sau a oricăror mijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfăşurării normale a procedurii parlamentare, culminând cu boicotul parlamentar, părăsirea lucrărilor în structurile parlamentare sau retragerea de la activitatea Camerelor. Or, principiul "majoritatea decide, opoziţia se exprimă" implică, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziţiei minorităţii politice cu privire la o anumită problemă şi evitarea folosirii mijloacelor de obstrucţie, în scopul asigurării, pe de a parte, a confruntării politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, şi, pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a competenţelor sale constituţionale şi legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile.

Atât în procesul legislativ, cât şi în activitatea de control al Guvernului sau în realizarea celorlalte atribuţii constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentală, "în serviciul poporului". Aceasta implică reprezentarea în lupta politică din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferitele categorii sociale, politice, economice sau culturale. În această manieră, poporul, titularul suveranităţii naţionale, îşi exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul său.

Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale naţiunii trebuie să asigure respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept, pluralismul politic şi democraţia constituţională. Acesta este motivul pentru care Curtea Constituţională consideră că este necesară exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor constituţionale atât de către majoritatea, cât şi de minoritatea parlamentară, precum şi cultivarea unei conduite a dialogului politic, care să nu excludă aprioric consensul, chiar dacă motivaţiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al naţiunii.

9.În concluzie, Curtea Constituţională reţine că lipsa avizului consultativ prevăzut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu se poate constitui într-un impediment de natură constituţională pentru desfăşurarea procedurii de învestire a Guvernului, de natură să antreneze neconstituţionalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012. Aşa fiind, Curtea constată că, în cadrul şedinţei comune a celor două Camere, acordarea votului de încredere Guvernului a fost exercitată de Parlament, care a decis cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (3) din Constituţie.

Faţă de cele menţionate, Curtea constată că sesizarea formulată de 85 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi de 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului nu este întemeiată, urmând a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie, al art. 1, 3, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Camerei Deputaţilor şi Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 7 martie 2012 şi la ea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu