Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Radu-Viorel Popa și Jean Cîrja în Dosarul nr. 3.822/108/2015 al Tribunalului Arad - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.184D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Susține că, prin textul criticat, legiuitorul a înțeles să instituie o garanție corelativă a dreptului la tăcere ori a dreptului inculpatului de a nu se autoincrimina într-o cauză în care a avut calitatea de martor. Așadar, acestei garanții îi corespunde obligația corelativă a organelor judiciare de a nu folosi o astfel de depoziție într-o cauză penală. Apreciază că norma procesual penală criticată respectă standardele convenționale în materie, interzicând, așadar, atât organelor judiciare, cât și instanțelor posibilitatea de a folosi într-o cauză penală o declarație dată ca martor de o persoană care dobândește, ulterior, calitatea de suspect sau inculpat. Împrejurarea că o astfel de declarație poate fi, ulterior, valorificată împotriva altor părți din cauză nu este de natură să atragă neconstituționalitatea textului criticat, întrucât administrarea, valorificarea oricărui mijloc de probă/procedeu probatoriu se realizează de către instanță cu respectarea garanțiilor oferite de Codul de procedură penală, în condițiile impuse de acest act normativ.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 10 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.822/108/2015, Tribunalul Arad - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Radu-Viorel Popa și Jean Cîrja, în examinarea acțiunii penale puse în mișcare în Dosarul nr. 19/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, privind, printre alții, și pe autorii excepției.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii susțin, în esență, că normele procesual penale criticate, în principal sintagma „împotriva sa“ din cuprinsul acestora, sunt neconstituționale, întrucât declarația de martor dată de o persoană care primește ulterior, în aceeași cauză, calitatea de inculpat nu poate fi folosită împotriva acesteia, însă poate fi folosită împotriva coinculpaților din dosar. Totodată, câtă vreme materialul probator nu este unul și același pentru toți inculpații, norma procesual penală creează discriminare între inculpați.

6.Tribunalul Arad - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este nefondată. Reține că prevederile art. 118 din Codul de procedură penală se raliază numeroaselor legislații internaționale care reglementează privilegiul de neincriminare, împiedicând ascultarea martorului cu privire la elemente de fapt care l-ar putea incrimina și care îl dispensează de obligația de a depune mărturie (art. 198 din Codul de procedură penală italian, art. 133-2 din Codul de procedură penală portughez și art. 434-11 din Codul de procedură penală francez). Corelând prevederile art. 118 din Codul de procedură penală cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța observă că, potrivit acesteia din urmă, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală. Prin urmare, devin incidente drepturile unei persoane audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Reține că legiuitorul național definește dreptul prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală ca o obligație procesuală negativă a organului judiciar de a nu folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat în aceeași cauză, dar nu interzice folosirea declarației acestui subiect procesual activ împotriva celorlalți subiecți procesuali din aceeași cauză sau din cauze disjunse. Apreciază că normele procesual penale criticate nu aduc atingere dreptului fundamental al inculpaților la un proces echitabil, egalității în fața legii, dreptului la apărare și unicității, imparțialității și egalității justiției, consfințite prin dispozițiile constituționale invocate. Invocă jurisprudența instanței de la Strasbourg, în care s-a reținut că dreptul la un proces echitabil implică posibilitatea oricăreia dintre părți de a-și expune cauza în fața tribunalului, în condiții care să nu o dezavantajeze în fața părții adverse, egalitatea armelor fiind un principiu fundamental al procesului echitabil (Cauza Delcourt împotriva Belgiei și Cauza Kaufman împotriva Belgiei). Reține că, în termenii folosiți de instanța europeană, egalitatea armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, în condiții care să nu o pună într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Cauza Dombo Behes B.V. împotriva Olandei). Principiul egalității armelor presupune un echilibru între acuzator și persoana în cauză, echilibru care, în opinia instanței, nu este încălcat în prezenta speță.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens reține că, sub denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza“, dispozițiile citate interzic folosirea împotriva unui coinculpat a declarațiilor pe care acesta le-a dat în calitate de martor în aceeași cauză. Consideră că, atât timp cât prevederile art. 118 din Codul de procedură penală instituie o excepție în privința admisibilității depoziției respective, acestea trebuie interpretate strict și limitativ. Apreciază că normele procesual penale criticate nu determină o discriminare între coinculpații din aceeași cauză, deoarece aceștia nu se află în situații identice, rațiunea legii neexistând decât în cazul celui care a avut calitatea de martor. Dacă, în cazul martorului devenit inculpat, principiul adevărului este trecut în plan secund, în respectul dreptului la apărare și al dreptului oricărei persoane de a nu se autoincrimina, în cazul coinculpaților o asemenea rațiune nu subzistă. Totodată, apreciază că prevederile art. 118 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil. Faptul că probatoriul administrat în privința unui coinculpat conține mai multe mijloace de probă decât în cazul altui coinculpat nu constituie un argument în sensul caracterului inechitabil al procedurii de judecată. Această situație depinde de împrejurările concrete ale cauzei și nu interferează cu principiul egalității armelor în procesul penal. Așadar, câtă vreme legea oferă tuturor inculpaților condiții egale pentru susținerea cererilor și apărărilor lor, aceștia fiind supuși acelorași reguli în privința admisibilității și administrării probatoriului, nu se poate susține încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituție. Consideră că prevederile criticate nu aduc atingere dreptului la apărare, dimpotrivă, sunt menite să garanteze două componente ale sale, respectiv dreptul la tăcere al celui acuzat și dreptul de a nu se autoincrimina.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală. Examinând motivele de neconstituționalitate cuprinse în notele scrise ale autorilor excepției, Curtea reține că, în realitate, se critică teza întâi a art. 118 din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „împotriva sa“, care are următorul conținut: „Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.“ 12. Autorii excepției susțin că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părților la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, cât și prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituție juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza. Astfel, potrivit normelor procesual penale criticate, declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Curtea observă că doctrina a dezvoltat opinii diferite privind sensul normei procesuale menționate. Într-o opinie, s-a apreciat că, în temeiul normei criticate, martorul are dreptul de a păstra tăcerea, în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina. Într-o altă interpretare, s-a considerat că norma procesual penală reglementează un drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, și nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, iar, o altă opinie, majoritară, este în sensul că declarația martorului nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Curtea reține, totodată, ca un aspect de drept comparat, că legislația procesual penală a diverselor state europene reglementează dreptul martorului de a nu se acuza, în acest sens fiind art. 121 alin. (1) din Codul de procedură penală bulgar potrivit căruia „martorii nu pot fi obligați să răspundă la întrebări care i-ar putea incrimina de comiterea unei infracțiuni“, art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală ceh potrivit căruia „pot refuza să depună mărturie cei care, prin aceasta, s-ar incrimina pe ei“, art. 286 alin. 1 din Codul de procedură penală croat potrivit căruia „martorul nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă este probabil ca prin aceasta să se expună pe sine sau pe o rudă apropiată unei acuzații penale, oprobiului public sau unui prejudiciu material serios“. Totodată, art. 71 din Codul de procedură penală estonian prevede că „un martor poate refuza să depună mărturie dacă prin aceasta se poate incrimina pe sine sau pe una dintre persoanele enumerate mai sus de comiterea unei infracțiuni sau contravenții“. În Letonia, secțiunea 110 alin. 3 din Legea privind procedura penală permite martorului să refuze să ofere o depoziție împotriva sa ori a unei rude apropiate, iar în secțiunea 151 alin. 1 se precizează că martorul trebuie informat, înainte de audiere, cu privire la drepturile și obligațiile sale. De asemenea, în Marea Britanie, secțiunea 80 din partea a VIII-a a Legii nr. 60/1984 privind probele în procesul penal reglementează problema mărturiei persoanelor apropiate, iar, în subsecțiunea 4 se prevede că, dacă martorul este și acuzat, el nu poate fi obligat să depună mărturie.

14.Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce îi sunt reproșate și de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanție implicită, aspecte esențiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal. Astfel, Curtea observă că instanța de la Strasbourg a decis în mod constant că, deși art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu menționează expres aceste drepturi, ele reprezintă norme general recunoscute, aflate în centrul noțiunii de „proces echitabil“, consacrat de acest text. Rațiunea recunoașterii lor constă, în special, în necesitatea protejării persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni de exercitarea unor presiuni din partea organelor judiciare, pentru a se evita erorile judiciare și pentru a se permite atingerea scopurilor art. 6 din Convenție (în acest sens, Hotărârea pronunțată în 25 februarie 1993, în Cauza Funke împotriva Franței, paragraful 44, Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 45, Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 68, Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunțată în Cauza Serves împotriva Franței, paragraful 46, Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40). Când instanța de la Strasbourg examinează dacă procedura a încălcat privilegiul de a nu se autoincrimina, aceasta procedează la examinarea naturii și gradului de constrângere utilizate, existența unei garanții corespunzătoare în cadrul procedurii și modul în care materialul probator astfel obținut este utilizat (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, paragrafele 54-55). Totodată, Curtea de la Strasbourg a decis că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este strâns legat de prezumția de nevinovăție, înscrisă în art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens s-a statuat că prezumția de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal și privește ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus, astfel, și modul de administrare a probelor. Așadar, prezumția de nevinovăție privește și regimul probator, fiind un element esențial al dreptului la un proces echitabil.

15.În aceste condiții, Curtea constată că normele procesual penale criticate în prezenta cauză răspund exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la protecția împotriva autoincriminării. Așadar, Curtea constată că, prin dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală, legiuitorul reglementează o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declarații. În acest sens, Curtea observă că teza a doua a art. 118 din Codul de procedură penală prevede obligația organului judiciar de a menționa calitatea procesuală anterioară a martorului.

16.Totodată, cu privire la egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea Constituțională a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). De asemenea, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudența sa, că pentru situații juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca în acest fel principiul constituțional al egalității în drepturi (a se vedea Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 276 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din data de 19 martie 2009). În aceste condiții, Curtea reține că declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condițiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală. Așadar, Curtea constată că obligația organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă și la persoana care a săvârșit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală, prin aceasta norma procesual penală criticată nefiind contrară dispozițiilor art. 16 din Constituție.

17.De asemenea, Curtea constată că norma procesual penală criticată, astfel cum a fost redactată, este în acord cu dispozițiile art. 124 din Constituție, care prevăd că justiția se înfăptuiește în numele legii, precum și că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Aceste trăsături ale actului de justiție trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție referitoare la egalitatea în drepturi și ale art. 2 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, care prevăd că justiția este egală pentru toți și, respectiv, că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și că justiția se înfăptuiește în mod egal pentru toate persoanele. Din această perspectivă, Curtea reține că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca și excluderea declarațiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat, ar fi de natură a afecta corectitudinea procesului penal și a discredita activitatea de înfăptuire a justiției.

18.Cât privește dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, acesta conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Or, Curtea constată că norma procesual penală criticată, reglementând dreptul martorului de a nu se acuza, nu aduce atingere acestor drepturi și garanții ale părților și subiecților procesuali principali.

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu-Viorel Popa și Jean Cîrja în Dosarul nr. 3.822/108/2015 al Tribunalului Arad - Secția penală și constată că dispozițiile art. 118 teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 iulie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu