Decizie nr. 1.096 din 15 octombrie 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 9 octombrie 2008 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14 octombrie 2008 şi, ulterior, 15 octombrie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 aprilie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 5.512/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Alro" - S.A. din Slatina cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva Hotărârii nr. 158 din 31 mai 2007 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care autorul excepţiei a fost sancţionat cu avertisment.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei arată, în esenţă, că textele de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 126 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, un prim aspect de neconstituţionalitate priveşte natura juridică a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Întrucât consideră că art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu conţine criterii suficiente pentru a determina natura juridică a acestei autorităţi, autorul excepţiei se raportează la prevederile art. 19 din acelaşi act normativ, care stabileşte atribuţiile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Astfel, ajunge la concluzia că "investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare" reprezintă atribuţii cu caracter jurisdicţional. În acest sens, făcând referire la criteriile reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51/2008, arată următoarele:

–Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pronunţă, în urma parcurgerii unei proceduri jurisdicţionale, acte cu forţă juridică echivalentă hotărârilor judecătoreşti, argument susţinut de faptul că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în cursul acestei proceduri părţile sunt citate, sunt administrate probe, există o dezbatere contradictorie, se deliberează în secret asupra hotărârii, iar hotărârea se ia prin votul membrilor Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se comunică părţilor şi poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ;

–Faptele asupra cărora se pronunţă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt fapte de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

–Faptele respective se înscriu în premisele răspunderii morale şi juridice. În consecinţă, sancţiunile aplicate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au efecte cu privire la drepturile patrimoniale şi morale ale celor investigaţi. Totodată, este angajată şi răspunderea juridică civilă a persoanei găsite vinovată de discriminare. Astfel, hotărârea Consiliului are autoritate de lucru judecat cât priveşte fapta ilicită, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia.

Jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu este o jurisdicţie specială administrativă, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, întrucât:

–nu este independentă faţă de celelalte puteri ale statului, fiind sub controlul Parlamentului;

–nu este imparţială, deoarece, pe de o parte, nu este independentă faţă de Parlament, iar, pe de altă parte, are atât atribuţii de anchetă, cât şi de judecată;

–este obligatorie având în vedere posibilitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a se sesiza din oficiu.

În acelaşi timp, arată că acest organ nu poate fi considerat ca făcând parte din categoria instanţelor judecătoreşti, prevăzute de art. 126 din Constituţie, întrucât nu este reglementat printr-o lege organică, Legea nr. 48/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 fiind o lege ordinară.

În concluzie, autorul excepţiei arată că, în realitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării reprezintă o instanţă extraordinară, ale cărei înfiinţare şi funcţionare sunt expres interzise de art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (5) din Constituţie.

Un al doilea aspect pus în discuţie de autorul excepţiei are în vedere faptul că, în activitatea jurisdicţională pe care o desfăşoară, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu întruneşte garanţiile necesare unui proces echitabil, prevăzute de art. 6 paragraful 1 coroborat cu art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, arată că prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească un "tribunal" este aceea ca el să fie stabilit de lege. Or, efectul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 este acela al înfiinţării unei instanţe cu caracter extraordinar.

O a doua condiţie este aceea ca tribunalul să fie independent, or, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este subordonat Parlamentului, prin modul de numire a membrilor şi prin obligaţia de a prezenta anual Parlamentului un raport de activitate spre a fi dezbătut şi aprobat.

În sfârşit, a treia condiţie este ca organul cu atribuţii jurisdicţionale să fie imparţial, cerinţă ce nu este, de asemenea, respectată, având în vedere subordonarea faţă de Parlament.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că textele de lege criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. În acest sens, arată că activitatea desfăşurată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este o activitate administrativ-jurisdicţională specială, în sensul art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, iar nu o jurisdicţie extraordinară, interzisă de art. 126 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, consideră că nu pot fi reţinute nici argumentele privind nerespectarea condiţiilor unui proces echitabil, de vreme ce părţile interesate au acces neîngrădit la justiţie, putând contesta hotărârea Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării la instanţa competentă, potrivit art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Această instanţă va realiza un control deplin de legalitate şi de jurisdicţie, verificând legalitatea hotărârilor emise în baza Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 şi a actelor care au stat la baza emiterii acestora.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (3), art. 126 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât, potrivit art. 20 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, hotărârile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii. Din această perspectivă reiese şi faptul că aceste hotărâri pot fi asimilate actelor administrative. În plus, jurisdicţia Consiliului este o jurisdicţie facultativă, de vreme ce persoana discriminată se poate adresa direct instanţei de judecată, fără a fi condiţionată de o sesizare prealabilă a acestui organism. Rezultă, prin urmare, că prevederile de lege criticate nu îngrădesc posibilitatea părţilor de a se adresa direct instanţei de judecată, de a formula apărări, de a propune probe şi de a recurge la căile de atac prevăzute de lege, aşadar de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează dreptul la un proces echitabil.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007. Această ordonanţă a fost aprobată prin Legea nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

–Art. 16: "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.";

–Art. 17: "În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii ori autorităţi publice.";

–Art. 18: "(1) Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

(2)Consiliul elaborează şi aplică politici publice în materia nediscriminării. În acest sens, Consiliul va consulta autorităţile publice, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele şi alte entităţi legale care urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării.";

–Art. 19: "(1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii:

a)prevenirea faptelor de discriminare;

b)medierea faptelor de discriminare;

c)investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare;

d)monitorizarea cazurilor de discriminare;

e)acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării.

(2)Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.

(3)Sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.";

–Art. 20: "(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

(2)Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).

(3)Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

(4)Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării.

(5)Acţiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director se desfăşoară la sediul instituţiei sau în alt loc stabilit de acesta.

(6)Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

(7)Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.

(8)Hotărârea se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării.

(9)Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.

(10)Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu.";

–Art. 21: "Prevederile art. 20 se aplică în mod corespunzător în cazul în care Consiliul investighează din oficiu fapte sau acte de discriminare.";

–Art. 22: "(1) Consiliul este condus de un preşedinte cu rang de secretar de stat, ales de membrii Colegiului director din rândul acestora, pentru un mandat de 5 ani. Preşedintele este ordonator principal de credite. Preşedintele este ajutat în activitatea sa de un vicepreşedinte, ales de Colegiul director dintre membrii acestuia, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate.

(2)Raportul anual de activitate al Consiliului se dezbate şi se aprobă de Parlament. Raportul de activitate se depune la birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului până la data de 15 aprilie a anului următor.";

–Art. 23: "(1) Colegiul director al Consiliului este organ colegial, deliberativ şi decizional, responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege.

(2)Colegiul director este compus din 9 membri cu rang de secretar de stat, propuşi şi numiţi, în şedinţă comună, de cele două Camere ale Parlamentului.

(3)Poate fi numit membru al Colegiului director orice cetăţean român care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a)are capacitate deplină de exerciţiu;

b)are studii superioare absolvite cu diplomă de licenţă;

c)nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;

d)are o activitate recunoscută în domeniul apărării drepturilor omului şi combaterii discriminării;

e)nu a fost agent sau colaborator al poliţiei politice comuniste;

f)nu a colaborat cu organele de securitate şi nu a aparţinut acestora.

(4)La numirea membrilor Colegiului director se va urmări ca minimum două treimi dintre aceştia să fie licenţiaţi în ştiinţe juridice.

(5)Membrii Colegiului director pot fi revocaţi sau eliberaţi din funcţie numai în următoarele cazuri:

a)demisie;

b)expirarea duratei mandatului;

c)incapacitate de muncă, potrivit legii;

d)dacă au fost condamnaţi definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală;

e)dacă nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (3);

f)la propunerea fundamentală a cel puţin două treimi din numărul acestora.

(6)În situaţia în care împotriva unui membru al Colegiului director se pune în mişcare acţiunea penală, acesta se consideră suspendat de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Dacă prin hotărâre se constată nevinovăţia persoanei în cauză, suspendarea ei din funcţie încetează, este repusă în toate drepturile avute anterior suspendării şi i se achită drepturile băneşti de care a fost lipsită.

(7)În situaţia prevăzută la alin. (5) lit. d) calitatea de membru al Colegiului director încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.";

–Art. 24: "(1) Propunerile nominale pentru Colegiul director se înaintează birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului în cel mult 30 de zile de la data la care mandatele au devenit vacante. Propunerile vor fi însoţite de: curriculum vitae, cazier judiciar şi declaraţii pe propria răspundere ale candidaţilor, din care să reiasă că nu se încadrează în prevederile art. 23 alin. (3) lit. e) şi f).

(2)Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului publică pe paginile lor de internet candidaturile depuse şi înaintează propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea audierii candidaţilor în şedinţă comună. În termen de 15 zile de la publicarea candidaturilor se pot depune la comisiile permanente de specialitate obiecţiuni în scris, argumentate, cu privire la candidaturile depuse.

(3)În urma audierii candidaţilor, comisiile permanente de specialitate întocmesc un aviz comun pe care îl prezintă în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului.

(4)Candidaturile se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi.";

–Art. 25: "(1) Membrii Colegiului director al Consiliului sunt garanţi ai interesului public.

(2)Durata mandatului membrilor Colegiului director este de 5 ani, iar numirea acestora se face eşalonat, în funcţie de expirarea mandatelor.

(3)În cazul în care un loc în Colegiul director devine vacant înaintea expirării mandatului, acesta va fi ocupat de o altă persoană numită, conform procedurii reglementate de prezenta ordonanţă, pentru restul de mandat rămas vacant.

(4)Activitatea depusă de membrii Colegiului director pe perioada exercitării mandatului se consideră vechime în specialitate.

(5)În soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agent constatator care aplică sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin prezenta ordonanţă. Aceştia îşi pot delega calitatea de agent constatator persoanelor din aparatul de lucru al Consiliului.

(6)La solicitarea preşedintelui, membrii Colegiului director licenţiaţi în ştiinţe juridice pot reprezenta Consiliul în instanţele de judecată în cauzele ce privesc fapte de discriminare."

Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege sunt contrare următoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (4), care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (5), prin care se interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare. În acelaşi timp, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu respectă garanţiile unui proces echitabil, aşa cum sunt acestea prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, încă nepublicată în Monitorul Oficial al României, a fost admisă excepţia referitoare la dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi s-a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acestea vizează două aspecte: un prim aspect pune în discuţie natura juridică a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, concluzia autorului excepţiei fiind că acesta reprezintă o instanţă extraordinară, interzisă de prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie, în timp ce al doilea aspect vizează nerespectarea garanţiilor unui proces echitabil în cursul procedurii ce se desfăşoară în faţa acestei autorităţi, aşa cum sunt acestea prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În legătură cu primul aspect referitor la natura juridică a Consiliului, autorul excepţiei invocă o serie de argumente prin care demonstrează faptul că, potrivit dispoziţiilor de lege care stabilesc atribuţiile sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării desfăşoară o activitate jurisdicţională, fără a fi însă o jurisdicţie specială administrativă, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, ori o instanţă specializată, despre care face vorbire art. 126 alin. (5) din Constituţie.

Prin urmare, problema pe care Curtea Constituţională este chemată să o soluţioneze cu prioritate are în vedere clarificarea naturii juridice a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.

Astfel, Curtea reţine că, prin reglementarea iniţială a Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Însă această reglementare a ridicat problema existenţei unor eventuale presiuni politice asupra Consiliului de natură a afecta neutralitatea şi autonomia sa în raporturile cu Guvernul şi cu administraţia de stat subordonată acestuia, cu prilejul activităţii de combatere a discriminării. Pentru aceste motive, prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost completată, prevăzându-se că, "în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii ori autorităţi publice". Ulterior, în vederea asigurării unei autonomii reale a Consiliului, prin modificările aduse Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 prin Legea nr. 324/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006, acest organ a fost plasat sub controlul Parlamentului, control care se limitează la prezentarea unui raport anual cu privire la activitatea desfăşurată de Consiliu, potrivit competenţelor atribuite prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Prin urmare, Consiliul îşi exercită atribuţiile independent, liber de orice influenţă din partea oricărei instituţii ori autorităţi publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.

În continuare, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de "garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, "este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate "înlăturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".

Concluzia ce se impune este că, prin reglementările amintite, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea şi combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituţional fundamental al egalităţii în drepturi. Împrejurarea că, în soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenţi constatatori care aplică sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin ordonanţă, iar, în vederea aflării adevărului, aceştia desfăşoară şi o activitate de investigare nu este de natură a impieta asupra caracterului independent al activităţii Colegiului director faţă de părţile implicate.

În ceea ce priveşte criticile invocate de autorul excepţiei, potrivit cărora procedura jurisdicţională nu garantează părţilor posibilitatea de a fi asistate de un avocat, iar dezbaterile nu sunt publice, Curtea observă că argumentele legate de modul de desfăşurare a procedurii şi chiar cele ce ţin de independenţa şi imparţialitatea actului jurisdicţional pornesc de la cerinţele constituţionale ale art. 124 şi de la cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la condiţiile unui proces echitabil. Or, Curtea constată că aceste cerinţe sunt aplicabile în ceea ce priveşte activitatea instanţelor judecătoreşti, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, sau a unui "tribunal", în sensul convenţiei mai sus amintite, iar nu şi jurisdicţiilor speciale administrative prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituţie, care nu se încadrează în categoriile menţionate. Dreptul la un proces echitabil se consideră însă a fi satisfăcut dacă cei interesaţi au posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. În acest sens, merită amintite şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Rekasi contra Ungariei (1996), în care a arătat că, şi în situaţia în care s-ar admite că dispoziţiile art. 6 sunt aplicabile procedurilor ce au ca obiect "infracţiuni administrative", un reclamant are dreptul de a "contesta" o decizie definitivă a unei autorităţi administrative în faţa unui tribunal ce oferă toate garanţiile acestei dispoziţii; în schimb, nu este necesar ca procedurile în faţa autorităţilor administrative să fie conforme prevederilor art. 6 din Convenţie.

În considerarea celor expuse mai sus, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi respectă prevederile constituţionale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (5), care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.

Cu toate acestea, admiţând caracterul de organ administrativ-jurisdicţional al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, autorul excepţiei pune în discuţie caracterul obligatoriu al procedurii jurisdicţionale a acestui organ, atunci când acţionează din oficiu, ceea ce ar contraveni, susţine autorul, dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative.

Referitor la această critică, instanţa constituţională reţine că între cele două noţiuni, pretins a fi în contradicţie, sesizarea din oficiu a instanţei administrativ-jurisdicţionale şi, respectiv, caracterul facultativ al jurisdicţiei speciale administrative, nu există o identitate a aspectelor pe care le reglementează.

Curtea observă că jurisdicţia specială administrativă reprezintă o activitate realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta. Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu. Astfel, legea dă posibilitatea persoanelor fizice sau juridice, victime ale discriminării, de a sesiza Consiliul, fără a le obliga să parcurgă procedura administrativ-jurisdicţională, ca procedură prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

Cea de-a doua modalitate de declanşare a jurisdicţiei speciale administrative o constituie sesizarea din oficiu a Consiliului şi reprezintă expresia principiului oficialităţii în materie contravenţională. În toate situaţiile în care organele competente constată în mod direct săvârşirea unor contravenţii sau află despre acestea prin intermediul mijloacelor de informare în masă, respectivele organe se sesizează din oficiu.

Săvârşirea unei contravenţii în domeniul reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 dă naştere raportului juridic de drept substanţial care, în conţinutul său, cuprinde dreptul organului constatator, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de a trage la răspundere contravenţională pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta sancţiunea contravenţională.

Faţă de această modalitate de sesizare, Curtea reţine că posibilitatea de a desfăşura activitatea jurisdicţională din oficiu este întemeiată pe rolul activ pe care trebuie să îl îndeplinească Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate ale cărei obiective şi sarcini au fost în mod exclusiv orientate către domeniul discriminării, rol exercitat în vederea aflării adevărului şi prevenirii şi combaterii tuturor actelor de discriminare, aşa cum Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin însuşi titlu, îşi propune ca finalitate.

Pe de altă parte, Curtea constată că, deşi activitatea jurisdicţională se declanşează şi din oficiu, desfăşurarea ulterioară a acesteia este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate, care poate să îşi însuşească sau nu sesizarea Consiliului în privinţa actelor sau faptelor de discriminare de care este în mod direct afectată. Astfel, ca urmare a autosesizării Consiliului, acesta va dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor şi acordarea dreptului la apărare. În situaţia în care victima discriminării înţelege să se opună constatării şi sancţionării, speţa respectivă se soluţionează prin procedura reglementată de art. 19 alin. (1) lit. b) din ordonanţă, respectiv prin mediere.

În ceea ce priveşte caracterul facultativ al jurisdicţiei administrative speciale, Curtea reţine că acesta se manifestă prin posibilitatea persoanei vătămate de a opta între a-şi valorifica dreptul pe calea administrativ-jurisdicţională şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreşti, în temeiul dreptului comun. În aplicarea acestor consideraţii cu valoare de principiu, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din ordonanţa criticată prevăd că "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei". Or, Curtea nu poate reţine caracterul obligatoriu al acestei jurisdicţii, întrucât legea nu prevede în sarcina persoanei vătămate obligaţia de a urma o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă sesizării instanţei de judecată, ci numai posibilitatea de a opta între cele două căi de valorificare a dreptului. Dacă în ipoteza prevăzută de art. 20 din ordonanţa criticată, persoana vătămată şi-a manifestat expres opţiunea pentru declanşarea procedurii administrativ-jurisdicţionale, şi în situaţia în care Consiliul se sesizează din oficiu, potrivit art. 21 din ordonanţă, victima discriminării îşi prezervă dreptul de opţiune, nefiind obligată să parcurgă procedura administrativ-jurisdicţională deja iniţiată.

Astfel, caracterul facultativ al jurisdicţiei administrative speciale ar fi venit în contradicţie cu caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri, în ipoteza în care s-ar fi constatat că legea prevedea parcurgerea obligatorie a acesteia anterior procedurii judecătoreşti, iar nu cu sesizarea din oficiu a instanţei administrativ-jurisdicţionale. Prin urmare, Curtea constată că nu există nicio neconcordanţă între procedura reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (4), invocate de autorul excepţiei în susţinerile criticilor sale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu