Decizie nr. 214 din 12 aprilie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Adriane Nucă în Dosarul nr. 9.819/176/2014 al Judecătoriei Alba Iulia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.081D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.819/176/2014, Judecătoria Alba Iulia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Adriane Nucă cu ocazia soluţionării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt, prevăzute şi pedepsite de art. 228 alin. (1) din Codul penal.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, potrivit cărora împăcarea produce efecte dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, încalcă principiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi folosirea căilor de atac. În acest sens arată că acţiunea penală - care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni [art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală] - nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit împăcarea [art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală], astfel că, în cursul judecăţii, acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de încetare a procesului penal [art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală] pronunţate pentru cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală referitor la împăcare. Dispoziţiile de lege criticate limitează posibilitatea împăcării, stabilind ca limită în timp momentul citirii actului de sesizare a instanţei. În schimb, pentru a se dispune condamnarea sau achitarea unei persoane nu există nicio astfel de limitare, în condiţiile în care condamnarea vizează exercitarea acţiunii penale până la momentul la care rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în caz contrar dispunându-se achitarea. Aşadar, acţiunea penală se exercită şi după momentul citirii actului de sesizare a instanţei, în vederea aflării adevărului, urmărindu-se doar stingerea acţiunii penale prin condamnare ori achitare, iar nu şi stingerea acesteia prin încetarea procesului penal ca urmare a împăcării. Arată că, potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Câtă vreme dreptul persoanelor de a se împăca este limitat în timpul judecăţii până la un anumit moment, înseamnă că se îngrădeşte exercitarea acestuia. Or, Constituţia garantează dreptul de a se adresa justiţiei, inclusiv pentru apărarea dreptului de a se împăca cu persoanele vătămate, acesta fiind interesul urmărit de autoarea excepţiei, care este judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt. Autoarea excepţiei arată, astfel, că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt simplu, iar, în cazul reparării prejudiciilor, persoanele vătămate înţeleg să se împace cu inculpata, faţă de care s-a luat, însă, măsura controlului judiciar, cu obligaţia de a nu lua legătura cu persoanele vătămate, ulterior inculpata fiind arestată. Astfel, deşi, teoretic, inculpata arestată preventiv poate lua legătura cu persoanele vătămate pentru a se împăca, practic, însă, acest lucru este imposibil. Autoarea excepţiei mai arată că, potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Astfel, acţiunea penală se exercită şi prin promovarea căilor de atac, dar împăcarea persoanelor nu poate fi făcută în calea de atac, căci această posibilitate se epuizează în faţa instanţei de fond, când inculpatul se bucură, încă, de prezumţia de nevinovăţie. Consideră că această limitare temporală încalcă şi prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât procesul în care se exercită acţiunea penală este unul neechitabil, prin excluderea împăcării în căile de atac garantate de art. 129 din Constituţie. Pe de altă parte, limitarea modalităţii de stingere a acţiunii penale prin împăcare, până la citirea actului de sesizare a instanţei, încalcă şi prevederile art. 24 din Constituţie care garantează dreptul la apărare, întrucât inculpatul nu poate să formuleze apărări în sensul de a intenţiona împăcarea cu persoanele vătămate. Dreptul şi interesul persoanelor vătămate de a urmări obţinerea imediată a reparării prejudiciului sunt încălcate, de asemenea, prin limitarea temporală. În concluzie, împăcarea trebuie să nu fie limitată în timp şi să fie posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii, aşa cum până la acel moment inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie.

6.Judecătoria Alba Iulia apreciază că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale, întrucât stabilirea unui termen-limită până la care poate interveni împăcarea asigură disciplinarea procesului penal şi exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 129 din Legea fundamentală nu pot fi interpretate în sensul posibilităţii nelimitate a părţilor de a beneficia în căile de atac de orice mijloc procesual care stă la dispoziţia lor în timpul judecăţii în primă instanţă. De asemenea face trimitere şi la Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit.

9.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă, invocând, în acest sens, Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal. Din notele scrise ale autoarei excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta priveşte doar dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii de lege, care au următorul cuprins: "Împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei".

13.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în acest sens, că dispoziţiile art. 159 din Codul penal, ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor de înlăturare a răspunderii penale, reglementează instituţia împăcării, care constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Cu acelaşi prilej, Curtea a constatat că împăcarea - act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine - este o cauză care înlătură răspunderea penală în privinţa anumitor infracţiuni, stingând şi acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerinţe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerinţele sunt prevăzute de alin. (5) şi (6) ale articolului menţionat (paragraful 12).

15.Cu privire la conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal, prin decizia citată anterior, Curtea a reţinut că acesta a fost, în mod substanţial, reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal; furt în scop de folosinţă - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înşelăciunea - art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aşadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal]. Un alt element de noutate este introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. În consecinţă, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I - paragrafele 23 şi 25 din această din urmă decizie -, Curtea răspunzând, astfel, exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie (paragrafele 13-16 din Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016).

16.De asemenea, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, că procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei. În acest sens, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, citată anterior, paragraful 21, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii - Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 -, instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (paragraful 17 din Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016).

17.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, în care Curtea, având în vedere motivele arătate mai sus, constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc atingere prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 24 şi ale art. 129 din Constituţie.

18.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adriane Nucă în Dosarul nr. 9.819/176/2014 al Judecătoriei Alba Iulia şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Alba Iulia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 aprilie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică