Decizie nr. 508 din 7 octombrie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 204 D/2014.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că în prezenta cauză este criticată lipsa unei norme tranzitorii care să permită incidenţa împăcării în cauzele aflate în curs de judecată, dar în care s-a depăşit momentul citirii actului de sesizare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Se observă tendinţa de limitare a incidenţei acestei instituţii în reglementarea actualului cod, împăcarea producând efecte, potrivit art. 159 alin. (3) din cuprinsul acestuia, numai între părţi, în măsura în care are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, spre deosebire de reglementarea din vechiul Cod penal, care permitea, conform art. 132, în situaţia împăcării, atât solidaritatea activă, cât şi solidaritatea pasivă, iar aceasta putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Se arată că, în măsura în care părţile doresc să se împace şi ambele coduri prevăd posibilitatea împăcării pentru o anumită infracţiune, legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, în timp ce, pentru acele infracţiuni pentru care doar Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, actualul Cod constituie legea penală mai favorabilă. Se susţine că împăcarea, din punctul de vedere al dreptului penal, este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar din punct de vedere procesual-penal, reprezintă un impediment în desfăşurarea procesului penal. Se arată că, fiind o instituţie cu o puternică componentă de drept substanţial, aceasta este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, pentru situaţii tranzitorii similare, Curtea Constituţională, făcând aplicarea principiului prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, a stabilit că trebuie avut în vedere primul termen de judecată la care procedura este legal îndeplinită. Se conchide că, potrivit acestei jurisprudenţe, şi în prezenta cauză momentul citirii actului de sesizare va fi considerat primul termen de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 6 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12.074/231/2013, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, în cadrul căreia a fost formulată cerere de împăcare a părţilor, potrivit dispoziţiilor textului criticat.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt neconstituţionale în condiţiile în care acestea înlătură aplicarea legii penale mai favorabile în situaţiile tranzitorii în care inculpaţii au fost trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal, pentru săvârşirea unor infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală, potrivit dispoziţiilor Codului penal din 1969, cauze în care, la data de 1 februarie 2014, se depăşise momentul citirii actului de sesizare a instanţei.

6.Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a principiului aplicării legii penale mai favorabile, se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că prevederile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că acestea sunt valabile mutatis mutandis în cazul dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, în privinţa situaţiilor tranzitorii. Se observă că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres aplicarea legii penale mai favorabile în situaţia inculpaţilor trimişi în judecată, înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal, pentru infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu înlătura răspunderea penală, conform dispoziţiilor Codului penal din 1969, în cauzele în care citirea actului de sesizare a instanţei a avut loc înaintea datei de 1 februarie 2014. Se arată că, pentru respectarea dispoziţiilor constituţionale invocate, în aceste cauze trebuie să se ţină cont de caracterul mai favorabil al dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, în caz contrar textul criticat fiind de natură a încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.

7.Cu privire la pretinsa încălcare prin prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se subliniază faptul că până la data intrării în vigoare a Codului penal, pentru infracţiunile de furt sau furt calificat, împăcarea părţilor nu înlătura răspunderea penală. Astfel, prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în lipsa unor dispoziţii referitoare la situaţii tranzitorii, vor fi aplicabile în cauzele penale referitoare la infracţiuni de furt sau furt calificat săvârşite înaintea datei de 1 februarie 2014, nejudecate definitiv până la această dată, în care nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei până la data anterior arătată, în timp ce în cauze penale din aceeaşi categorie, în care citirea actului de sesizare a instanţei a avut loc până la data intrării în vigoare a Codului penal, nu va putea opera instituţia împăcării părţilor. Se susţine, prin urmare, existenţa unei discriminări între cele două categorii de inculpaţi, care se află în situaţii juridice identice, sub aspectul aplicabilităţii acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale. Se arată că diferenţa de regim juridic supusă analizei nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât durata fiecărei etape procesuale depinde de factori aleatorii care nu ţin de voinţa părţilor.

8.Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1), în măsura în care acestea nu se aplică în cauzele penale aflate pe rolul instanţelor la data de 1 februarie 2014, referitoare la infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu înlătura răspunderea penală, conform Codului penal din 1969, în care citirea actului de sesizare a instanţei a avut loc înaintea datei arătate. Se arată că, în lipsa unor dispoziţii exprese referitoare la aplicarea textului criticat în situaţii tranzitorii, se impune aplicarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se susţine că împăcarea părţilor este o instituţie juridică mixtă, de drept penal substanţial şi procesual, căreia îi sunt aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011. Se arată că textul criticat, reglementând o cauză de înlăturare a răspunderii penale, trebuie aplicat tuturor cauzelor penale în curs de soluţionare la data intrării sale în vigoare, indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, o interpretare contrară fiind de natură a încălca principiul aplicării legii penale mai favorabile şi principiul egalităţii în drepturi. În acest sens, se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei, prin care instanţa europeană a stabilit că aplicarea unui tratament diferit unor situaţii juridice identice trebuie să aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă.

9.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Avocatul Poporului susţine că prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite anterior datei intrării în vigoare a Codului penal, cauze în care la această dată se depăşise momentul procedural al citirii actului de sesizare a instanţei. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011 şi nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional a subliniat că o dispoziţie penală este neconstituţională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi, respectiv, că, potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând. Se arată că în determinarea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi cele referitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală. Se subliniază faptul că o astfel de cauză este şi împăcarea părţilor, ea având ca efect încetarea dreptului statului de tragere la răspundere penală şi, pe cale de consecinţă, de aplicare a unei pedepse. Se arată că, potrivit art. 5 din Codul penal, atunci când, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, intervine o lege care prevede o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv împăcarea părţilor, această lege va fi apreciată ca fiind mai favorabilă.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: "Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei."

14.Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii şi art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal reglementează împăcarea ca una dintre cauzele care înlătură răspunderea penală. Pentru a determina însă natura juridică a acestei instituţii, respectiv dacă aceasta este una de drept penal substanţial sau procedural, Curtea, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, va avea în vedere următoarele criterii: obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării şi rezultatul la care conduce norma. Aşadar, aşezarea dispoziţiilor de drept penal şi a celor procesual penale în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru stabilirea naturii lor (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 şi Hotărârea Curţii Europeană a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113). De asemenea, dacă aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile.

16.Din perspectiva criteriilor anterior enumerate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, sub aspectul obiectului, reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Sub aspectul scopului reglementării, acestea atribuie un drept părţilor procesului penal, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. De asemenea, având în vedere criteriul rezultatului produs de norma analizată, acesta constă în înlăturarea răspunderii penale. Rezultă, astfel, că norma criticată este de drept penal substanţial, căzând sub incidenţa aplicării legii penale mai favorabile.

17.Referitor la acest din urmă principiu, Curtea Constituţională, prin considerentele cu valoare de principiu ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, este evident că în situaţia în care judecătorul apreciază că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, atunci dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu sunt aplicabile. Abia în situaţia în care instanţa consideră că lege penală mai favorabilă este Codul penal, vor fi aplicate dispoziţiile art. 159 alin. (3), condiţie sine qua non pentru ca prezenta critică de neconstituţionalitate să fie analizată.

18.Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi prin urmare de stingere a acţiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, şi pentru infracţiuni în cazul cărora Codul penal din 1969 nu prevedea dreptul părţilor de a se împăca (una dintre aceste infracţiuni fiind şi furtul calificat, reglementat la art. 209 din Codul penal din 1969 şi la art. 229 din Codul penal). Însă, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanţei.

19.Curtea constată că intrarea în vigoare a Codului penal a creat, în raport cu stadiul soluţionării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârşirii infracţiunilor analizate, trei situaţii procesuale diferite. Prima dintre acestea priveşte situaţia cauzelor soluţionate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal, cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile. A doua se referă la situaţia cauzelor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în cazul cărora la data anterior referită nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cauze în care textul criticat poate fi aplicat. În fine, a treia ipoteză are în vedere situaţia cauzelor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în care, la data arătată fusese depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei.

20.Curtea reţine că doar cu privire la această din urmă situaţie se pune problema constituţionalităţii aplicării/neaplicării dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal în situaţii tranzitorii. Legiuitorul nu a reglementat însă in terminis procedura ce se impune a fi urmată în cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul Codului penal din 1969, dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanţei a fost depăşit la data intrării în vigoare a Codului penal. Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, în aceste cauze va fi aplicată legea penală mai favorabilă. Aceasta poate fi, aşa cum s-a arătat mai sus, fie Codul penal din 1969, fie Codul penal în vigoare.

21.Din perspectiva aplicării principiului constituţional anterior enunţat, reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat însă, prin aceeaşi decizie, că legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi faptul că instituirea unor astfel de exigenţe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului în cauză (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

22.Tot prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a subliniat faptul că durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţă de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). S-a reţinut, de asemenea, că, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor.

23.Pe cale de consecinţă, pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea reţine că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care, până la încetarea situaţiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni şi în cauzele începute înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal şi în care a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei.

24.Curtea reţine că a pronunţat o soluţie asemănătoare prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care a constatat că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. O dispoziţie legală care a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. În privinţa acesteia Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, că principiul aplicării legii penale sau contravenţionale mai favorabile are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare şi a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

25.Curtea constată că, spre deosebire de cele stabilite în Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, anterior referită, pentru a se atinge finalitatea urmărită, aceea a limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi a prevenirii abuzului de drept, în situaţiile tranzitorii mai sus arătate, este necesar ca momentul până la care poate interveni împăcarea (stabilit de legiuitor ca fiind momentul citirii actului de sesizare a instanţei) să poată fi determinat în mod obiectiv. Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi au putere numai pentru viitor, Curtea reţine că, în situaţiile tranzitorii arătate, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I.

26.În legătură cu efectele prezentei decizii, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

27.Curtea constată, totodată, că textul criticat se aplică în mod egal categoriilor de persoane la care face referire critica de neconstituţionalitate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

28.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi constată că acestea sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 octombrie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop