Decizie nr. 1.601 din 9 decembrie 2010

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-şef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată din oficiu de către Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 9.362/95/2009.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.944D/2010, nr. 1.945D/2010, nr. 2.325D/2010 şi nr. 3.256D/2010, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate identică cu cea ridicată în Dosarul nr. 1.575D/2010, excepţie ridicată din oficiu de către Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. 9.363/95/2009, nr. 9.361/95/2009, nr. 9.360/95/2009 şi nr. 9.394/95/2009.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.944D/2010, nr. 1.945D/2010, nr. 2.325D/2010 şi nr. 3.256D/2010 la Dosarul nr. 1.575D/2010.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării.

Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.944D/2010, nr. 1.945D/2010, nr. 2.325D/2010 şi nr. 3.256D/2010 la Dosarul nr. 1.575D/2010, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reluând, în esenţă, considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 1.250 din 7 octombrie 2010. În acest sens se arată că temeiul încheierii, modificării sau încetării contractelor de muncă se regăseşte în lege; totodată, legiuitorul este în drept să redimensioneze politica bugetară în materie de cheltuieli de personal, având deplina libertate să elimine, să modifice sau să acorde noi sporuri, din moment ce acestea nu reprezintă un drept fundamental. Se mai arată că hotărârea judecătorească nu reprezintă un act de legiferare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 19 februarie 2010 şi 27 aprilie 2010, pronunţate în dosarele nr. 9.362/95/2009, nr. 9.363/95/2009, nr. 9.361/95/2009, nr. 9.360/95/2009 şi nr. 9.394/95/2009, Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată din oficiu în cauze având ca obiect soluţionarea unor litigii de muncă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că legiuitorul, fără încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu poate dispune prin Legea-cadru nr. 330/2009 asupra unor drepturi salariale dobândite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Se mai susţine că această lege "trebuie să producă efecte doar pentru viitor cu referire la raporturile juridice care se nasc, se modifică sau se sting sub imperiul acestei legi, neputându-se în consecinţă face aplicaţia efectelor legii asupra unor raporturi juridice născute şi stinse sub imperiul legii vechi, drepturile funcţionarului public obţinute aşadar anterior rămânând valabil câştigate la momentul apariţiei legii". Se apreciază că dispoziţia legală criticată suprimă efectele pe care un act juridic civil este susceptibil să le producă. De asemenea, se susţine că textul legal criticat nesocoteşte prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat, "dând naştere tocmai la ceea ce această prezumţie şi principiul neretroactivităţii au urmărit să evite, adică nesiguranţă şi tulburări în circuitul civil".

Se consideră că, prin eliminarea suplimentelor şi sporului prevăzute de art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009, este încălcat şi dreptul la muncă. Se apreciază că sunt încălcate şi prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât drepturile salariale câştigate printr-o hotărâre judecătorească reprezintă un bun, astfel încât suprimarea lor, mai exact a sporului de mobilitate, echivalează cu o expropriere contrară prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţie.

În fine, se susţine că este încălcat şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât statul, prin adoptarea prevederilor legale criticate, refuză să execute o hotărâre judecătorească.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în dosarele nr. 3.256D/2010 şi nr. 2.325D/2010, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât critica de neconstituţionalitate pune în discuţie modalitatea de interpretare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 329/2009. În celelalte dosare, Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere.

Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.575D/2010, consideră că textul criticat este constituţional. În celelalte dosare, Avocatul Poporului nu a comunicat punctul său de vedere.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, care au următorul cuprins:

La 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează următoarele drepturi salariale suplimentare stabilite prin acte juridice în favoarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice:

a)suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare;

b)sporul de mobilitate.

Se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, în susţinerea excepţiei sunt invocate şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind protecţia proprietăţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Critica de neconstituţionalitate cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) este neîntemeiată.

În accepţiunea autorului excepţiei, în sistemul personalului plătit din fonduri publice, cuantumul salariului stabilit prin contractul individual de muncă sau prin decizia de numire a personalului contractual, respectiv a funcţionarului public, în conformitate cu legea în vigoare la momentul respectiv, nu poate fi modificat printr-o lege ulterioară.

În primul rând, se face abstracţie de faptul că tot acest personal este plătit din fonduri publice, ceea ce înseamnă că aceste contracte individuale de muncă şi decizii de numire prin care este consfinţit salariul/indemnizaţia/solda sunt încheiate sau emise cu respectarea şi în temeiul prevederilor legii în vigoare la acel moment. Prin urmare, toate aceste acte juridice sunt subsecvente legii şi se supun acesteia; prevederile lor nu au existenţă de sine stătătoare, ci sunt guvernate de lege, angajatorul acţionând în baza şi temeiul legii, neavând o putere discreţionară în stabilirea drepturilor salariale.

În al doilea rând, sistemul public de salarizare vizează retribuirea tuturor categoriilor de personal din sfera publică, iar criteriul esenţial pe care legiuitorul îl are în vedere în determinarea cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei diferitelor categorii de personal este existenţa unei anumite omogenităţi între atribuţiile şi îndatoririle subiectelor care alcătuiesc respectivele categorii. Prin urmare, sistemul de salarizare nu este conceput ca, în funcţie de data angajării/numirii în funcţie, să se stabilească drepturi salariale diferite pentru persoane care ocupă un post identic, ci, din contră, pentru obligaţii de serviciu identice rezultă un salariu identic. Legiuitorul, în schimb, este îndrituit să acorde drepturi salariale suplimentare - sporuri, adaosuri, suplimente, stimulente - în funcţie de criterii obiective legate de vechimea în muncă, în specialitate, de compensare a unor neajunsuri de fapt rezultate din situaţia concretă a postului ocupat, dar niciodată beneficiul acestor sporuri nu poate fi acordat diferenţiat în funcţie de data angajării. Data angajării vizează numai momentul de la care încep a fi acordate aceste drepturi suplimentare, însă nu are nicio relevanţă în stabilirea drepturilor băneşti atunci când legiuitorul decide să suprime sporul respectiv. În caz contrar s-ar ajunge la situaţii inadmisibile, când, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajaţii ar fi plătiţi diferit în funcţie de jocul sporurilor sau al reaşezărilor salariale realizate de-a lungul timpului.

Instanţa de judecată care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate confundă principiile pe care se aşează dreptul public cu cele specifice dreptului privat. În sfera publică, salariile/indemnizaţiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, şi art. 157 alin. (2) din Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat; legea este cea care oferă angajatorului public o marjă privind acordarea anumitor sporuri specifice, acesta neavând competenţa de a acorda drepturi salariale numai în baza şi în temeiul unei manifestări discreţionare de voinţă. Manifestarea sa de voinţă este condiţionată şi totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinţei concordante a celor 2 cocontractanţi pentru a se aplică noile prevederi legale.

Cu privire la momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 12 noiembrie 2009 şi se aplică întregului personal bugetar căruia i se acordă sporul sau suplimentele respective în temeiul reglementărilor legale anterioare. Instanţa judecătorească, în mod evident, greşeşte atunci când susţine că aceste prevederi legale se pot aplica numai persoanelor angajate/numite după data intrării în vigoare a legii. Aceste raporturi juridice nu sunt încheiate, ci sunt născute sub imperiul legii vechi şi se află în curs de executare. Dreptul salarial este unul lunar, iar cuantumul său nu este prestabilit illo tempore de legea de salarizare sub care a fost emis actul iniţial prin care angajatul a intrat în raporturi de muncă. Raportul juridic ar fi însă încheiat doar dacă raportul de muncă a încetat înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009. Însă, în cazul de faţă, eroarea instanţei de judecată este cu atât mai surprinzătoare cu cât raporturile de muncă, începând cu data de 12 noiembrie 2009 şi până la încetarea acestora, sunt în curs de desfăşurare.

În logica instanţei de judecată ar însemna că o majorare salarială, de asemenea, nu poate fi aplicată în temeiul legii, pe motiv de retroactivitate, întrucât contractul individual de muncă sau decizia de numire au fost date sub imperiul altor legi de salarizare, care nu acordau creşteri salariale. Prin urmare, conform principiului tempus regit actum, categoriile de personal ar fi îndreptăţite numai la prestaţiile salariale în vigoare la momentul încheierii raportului de muncă. Or, o atare concluzie nu poate duce decât la demonstrarea modului greşit în care este aplicat sau înţeles principiul menţionat; este evident că prestaţiile salariale acordate şi primite în temeiul legii vechi rămân câştigate, însă, odată cu intrarea în vigoare a legii noi, cuantumul salariului/indemnizaţiei/soldei este guvernat de aceasta din urmă lege.

Curtea observă că invocarea art. 969 din Codul civil poate fi făcută în raporturile dintre angajatorul public şi angajat numai într-o anumită măsură, respectiv numai cu privire la cuantumurile sau marja în interiorul cărora legiuitorul permite angajatorului public să aibă o anumită independenţă decizională. Însă, în măsura în care legea elimină sporurile pe care chiar angajatorul le putea acorda chiar în temeiul legii, acordarea ulterioară a acestora nu se va realiza decât cu încălcarea legii.

Nu în ultimul rând, optica instanţei de judecată ar duce permanent la ultraactivitatea legii vechi, ceea ce nu ar permite aplicarea legii noi în câmpul său propriu de activitate, şi anume pentru raporturile juridice de muncă aflate în curs, ci s-ar aplica numai cu privire la raporturile de muncă ce se vor naşte în viitor, după intrarea în vigoare a legii noi de salarizare.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească în ceea ce priveşte obligarea autorităţii publice la plata unui spor este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă o atare obligaţie a autorităţii publice. Încetarea obligaţiei legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză, aspect ce nu contravine cu nimic autorităţii lucrului judecat văzut ca garanţie a principiului neretroactivităţii legii.

II. Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a reţinut prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, şi Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a arătat că "statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006)".

Prin urmare, aceste sporuri, stimulente, adaosuri acordate la salariul/indemnizaţia/solda de bază nu intră în sfera de protecţie a art. 41 alin. (1) din Constituţie. Astfel, chiar dacă legiuitorul suprimă un astfel de drept salarial suplimentar nu angajează incidenţa art. 41 alin. (1) din Constituţie. De aceea, acest text constituţional nu are incidenţă în cauză.

III. Cu referire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul executării hotărârii judecătoreşti, Curtea constată următoarele:

–obligarea angajatorului prin hotărâre judecătorească la plata unui anumit spor prevăzut de lege nu echivalează cu transformarea hotărârii judecătoreşti în izvor de drept în sistemul constituţional românesc;

–obligaţia angajatorului la plata unui anumit spor constatată prin hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunţării hotărârii;

–pe toată perioada de timp cât temeiul legal în baza căruia a fost pronunţată hotărârea judecătorească subzistă, autorităţile publice sunt obligate să execute întocmai hotărârea judecătorească ce consfinţeşte dreptul subiectiv al persoanei îndrituite;

–după ce temeiul legal în baza căruia a fost pronunţată hotărârea judecătorească a fost modificat sau abrogat, începând cu data intervenirii evenimentului legislativ menţionat, autoritatea publică urmează să acorde sporul corespunzător potrivit noului cadru normativ existent.

Toate cele de mai sus se impun prin prisma faptului că în sistemul constituţional românesc hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului constituţional. Prin urmare, nu se poate susţine că statul îşi încalcă obligaţia de a executa întocmai obligaţiile care decurg din prevederile art. 6 din Convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, Curtea observă că drepturile salariale suplimentare sunt protejate de acest text, fiind interese patrimoniale; însă acest text convenţional nu se opune competenţei legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare, de a reaşeza bazele de calcul, coeficienţii sau valorile de referinţă. Astfel, protecţia acordată drepturilor salariale suplimentare prin art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie şi art. 44 din Constituţie se întinde în timp atât cât subzistă temeiul şi baza legală a acordării lor.

Mai mult, includerea sporului în salariul/indemnizaţia sau solda de bază nu are drept efect o eventuală obligaţie a statului ca în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, pe lângă această reaşezare cu caracter salarial, să acorde în continuare şi plata distinctă a sporului, o atare interpretare fiind inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată din oficiu de către Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarele acestuia nr. 9.362/95/2009, nr. 9.363/95/2009, nr. 9.361/95/2009, nr. 9.360/95/2009 şi nr. 9.394/95/2009.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 decembrie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly