Decizie nr. 1.250 din 7 octombrie 2010

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Costică Oteliţă în Dosarul nr. 8.482/121/2009 al Tribunalului Galaţi - Secţia civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 8.482/121/2009, Tribunalul Galaţi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Costică Oteliţă într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei decizii de modificare unilaterală a contractului de muncă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se apreciază, în esenţă, că dispoziţiile legale anulează sporul de mobilitate din contractele colective şi individuale de muncă, ceea ce încalcă art. 41 alin. (5) din Constituţie, care garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor în materia dreptului muncii. O asemenea intervenţie a legiuitorului în actele juridice ce nu îi sunt opozabile creează nesiguranţă şi pune în pericol stabilitatea relaţiilor de muncă.

În fine, se consideră a fi încălcate şi prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât textul legal criticat nu se aplică şi salariaţilor care şi-au dobândit sporul de mobilitate prin acte normative secundare sau hotărâri judecătoreşti.

Tribunalul Galaţi - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 50 lit. b) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, care au următorul cuprins:

La 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează următoarele drepturi salariale suplimentare stabilite prin acte juridice în favoarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice: [...]

b)sporul de mobilitate.

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 41 alin. (5) privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective.

Examinând dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile constituţionale pretins încălcate, Curtea constată următoarele:

Critica ce vizează încălcarea art. 16 din Constituţie este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat face referire la "actele juridice" care cuprind sporul de mobilitate. În sens larg, atât actele normative de reglementare primară şi secundară, cât şi contractul colectiv şi individual de muncă sunt acte juridice.

Prin urmare, textul criticat se aplică tuturor cetăţenilor, mai precis angajaţilor, care beneficiază de acest spor, indiferent de izvorul de drept în temeiul căruia li s-a acordat acest drept salarial.

În legătură cu persoanele care beneficiază de acest drept ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, Curtea reţine că acordarea sporului în temeiul hotărârii judecătoreşti se va face numai pentru perioadele cât temeiul legal/contractual care a stat la baza pronunţării acesteia produce efecte juridice. Altfel, ar însemna ca hotărârea judecătorească să fie un act de legiferare, ceea ce este inadmisibil.

În consecinţă, de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, sporul de mobilitate nu se mai acordă niciunei categorii de personal plătit din fonduri publice, indiferent de izvorul juridic în temeiul căruia acest spor era acordat.

În raport cu critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 41 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine următoarele aspecte:

În primul rând, constată că statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006).

În al doilea rând, instanţa constituţională, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că "încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie"; în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale. [_] În consecinţă, negocierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (...)" (A se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995).

Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat".

În al treilea rând, Curtea observă că, potrivit art. 25 din Codul muncii, "Prin clauza de mobilitate părţile în contractul individual de muncă stabilesc că, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă. În acest caz salariatul beneficiază de prestaţii suplimentare în bani sau în natură". Acest lucru nu înseamnă că angajatul este îndreptăţit la un spor, ci faptul că salariul/indemnizaţia aflat/aflată în plată trebuie să reflecte condiţiile în care acesta lucrează.

În fine, Curtea constată că ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea. În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale chiar în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Costică Oteliţă în Dosarul nr. 8.482/121/2009 al Tribunalului Galaţi - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 octombrie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Benke Karoly