Decizie nr. 30 din 21 ianuarie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Sindicatul Poliţiştilor "Lege şi Onoare" Mureş din Târgu Mureş în Dosarul nr. 3.378/102/2011* al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 640D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere precedentul constituţional, respectiv Decizia nr. 328 din 25 iunie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.378/102/2011*, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Sindicatul Poliţiştilor "Lege şi Onoare" Mureş din Târgu Mureş într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe prin care s-a dispus anularea ca netimbrată a cererii introductive a acestuia privind un litigiu izvorât dintr-un raport de serviciu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul egalităţii în faţa legii, deoarece deschid calea unei discriminări evidente între funcţionarii publici, pe de o parte, şi personalul contractual, pe de altă parte, în ceea ce priveşte soluţionarea în fond a litigiilor de muncă ivite la nivelul instituţiilor publice.

Autorul excepţiei susţine că din interpretarea textelor legale criticate, instanţa de judecată a apreciat că, pentru soluţionarea unui conflict individual de muncă intervenit între funcţionarii publici şi instituţia publică angajatoare, aceştia sunt obligaţi la plata unei taxe de timbru, datorită naturii juridice speciale a raporturilor de muncă. Mai arată că instanţa de judecată a ajuns la concluzia că sunt exonerate de la plata taxei de timbru doar acele persoane care au calitatea de angajat cu contract individual de muncă, şi nu cei care au calitatea de funcţionari publici, întrucât aceştia nu se încadrează în sfera de cuprindere a exonerării oferite de art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, litigiul dedus judecăţii de către funcţionarii publici având o natură specială dată de natura raporturilor de serviciu, ceea ce atrage şi o normă de competenţă specială, dată de art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Autorul excepţiei precizează că, în lumina prevederilor Legii nr. 62/2011 privind dialogul social, care definesc noţiunile de "conflict de muncă", "conflict individual de muncă" şi "conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri", textele de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care, din interpretarea lor coroborată, s-ar desprinde ideea că, pentru soluţionarea unui conflict individual sau colectiv de muncă, funcţionarii publici sunt obligaţi la plata unei taxe de timbru.

Se mai susţine că funcţionarul public este privat de beneficiul celerităţii soluţionării litigiului, întrucât la instanţele de contencios administrativ termenele sunt de 30 de zile sau mai lungi, comparativ cu cele care soluţionează litigiile de muncă, unde termenele de judecată nu depăşesc 15 zile. Totodată, în contenciosul administrativ sarcina probei revine reclamantului funcţionar public, în contrast cu regula din litigiile de muncă de drept comun, potrivit căreia sarcina probei revine angajatorului. Inegalitatea de tratament a funcţionarilor publici faţă de personalul contractual rezultă şi din faptul că hotărârile asupra fondului cauzei pronunţate de instanţele de contencios administrativ nu sunt definitive şi executorii şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi învestite cu formulă executorie, pe când în cazul litigiilor de muncă de drept comun se poate proceda la punerea în executare a hotărârilor.

Mai departe, autorul excepţiei arată că, prin deciziile nr. 5.149 din 9 septembrie 2004 şi nr. 1.792 din 27 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că litigiile având ca obiect drepturi personale de natură patrimonială ale funcţionarului public ar fi chiar de competenţa instanţei specializată pe litigii de muncă (conflicte de drepturi), iar nu de competenţa instanţelor de contencios administrativ, aşa cum, în mod eronat, stabileşte art. 109 din Legea nr. 188/1999.

În concluzie, arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care din interpretarea eronată a celor două texte legale s-ar desprinde ideea că pentru soluţionarea unui conflict individual sau colectiv de muncă funcţionarii publici sunt obligaţi la plata unei taxe judiciare de timbru.

Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Apreciază că nu se poate reţine încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, prin care s-a reţinut că reprezintă o încălcare a art. 14 din Convenţie orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoge, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, şi există discriminare atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial unele faţă de altele. Or, chiar autorul excepţiei a invocat discriminarea raportat la personalul contractual. De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010 prin care s-a reţinut că principiul egalităţii nu presupune uniformitate, ci, dimpotrivă, situaţii obiectiv diferite justifică şi chiar impun instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Or, în speţă, prevederile criticate reglementează norme de dreptul muncii, astfel că cei ce intră sub incidenţa ipotezei normei respective se află într-o situaţie juridică diferită de cea a funcţionarilor publici.

Arată că dispoziţiile legale criticate nu contravin nici art. 21 din Constituţie, întrucât accesul liber la justiţie nu înseamnă gratuitate.

Nici încălcarea art. 52 din Constituţie nu poate fi reţinută, autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocând această încălcare din perspectiva discriminării interzise de art. 14 din Convenţie.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 41 din Legea fundamentală, instanţa precizează că autorul excepţiei nu a arătat, în concret, în ce constă această încălcare.

Totodată, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 126 din Constituţie, deoarece interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face prin recursul în interesul legii, şi doar aceste dezlegări date problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, şi ale art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007. În realitate, având în vedere redactarea celor două texte criticate, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 şi art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Curtea observă că potrivit art. 58 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013 se abrogă Legea nr. 146/1997. De asemenea, conform art. 55 din aceeaşi ordonanţă, "Pentru cererile şi acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor".

Curtea constată că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 îşi produc în continuare efectele juridice, fiind în continuare aplicabile cauzei. În aceste condiţii, Curtea are competenţa de a controla constituţionalitatea dispoziţiilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, care au următorul cuprins: "Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la:

a)încheierea, executarea şi încetarea contractului individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, stabilirea impozitului pe salarii, drepturile decurgând din executarea contractelor colective de muncă şi cele privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, precum şi executarea hotărârilor pronunţate în aceste litigii;".

Art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, şi are, în prezent, următorul cuprins: "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.". În redactarea anterioară, textul se referea la "competenţa instanţelor de contencios administrativ".

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate încalcă următoarele dispoziţii din Legea fundamentală: art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti. Invocă, de asemenea, şi prevederile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, este invocată şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea principiului nediscriminării, respectiv Hotărârea din 26 martie 1985, pronunţată în Cauza X şi Y împotriva Olandei, paragraful 32, Hotărârea din 18 februarie 1991, pronunţată în Cauza Fredin împotriva Suediei, paragraful 60, Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunţată în Cauza Hoffmann împotriva Austriei, paragraful 31, Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Hotărârea din 19 februarie 1998, pronunţată în Cauza Huber împotriva Franţei, paragraful 36, Hotărârea din 24 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Mavronichis împotriva Ciprului, paragraful 32, Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Couez împotriva Franţei, paragraful 24.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată că s-a mai pronunţat asupra textelor de lege ce formează obiect al acesteia, prin prisma unor critici similare şi prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din celelalte documente internaţionale invocate.

În acest sens este, spre exemplu, Decizia nr. 328 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 2 august 2013, prin care Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, sunt constituţionale. Cu acel prilej, a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 188/1999 transpune în planul legii organice prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Cu referire la criticile privind încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a statuat, totodată, că art. 109 din lege nu cuprinde prevederi contrare principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, întrucât, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin lege organică, iar voinţa legiuitorului cu privire la acesta se regăseşte în cuprinsul Legii nr. 188/1999. Curtea a mai reţinut că textul de lege criticat, stabilind instanţa competentă să soluţioneze litigiile având ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, dispune chiar în sensul asigurării accesului liber la justiţie, şi nu al blocării acestui drept, la fel cum şi art. 52 din Constituţie este pe deplin reflectat şi aplicat prin prevederile textului de lege criticat. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 1.325 din 13 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 8 decembrie 2009.

Faţă de critica prin raportare la prevederile art. 16 din Constituţie, formulată de autorul excepţiei prin prisma faptului că soluţionarea litigiilor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa unei instanţe de contencios administrativ, mai exact a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, Curtea a reţinut că statutul special al funcţionarilor publici, care conferă acestora anumite avantaje şi garanţii faţă de personalul contractual, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea în funcţie, justifică un tratament juridic diferit în ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze litigiile ivite în legătură cu raporturile de serviciu ale acestora.

În ceea ce priveşte prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat, de principiu, că instituirea de către legiuitor a unor scutiri de taxe de timbru pentru anumite categorii de cereri nu constituie o discriminare sau o atingere adusă principiului constituţional al egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În continuare, Curtea a arătat că principala critică de neconstituţionalitate vizează, în realitate, lipsa din cuprinsul Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a enumerării cauzelor referitoare la raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici printre cele pentru care legiuitorul a prevăzut scutirea de plată taxelor de timbru şi timbru judiciar. Curtea a constatat că, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate apare ca inadmisibilă, complinirea omisiunilor legislative excedând competenţei sale. În acest sens, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Revine legiuitorului sarcina să aprecieze dacă este oportună introducerea unei prevederi legale exprese care să reglementeze scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a acţiunilor formulate în legătură cu raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că prin critica de neconstituţionalitate sunt semnalate soluţii contradictorii pronunţate de diversele instanţe, care, sesizate cu soluţionarea unor litigii privitoare la drepturile ce decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, au interpretat diferit textele de lege existente în materie, unele dintre acestea apreciind că astfel de acţiuni sunt scutite de taxa judiciară de timbru, iar altele considerând, dimpotrivă, că reclamanţii, funcţionari publici, au obligaţia de a plăti taxă judiciară de timbru. Curtea Constituţională a constatat că aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, care nu intră în sfera de competenţă a instanţei de contencios constituţional. Această incertitudine cu privire la aplicabilitatea scutirii de taxa judiciară de timbru şi în ce priveşte funcţionarii publici care sunt supuşi raporturilor de serviciu ar putea fi, eventual, înlăturată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în exercitarea atributului său constituţional, stabilit în art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, constând în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele arătate, Curtea constată că ulterior pronunţării deciziei menţionate, Legea nr. 146/1997 a fost integral abrogată, materia taxelor judiciare de timbru fiind reglementată printr-un nou act normativ, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care, la art. 29 alin. (4) prevede că: "Acţiunile şi cererile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici şi ale funcţionarilor publici cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de muncă."

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul Poliţiştilor "Lege şi Onoare" Mureş din Târgu Mureş în Dosarul nr. 3.378/102/2011*, Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

II. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 ianuarie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 30 din 21 ianuarie 2014, considerăm că, în ceea ce priveşte prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Curtea ar fi trebuit să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care exclud de la beneficiul scutirii de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la orice drepturi ce decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.

Neconstituţionalitatea textului de lege criticat decurge din lipsa din cuprinsul acestuia a menţionării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici printre situaţiile pentru care legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata de taxa de timbru. Această omisiune este de natură să creeze o discriminare evidentă între situaţia funcţionarilor publici şi cea a personalului contractual, din perspectiva posibilităţii de a-şi valorifica în justiţie drepturile rezultate din raporturile de serviciu, respectiv de muncă, între care, în esenţă, nu se poate susţine că ar exista diferenţe de regim juridic.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil (a se vedea, în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragraful 38, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, 1999, paragraful 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24).

O asemenea soluţie ar fi justificată de adoptarea Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, care, în art. 1, menţionează şi raporturile de serviciu, alături de cele de muncă. Astfel, în înţelesul Legii nr. 62/2011, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

n)conflict de muncă - conflictul dintre angajaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă sau de serviciu. Conflictele de muncă pot fi colective sau individuale; [...]

p)conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele:

(i)conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu;

Prin prisma modificărilor legislative mai sus prezentate, apreciem că este evidentă intenţia legiuitorului de asimilare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici cu raporturile de muncă ale celorlalţi salariaţi şi, ca atare, aplicarea unui tratament egal sub aspectul scutirii de la plata taxei de timbru a acţiunilor şi cererilor referitoare la drepturi ce decurg din raporturile de serviciu.

Trebuie reţinut că problema pusă în discuţie este scutirea de taxa de timbru a unor acţiuni şi cereri judiciare, şi nu în primul rând regimul juridic al unor categorii de persoane. Mai exact, contează în principal obiectul procesului în care se stabilesc taxele de timbru. În cazul nostru, obiectul acestor procese îl reprezintă litigiile dintre angajaţi şi angajatori. Or, din acest punct de vedere, textele din Legea nr. 62/2011 la care ne-am referit includ în definiţia conflictelor de muncă drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă sau de serviciu. Aşadar, raporturile de muncă şi cele de serviciu sunt, din acest punct de vedere, echivalente.

Observăm că lipsa din cuprinsul Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a unei menţiuni referitoare la raporturile de serviciu reclamă obligaţia instanţelor chemate să aplice legea să interpreteze coroborat textele de lege existente în materie, deschizând însă, în acest fel, calea arbitrariului în actul de justiţie. Dovadă în acest sens stă chiar practica neunitară existentă la nivelul diverselor instanţe, care au pronunţat soluţii contradictorii cu privire la scutirea de taxa de timbru judiciar pentru litigiile privitoare la drepturile ce decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici. Astfel, unele instanţe au apreciat că astfel de acţiuni sunt scutite de taxa judiciară de timbru (sens în care pot fi menţionate, exemplificativ, Decizia civilă nr. 4.097/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia civilă nr. 1.223/2009 a Curţii de apel Bacău, Decizia civilă nr. 3.230/2009 a Curţii de apel Craiova) şi, în acelaşi timp, instanţe care au considerat că aceste acţiuni sunt supuse taxei judiciare de timbru (de exemplu, prin Decizia civilă nr. 1.919/2008 a Curţii de apel Cluj, Decizia civilă nr. 1.678/2008 a Curţii de apel Cluj, Decizia civilă nr. 8/R/2008 a Curţii de apel Galaţi).

Este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea rezolva această incertitudine cu privire la aplicabilitatea scutirii de taxa judiciară de timbru şi în ce priveşte funcţionarii publici care sunt supuşi raporturilor de serviciu, prin intermediul unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Remarcăm însă că obligarea funcţionarilor publici la plata acestei taxe, sub sancţiunea anulării acţiunii sau, după caz, a căii de atac, ca netimbrată, are ca efect aplicarea unui tratament discriminatoriu al acestora prin comparaţie cu ceilalţi salariaţi, care se află în raporturi de muncă şi care beneficiază de scutirea de la plata taxei amintite, ceea ce constituie o problemă de constituţionalitate, nu doar de aplicare şi interpretare a legii la o speţă concretă.

Precizăm că, în considerarea funcţiei sale de garant al supremaţiei Constituţiei, instanţa de contencios constituţional a mai constatat neconstituţionalitatea unor texte de lege din perspectiva unor omisiuni legislative de natură să conducă la apariţia unui tratament discriminatoriu între categorii de persoane între care nu există o diferenţă izvorâtă din criterii obiective. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010.

De altfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, deci ulterior pronunţării deciziei faţă de care formulăm prezenta opinie separată, legiuitorul a intervenit şi a remediat viciile actului normativ contestat, stabilind, prin prevederile art. 29 alin. (4) din aceasta, că "Acţiunile şi cererile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici şi ale funcţionarilor publici cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de muncă."

În consecinţă, ţinând seama de cele mai sus expuse, am susţinut admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi constatarea neconstituţionalităţii acestora în măsura în care exclud de la beneficiul scutirii de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la orice drepturi ce decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.

În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, suntem de acord cu soluţia pronunţată, de respingere, ca neîntemeiată, a acesteia.

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru