Decizie nr. 783 din 15 decembrie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor din Braşov în Dosarul nr. 22.025/197/2015 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.903D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că nici Constituţia şi nici Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu obligă legiuitorul să prevadă ca fiind infracţiuni toate faptele de discriminare. Totodată, arată că există o reglementare-cadru în această materie, şi anume Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Consideră că, în cauză, este vorba, în realitate, despre o problemă de interpretare a textului de lege criticat, întrucât legiuitorul nu a eliminat din norma de incriminare anumite criterii de discriminare, ci a realizat o selecţie a termenilor utilizaţi în reglementarea din Codul penal din 1969, în vederea evitării formulărilor redundante. Astfel, criteriul de discriminare referitor la opinie se regăseşte, de fapt, în relaţie cu celelalte criterii enumerate în dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul penal, în sensul de discriminare pe motiv de opinie cu privire la rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. De asemenea, criteriile privind originea socială şi convingerile se regăsesc în cele cu privire la avere şi religie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 18 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 22.025/197/2015, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor din Braşov cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare, prin care procurorul a reţinut că fapta de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, în modalitatea de săvârşire referitoare la crearea pentru o persoană a unei situaţii de inferioritate pe temei de opinie şi convingeri, faptă incriminată de art. 247 din Codul penal din 1969, nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât dispoziţiile art. 297 alin. (2) din noul Cod penal incriminează o variantă asimilată a faptei de abuz în serviciu, care corespunde doar parţial abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi din Codul penal din 1969.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la cele ale art. 21 privind nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În acest sens, arată că dezincriminarea, prin dispoziţiile art. 297 alin. (2) din noul Cod penal, a faptei de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi în modalitatea normativă referitoare la crearea pentru o persoană a unei situaţii de inferioritate pe temei de opinie sau convingeri - faptă care era prevăzută de art. 247 din Codul penal din 1969 - generează discriminare, întrucât permite crearea unor situaţii de inferioritate pe aceste temeiuri. Consideră că art. 247 din Codul penal din 1969 nu reprezintă altceva decât transpunerea în dreptul penal a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, principiu consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Susţine că principiul egalităţii în drepturi pune pe acelaşi plan discriminarea/privilegierea pe motiv de opinie cu discriminarea/privilegierea pe motiv de sex sau de rasă. Apreciază că încălcarea principiului egalităţii în drepturi nu vizează numai ipoteza în care unei persoane îi este îngrădit exerciţiul unui anume drept prevăzut de lege în timp ce altei persoane îi este respectat dreptul respectiv, ci vizează şi ipoteza în care o persoană este pusă într-o situaţie de inferioritate - de exemplu, pe temei de opinie - faţă de o altă persoană care este tratată în mod privilegiat, în sensul că i se permite să facă mai mult decât prevede legea. În consecinţă, crearea unei astfel de situaţii de inferioritate trebuie luată în considerare atât în sensul discriminării, cât şi în sensul privilegierii, care este numită şi discriminare pozitivă.

6.Judecătoria Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că egalitatea în faţa legii, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, prevăzută de art. 20 din Legea fundamentală, nu interferează cu politica penală a statului, care este atributul exclusiv al legiuitorului. Opinează că o astfel de orientare se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, prin care Curtea a statuat că problema incriminării unor fapte este o chestiune de politică penală, care ţine de competenţa autorităţii legiuitoare şi nu poate face obiectul unui control de constituţionalitate. Invocă, în acest sens, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015. Fără a nega importanţa libertăţii de exprimare a opiniilor şi convingerilor, judecătorul de cameră preliminară remarcă faptul că Legea fundamentală nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea diferitelor valori sociale, aceasta fiind lăsată la libera apreciere a legiuitorului. Operând dezincriminarea criticată, legiuitorul a avut în vedere că legislaţia în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea faptelor ce aduc atingere libertăţii de exprimare reflectate în opinii şi convingeri. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în astfel de cazuri, nu înseamnă vid legislativ. Faptul că practica instanţelor judecătoreşti a stabilit existenţa unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancţionarea unor asemenea fapte şi pentru apărarea intereselor legitime ale victimelor lor demonstrează că, în realitate, nu există un vid legislativ în această materie, iar dacă se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară opinează că dezincriminarea faptei de abuz în serviciu în modalitatea normativă referitoare la crearea unei situaţii de inferioritate pentru o persoană pe temei de opinie, convingeri sau origine socială nu este de natură a încălca prevederile art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi nici pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a căror aplicabilitate este strict determinată prin chiar conţinutul acestor reglementări internaţionale. Astfel, observă că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie interzice discriminarea vreunei persoane de către o autoritate publică, între altele, pe motiv de opinii politice sau orice alte opinii şi pe motiv de origine naţională sau socială, totuşi această normă nu conţine o obligaţie pentru legiuitorul român de a incrimina un anumit comportament discriminatoriu, lăsând la aprecierea statului mijloacele prin care se asigură îndeplinirea respectivelor prevederi convenţionale. În mod similar, cu privire la interdicţia discriminării, instituită prin art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, judecătorul de cameră preliminară remarcă faptul că aceasta operează, în conformitate cu prevederile art. 51 din Cartă, numai în cazul în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii. Or, în speţă, nu se pune problema aplicării unei norme comunitare, ci a unei legi interne, care reflectă politica penală adoptată de legiuitor, fără a fi rezultatul transpunerii în dreptul naţional a unei reglementări din dreptul european. Arată, astfel, că instrumentele referitoare la discriminare care fac parte din acquis-ul comunitar nu obligă statele membre să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie, convingere sau origine socială în sfera ilicitului penal, ci statele beneficiază, în acest domeniu, de o marjă de apreciere cu privire la mijloacele de atingere a rezultatului urmărit.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că fapta prevăzută de dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul penal reprezintă o formă asimilată a infracţiunii de abuz în serviciu. Legiuitorul a păstrat în textul de lege criticat doar anumite criterii distincte de discriminare, raportat la reglementarea din Codul penal din 1969, ceea ce nu semnifică însă, în mod automat, o dezincriminare a infracţiunii de abuz în serviciu pe motiv de convingeri. În funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în lipsa motivelor enumerate în art. 297 alin. (2) din Codul penal, se poate reţine forma de bază a abuzului în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal. De altfel, simpla schimbare a regimului sancţionator sau dezincriminarea unei fapte nu este de natură a afecta principiile constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi, respectiv, supremaţia legii. Modalitatea de sancţionare şi poziţionare în cuprinsul Codului penal a infracţiunii de abuz în serviciu pe motiv de convingeri reprezintă o opţiune a legiuitorului, în virtutea rolului său constituţional, care nu are caracter discriminatoriu. Astfel, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului competenţa de a reglementa conţinutul infracţiunilor şi tratamentul sancţionator aplicabil acestora. În plus, consideră că, din analiza susţinerilor autoarei excepţiei, reiese că aceasta doreşte de fapt completarea textului de lege criticat, aspect ce nu intră în sfera competenţelor Curţii Constituţionale. Potrivit competenţei sale stabilite prin art. 146 din Constituţie şi prin Legea nr. 47/1992, Curtea verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA“.

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la cele ale art. 21 privind nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că noul Cod penal prevede, în art. 297, infracţiunea de abuz în serviciu în două variante normative simple, cuprinzând cele trei incriminări reglementate distinct în Codul penal din 1969, şi anume abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247) şi abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 248). Potrivit noului Cod penal, abuzul în serviciu se poate realiza într-o variantă de bază [art. 297 alin. (1) ], o variantă asimilată [art. 297 alin. (2) ], una atenuată (art. 308) şi una agravată (art. 309).

14.Curtea reţine că abuzul în serviciu în varianta asimilată, reglementată de art. 297 alin. (2) din Codul penal, constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. Întrucât textul art. 297 alin. (2) din Codul penal prevede două acţiuni care pot alternativ să constituie elementul material al infracţiunii, rezultă două modalităţi normative posibile pentru săvârşirea faptei, dintre care prima constă în îngrădirea exercitării dreptului unei persoane, iar a doua rezidă în crearea pentru o persoană a unei situaţii de inferioritate. În afară de aceste modalităţi normative - şi în raport cu fiecare dintre ele - pot exista numeroase modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete ale fiecărei fapte, şi anume loc, timp, mijloace de săvârşire, natura dreptului îngrădit, felul mobilului, relaţiile dintre subiecţi etc.

15.Curtea observă că, pentru a constitui infracţiunea prevăzută în art. 297 alin. (2) din Codul penal, fapta trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, ceea ce înseamnă că făptuitorul îşi dă seama că acţiunea sau inacţiunea sa este lipsită de îndreptăţire şi prevede că prin aceasta se cauzează victimei o vătămare, rezultat pe care îl şi urmăreşte. Intenţia indirectă este exclusă de faptul că în conţinutul laturii subiective a acestei variante asimilate a infracţiunii de abuz în serviciu intră ca o cerinţă esenţială un anumit mobil, care califică vinovăţia. Astfel, pentru a constitui infracţiunea prevăzută în art. 297 alin. (2) din Codul penal, acţiunea prin care s-a cauzat o lezare a dreptului unei persoane - prin îngrădirea exercitării dreptului respectiv ori prin crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate - trebuie să fie săvârşită „pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA“. Cu alte cuvinte, pentru existenţa acestei infracţiuni se cere ca autorul faptei să fi fost determinat de un anumit mobil. În timp ce la varianta-tip a infracţiunii mobilul constituie un element de fapt, util doar pentru individualizarea pedepselor, în cazul abuzului în serviciu în modalitatea asimilată reglementată de art. 297 alin. (2) din Codul penal, mobilul constituie o cerinţă esenţială a laturii subiective, fiind un element component al infracţiunii. Dacă cerinţa esenţială lipseşte, fapta poate constitui eventual infracţiunea de abuz în serviciu în varianta-tip prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal.

16.În ceea ce priveşte criteriile de discriminare avute în vedere de-a lungul timpului de legiuitor, Curtea reţine că art. 247 din Codul penal din 1969 prevedea iniţial, sub denumirea marginală de „Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi“, infracţiunea cu următorul cuprins: „Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“. Prin art. I pct. 59 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006), conţinutul incriminării din art. 247 din Codul penal din 1969 a fost modificat, prin introducerea unor noi temeiuri de discriminare, după cum urmează: „Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“.

17.Având în vedere cele arătate mai sus, susţinerile autoarei excepţiei - potrivit cărora eliminarea referirilor la „opinie“ şi „convingeri“ din enumerarea criteriilor de discriminare prevăzute de art. 297 alin. (2) din Codul penal semnifică dezincriminarea faptei de abuz în serviciu în modalitatea normativă referitoare la crearea pentru o persoană a unei situaţii de inferioritate pe temei de opinie sau convingeri - constituie o problemă de interpretare şi de aplicare a legii.

18.Totodată, Curtea constată că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la dezincriminare ar însemna că protecţia valorii ocrotite - şi anume, relaţiile sociale privind tratarea de către funcţionarii publici în mod egal, fără discriminări pe motiv de opinie sau convingeri, a tuturor persoanelor - ar fi scoasă de sub incidenţa penalului şi trecută în sfera răspunderii civile delictuale. Or, Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu, fără a se aduce însă vreo atingere principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie. Aceasta este o problemă de oportunitate şi de justificare practică, atâta vreme cât legislaţia în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură mijloacele necesare pentru combaterea şi sancţionarea faptelor ce aduc atingere anumitor valori sociale, în cazul de faţă - Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014).

19.Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 şi 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, şi Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13).

20.În ceea ce priveşte critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că autoarea excepţiei nu formulează critici sau argumente noi faţă de cele deja susţinute cu privire la art. 16 din Legea fundamentală. Textul convenţional invocat interzice discriminarea oricărei persoane de către o autoritate publică, între altele, pe motiv de opinii politice sau de orice alte opinii. Curtea apreciază că sunt relevante cele reţinute mai sus cu privire la principiul egalităţii în drepturi consacrat de Constituţie. Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie nu obligă statele semnatare ale Convenţiei să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie sau convingere în sfera ilicitului penal, ci, în acest domeniu, statele semnatare beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la mijloacele juridice prin care asigură îndeplinirea respectivelor prevederi convenţionale.

21.Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la prevederile art. 20 din Constituţia României, Curtea constată că aceasta este incorectă. Astfel, Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 84 din 30 martie 2010, are aceeaşi valoare juridică cu cea a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care, în înţelesul art. 148 din Constituţia României, reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Aşadar, în sistemul constituţional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidenţa art. 20 din Constituţie, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepţiei ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală (Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012). Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că acestea, în principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012). În speţă, se constată că prevederile art. 21 din Cartă se referă la interzicerea discriminării de orice fel, bazată, printre altele, pe motive precum religia sau convingerile, respectiv opiniile politice sau de orice altă natură. Considerentele reţinute mai sus abordează aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la dispoziţiile art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dispoziţii care nu obligă statele membre să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie sau convingeri în sfera ilicitului penal, existând o anumită marjă de apreciere cu privire la mijloacele juridice utilizate.

22.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor din Braşov în Dosarul nr. 22.025/197/2015 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică