Decizie nr. 225 din 19 aprilie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Şofronea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Eugen Alexandru Varga în Dosarul nr. 40.366/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.095D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în această materie. Face referire la Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 115 din 6 martie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Sentinţa civilă nr. 993 din 15 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 40.366/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepţia a fost ridicată de Eugen Alexandru Varga cu ocazia soluţionării unei cauze civile "având ca obiect - Legea nr. 10/2001".

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate, pe de o parte, instituie caracterul obligatoriu al procedurilor administrative, întrucât nu se pot exercita acţiuni judiciare înainte de expirarea termenelor în care trebuie să se pronunţe decizii administrative prin care să fie soluţionate cererile de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, îngrădesc posibilitatea de sesizare a instanţelor de judecată în interiorul termenelor în care trebuie pronunţate deciziile. De asemenea, apreciază că neluarea în considerare a duratelor scurse în procedurile legilor speciale anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi instituirea prin art. 33 a unor noi termene de soluţionare prin decizii administrative a cererilor de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii, calculate începând cu 1 ianuarie 2014, încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu poate fi vorba despre soluţionarea acestor cereri într-un termen rezonabil. În final, autorul consideră că adăugarea altor ani la duratele deja scurse în procedurile legilor reparatorii anterioare, conform art. 33 din Legea nr. 165/2013, este nerezonabilă.

6.Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nu şi-a exprimat opinia în prezenta cauză.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 este neîntemeiată.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este reţinut în încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Însă, din analiza înscrisurilor aflate la dosar, Curtea observă că litigiul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a fost generat de lipsa unui răspuns din partea entităţii învestite cu soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, Curtea reţine că instanţa de judecată (Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă) a fost învestită la 17 decembrie 2013 - adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013) - cu soluţionarea acţiunii formulate în lipsa unui răspuns din partea entităţii învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut:

–Art. 4 teza întâi: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, [...];

–Art. 33: "(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a)în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;

b)în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;

c)în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2)Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014. (3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(4)Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1).";

–Art. 35: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2)În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

(3)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

(4)Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5)Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

12.În opinia autorului excepţiei dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (2) şi (4) privind accesul liber la justiţie, precum şi art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, la data de 17 decembrie 2013, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a introdus cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea entităţii învestite de lege să constate calitatea de persoană îndreptăţită a acestuia şi să emită decizia prin care să dispună măsuri reparatorii. Se arată în cererea de chemare în judecată că notificarea entităţii învestite de lege a fost realizată în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, unitatea notificată refuzând, în mod nejustificat, să soluţioneze sesizarea. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, solicitând, în consecinţă, respingerea acesteia. Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum şi faptul că dispoziţiile criticate reprezintă temeiul respingerii primelor două capete ale cererii de chemare în judecată ca prematur introduse, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, având legătură cu soluţionarea cauzei.

14.Pe fond, Curtea reţine că s-a mai pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza întâi raportate la art. 33 din Legea nr. 165/2013. Art. 4 teza întâi are în vedere chiar situaţia în care se află şi autorul excepţiei din prezenta cauză, a cărei acţiune introductivă de instanţă a fost formulată ulterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în lipsa unui răspuns din partea entităţii învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Astfel, prin Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Curtea a constatat că instituirea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a unor noi termene în care entităţile învestite trebuie să soluţioneze notificările depuse la acestea se înscrie în raţiunea pentru care legea însăşi a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist, asigurându-se, în acelaşi timp, şi certitudinea finalizării acestuia (paragraful 19). Tot astfel, prin Decizia nr. 207 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 3 iulie 2014, Curtea a statuat că textul nu împiedică, în sine, exercitarea accesului liber la justiţie, ci doar îl condiţionează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Curtea Constituţională a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei sale, a unui drept - subiectiv ori procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau Decizia nr. 754 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 23 octombrie 2012). În consecinţă, Curtea a stabilit că instituirea, prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, a unor termene înăuntrul cărora entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia de a le soluţiona şi după a căror expirare persoana interesată are posibilitatea de a se adresa instanţei competente nu contravine accesului liber la justiţie.

15.În ceea priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza întâi raportate la art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin Decizia nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015, Curtea a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor. De asemenea, Curtea a observat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate într-un recurs în interesul legii prin care se recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. În ceea ce priveşte critica prin raportare la art. 21 alin. (1) din Constituţie, prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat, cu valoare de principiu, că regula constituţională a accesului liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări. În acest caz, condiţionarea o reprezintă necesitatea împlinirii termenelor prevăzute la art. 33 din Legea nr. 165/2013 (paragraful 24). În sensul celor reţinute anterior, s-a pronunţat Curtea şi prin Decizia nr. 181 din 26 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 5 iunie 2015, Decizia nr. 560 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 18 august 2015, şi Decizia nr. 891 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 4 martie 2016.

16.Totodată, prin Decizia nr. 891 din 17 decembrie 2015, Curtea a observat că asupra unei probleme de principiu similare s-a pronunţat şi Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015. Astfel, instanţa supremă a avut în vedere contextul adoptării Legii nr. 165/2013, determinat de pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, şi de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reprezentată de Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare. Aşadar, termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Înalta Curte a remarcat că măsurile instituite prin Legea nr. 165/2013 au fost apreciate pozitiv şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, paragraful 119, a arătat că legiuitorul român a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii. Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor (paragraful 121) şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii (paragrafele 129 şi 131). Ţinând cont de cele reţinute în jurisprudenţa arătată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin hotărârea prealabilă menţionată, că nu se poate susţine că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiţie şi nici că, în condiţiile neurmării procedurii prealabile - constând în cererea adresată entităţii deţinătoare pe care aceasta urmează să o soluţioneze în termenele prevăzute de art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 - partea ar avea posibilitatea de a sesiza instanţa. Aceasta, deoarece dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. În cazul acţiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, partea trebuie să respecte toate condiţiile de formă, printre care şi cea referitoare la respectarea procedurii prealabile. Înalta Curte a apreciat că, fiind vorba de o condiţie specială referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, în absenţa îndeplinirii ei, instanţa se află în situaţia unui fine de neprimire având drept consecinţă imposibilitatea analizării fondului pretenţiilor şi, deci, respingerea acţiunii. Ca atare, nu se poate susţine că partea avea deja un drept născut, de a sesiza instanţa, decurgând din nesoluţionarea notificării înăuntrul termenului (de 60 de zile) prevăzut iniţial de art. 25 din Legea nr. 10/2001, şi valorificabil ca atare în prezent. Partea avea, într-adevăr, posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluţionare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 să sesizeze instanţa, să pretindă şi să obţină soluţionarea pe fond a pretenţiei, aşa cum s-a statuat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite nr. XX din 19 martie 2007. Având în vedere însă că nu şi-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, partea va trebui să se supună condiţiilor de fond şi de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va învesti instanţa de judecată. În acest sens, instanţa supremă a subliniat că dreptul de acces la un tribunal este, în esenţă, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la acţiune şi nici cu dreptul subiectiv civil şi că este de principiu că actele procedurale (cum este şi cererea de chemare în judecată) trebuie întocmite cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă existente la data efectuării lor.

17.Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudenţa Curţii şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei acesteia, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea.

18.În final, Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (4) nu sunt incidente în prezenta cauză.

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eugen Alexandru Varga în Dosarul nr. 40.366/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 teza întâi raportate la art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu