Decizie nr. 115 din 6 martie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Giltex" - S.R.L. din Târgu Neamţ în Dosarul nr. 2.176/333/2013/a1 al Judecătoriei Vaslui. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 535D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că procedura legală criticată are rolul de a remedia lipsurile cererii de chemare în judecată, de a disciplina părţile, precum şi de a asigura celeritatea procesului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 29 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.176/333/2013/a1, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială "Giltex" - S.R.L. din Târgu Neamţ într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât încalcă principiul preeminenţei dreptului şi dreptul la un proces echitabil, care impun o protecţie concretă şi efectivă a drepturilor celui care se adresează justiţiei, astfel încât aceste drepturi să nu fie afectate în substanţa lor. Arată că, deşi dreptul de acces la o instanţă comportă şi unele limitări, totuşi acestea nu trebuie să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Constituţie, prin art. 21, printr-o abordare prea formalistă şi printr-o interpretare nerezonabilă a unor condiţii de formă a cererii de chemare în judecată sub sancţiunea anulării acesteia. Aplicarea unei asemenea sancţiuni este excesivă şi disproporţionată faţă de neregularităţile lipsite de însemnătate şi care nu ar trebui să afecteze dreptul reclamantului în chiar substanţa sa, mai ales în condiţiile în care exerciţiul acestui drept este supus unui termen de prescripţie redus. De altfel, orice condiţionare formală nu trebuie să aducă atingere substanţei dreptului, fiecare persoană având dreptul la o examinare efectivă şi concretă a cauzei sale, fără a i se aduce atingere exerciţiului dreptului de acces la instanţă prin instituirea unor sancţiuni extreme pentru neregularităţi minore, lipsite de orice importanţă în examinarea fondului cauzei şi care ar putea fi remediate pe tot parcursul procesului, fără a aduce atingere principiului celerităţii procedurii judiciare.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate trebuie reţinut şi faptul că prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile acestui text "prin care se sancţionează cu nulitate absolută omisiunea de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs: "numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar" [...] apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie".

Apreciază că această decizie îşi păstrează actualitatea şi trebuie extinsă şi la cererea de chemare în judecată, cel puţin în ce priveşte "codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar" sau "arătarea dovezilor" şi depunerea înscrisurilor certificate conform originalului, "numărul de exemplare" ale cererii. De altfel, o dispoziţie a legii constatată ca fiind neconstituţională tot neconstituţională rămâne şi dacă este reluată în conţinutul altei legi.

În ce priveşte inegalitatea de tratament a părţilor, aceasta rezultă din dispoziţiile procedurale privind cererile incidentale (art. 205 din Codul de procedură civilă - întâmpinarea; art. 209 - cererea reconvenţională; art. 62 şi 63 - intervenţia principală şi accesorie; art. 68 - intervenţia forţată; art. 73 - chemarea în garanţie ş.a.m.d.) care nu prevăd sancţiunea anulării acestora pentru lipsuri privind cuprinsul cererii, aşa cum prevăd prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă.

Judecătoria Vaslui consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată. În acest sens, arată că instituirea în sarcina reclamantului a obligaţiei de a sesiza instanţa de judecată în cadrul procesului civil, cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de dispoziţiile legii procesuale, sub sancţiunea anulării cererii, sancţiune cu privire la care reclamantul este în prealabil încunoştiinţat, nu poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului de acces la instanţă, dimpotrivă. Mai mult, dreptul părţii de a formula cerere de reexaminare împotriva hotărârii instanţei de anulare a cererii introductive asigură o garanţie procedurală suplimentară, în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut prin dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă. În realitate, analizând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea observă că autoarea excepţiei critică numai ipoteza normativă a art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea urmează a se pronunţa numai asupra acestor texte de lege.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014.

Prin aceste decizii, Curtea a constatat, în esenţă, că procedura prevăzută de prevederile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, Curtea a reţinut că prin aceste prevederi legale legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor dintr-un proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil.

Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa menţionată, în prezenta cauză Curtea reţine că prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă dispun în legătură cu necesitatea verificării cererii de chemare în judecată, de către completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, precum şi asupra obligativităţii regularizării acesteia, în cazul în care nu îndeplineşte anumite cerinţe prevăzute în art. 194-197 din Codul de procedură civilă, referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată, numărul de exemplare, timbrarea cererii sau la cazurile de nulitate a acesteia.

În acest context, Curtea constată că prevederile art. 194-197 din Codul de procedură civilă instituie condiţii de formă ale cererii de chemare în judecată, reglementând cuprinsul acesteia (art. 194), numărul de exemplare (art. 195), elementele esenţiale pe care trebuie să le conţină, sub sancţiunea nulităţii (art. 196), precum şi cerinţa timbrării acesteia (art. 197).

Astfel, prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă dispun verificarea cererii introductive de instanţă de către completul învestit aleatoriu cu soluţionarea cauzei. Constatând neconformitatea acesteia în raport cu cerinţele instituite prin art. 194-197 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată comunică lipsurile reclamantului în scris, punându-i totodată în vedere necesitatea regularizării cererii, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării. Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut de alineatul (2) cuprins în art. 200 din acelaşi cod, instanţa are posibilitatea să anuleze cererea de chemare în judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

În acest context, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, instituirea unor condiţii procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanţei nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie. S-a reţinut, astfel, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie. Mai mult, în jurisprudenţa precitată, Curtea a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa dreptului.

În acest sens, Curtea Constituţională apreciază că instituirea unor condiţii formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o negare a efectivităţii dreptului de acces la justiţie, ci aceasta constituie o expresie a obligativităţii exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, în limitele instituite de lege. Nerespectarea condiţiilor prescrise pentru conformitatea cererii introductive de instanţă nu atrage în mod necondiţionat anularea actului procedural, existând posibilitatea modificării sau completării acestuia în termenul stabilit de instanţă.

Astfel, prevederile art. 200 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, dispunând asupra necesităţii comunicării în scris, către reclamant, a lipsurilor constatate în legătură cu cererea de chemare în judecată, cu menţiunea regularizării acestora în termenul stabilit, reprezintă o concretizare a principiului rolului activ al judecătorului, tocmai în vederea în asigurării accesului efectiv la justiţie al titularului cererii. Mai mult, în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii de anulare, împotriva acesteia se poate face cerere de reexaminare, solicitând motivat revenirea supra măsurii anulării. Cererea de reexaminare se soluţionează de către un alt complet al instanţei respective, prin încheiere definitivă, în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Potrivit art. 200 alin. (6) din acelaşi act normativ, acest complet poate reveni asupra încheierii de anulare dacă măsura a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat, caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial învestit.

În acest context, Curtea apreciază că atât reglementarea cererii de reexaminare, sub forma unei căi de atac împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, precum şi faptul că aceasta se soluţionează de un complet diferit de cel care a dispus măsura anulării, cu citarea reclamantului, reprezintă garanţii procesuale, care au drept scop evitarea anulării actului de procedură, în măsura în care a fost legal întocmit. De asemenea, Curtea reţine că procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată şi prin prisma finalităţii legitime urmărite de către legiuitor, şi anume fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate şi probele solicitate, precum şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen rezonabil, optim şi previzibil, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, referitor la egalitatea în faţa legii, Curtea constată că prevederile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.

De asemenea, referitor la invocarea, de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005, Curtea constată că aceasta nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă, ea referindu-se la cererea de recurs. Prin decizia precizată, Curtea a constatat că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege criticat, şi anume domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar, precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăseau în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunţat hotărârea care făcea obiectul căii de atac, că nu erau indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri şi că nici nu erau menţionate în dispozitivul hotărârii atacate. Or, în ipoteza cererii introductive, Curtea constată că aceste elemente trebuie să fie prezente.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "Giltex" - S.R.L. din Târgu Neamţ în Dosarul nr. 2.176/333/2013/a1 al Judecătoriei Vaslui şi constată că prevederile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Vaslui şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 martie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora