Decizie nr. 47 din 16 februarie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Robert Emil Toma Szasz în Dosarul nr. 5.541/30/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.029 D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că sintagma "dincolo de orice îndoială rezonabilă" este preluată din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi că tocmai această sintagmă este de natură să asigure echitatea procesului penal, câtă vreme condiţionează pronunţarea unei soluţii de condamnare de stabilirea clară, pertinentă, fără nicio urmă de îndoială a existenţei faptei, a vinovăţiei inculpatului. De altfel, se susţine că acest text trebuie coroborat şi cu art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală care consacră principiul in dubio pro reo şi că, nu în ultimul rând, sintagma "dincolo de orice îndoială rezonabilă" a făcut, tangenţial, obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 778 din 17 noiembrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 11 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.541/30/2014, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Robert Emil Toma Szasz într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, favorizarea făptuitorului, prevăzută la art. 269 din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută la art. 297 alin. (1) din Codul penal.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că sintagma "îndoială rezonabilă" nu este compatibilă cu prezumţia de nevinovăţie şi că prin această formulare se aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Se mai susţine că sintagma criticată este lipsită de previzibilitate, lăsând loc arbitrarului, în condiţiile în care o hotărâre de condamnare trebuie să se întemeieze pe probe care să stabilească cu certitudine vinovăţia unei persoane.

6.Tribunalul Timiş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că standardul inexistenţei oricărei îndoieli rezonabile cu privire la existenţa faptei, introdus în legislaţia procesual penală românească prin dispoziţiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Se susţine că acesta trebuie corelat cu principiul libertăţii aprecierii probelor, din care, de altfel, au rezultat cele două standarde de apreciere a probelor: cel al intimei convingeri sau al convingerii libere a magistratului, folosit în dreptul continental, şi cel al aptitudinii probelor de a înlătura orice îndoială rezonabilă, întâlnit, cu precădere, în common law. Se susţine că existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul. Se arată că acest standard a fost preluat în legislaţia românească din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

7.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat."

11.Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 124 alin. (3) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

12.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că au fost formulate critici de neconstituţionalitate similare cu privire la dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, referitor la care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, prin care a definit (paragrafele 31-33) convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. Chiar dacă judecătorul, asemeni multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală. În plus, Curtea a constatat, prin decizia anterior menţionată (paragrafele 36-38), că dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, şi toate celelalte acte normative cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Aşa fiind, având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu afectează prevederile constituţionale ale art. 124.

13.În ce priveşte critica raportată la statul de drept, la principiul supremaţiei legii şi la dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că tocmai dispoziţiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza AlKhawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (paragrafele 131, 134 şi 147), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul "determinant(ă)" trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. Aşa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declaraţie relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanţa europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză.

14.Cât priveşte conceptul de îndoială rezonabilă, prin aceeaşi decizie (paragraful 42), Curtea a constatat că acesta este tot de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova (paragraful 104), potrivit căreia standardul de probă "dincolo de un dubiu rezonabil" permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.

15.Distinct de cele arătate, argumente care îşi păstrează valabilitatea mutatis mutandis şi în prezenta cauză, Curtea reţine că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

16.Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

17.Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că "proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ". Aşadar, judecătorul trebuie convins "dincolo de orice dubiu rezonabil" de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală.

18.Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.

19.Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală.

20.Aşa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.

21.Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 124 din Constituţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil, la prezumţia de nevinovăţie şi la înfăptuirea justiţiei. Prin urmare, nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin dispoziţiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

22.De altfel, Curtea reţine că actualul regim juridic al sistemului probator constituie opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exercitată conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere conferită de acestea.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Robert Emil Toma Szasz în Dosarul nr. 5.541/30/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop