Decizie nr. 283 din 21 mai 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

1.Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, obiecţie formulată de un număr de 83 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal.

2.Obiecţia de neconstituţionalitate, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.699 din 23 aprilie 2014, constituie obiectul Dosarului nr. 369A/2014 şi a fost semnată de următorii deputaţi: Florin-Alexandru Alexe, Marin Almăjanu, Gabriel Andronache, Ştefan Alexandru Băişanu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Florică Ică Calotă, Steluţa Gustica Cătăniciu, Mircea-Vasile Cazan, Florica Cherecheş, Ioan-Cristian Chirteş, Daniel Chiţoiu, Lucian-Manuel Ciubotaru, Florin Ciurariu, Erland Cocei, Gheorghe Costin, Corneliu Mugurel Cozmanciuc, Grigore Crăciunescu, Horia Cristian, Ion Cupă, Ioan Cupşa, Anton Doboş, Victor-Paul Dobre, Traian Dobrinescu, Mircea Dolha, Nechita-Stelian Dolha, Mihai Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, Paul Dumbrăvanu, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei-Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Maria Grecea, Virgil Guran, Eleonora-Carmen Hărău, Vasile Horga, Daniel Iane, Raluca-Cristina Ispir, Mihai Lupu, Victor-Gheorghe Manea, Nicu Marcu, Viorica Marcu, Răzvan Horia Mironescu, Dan-Ştefan Motreanu, Romeo Nicoară, Alexandri Nicolae, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Theodor Cătălin Nicolescu, Gheorghe-Vlad Nistor, Ludovic Orban, Nechita-Adrian Oros, Ionel Pălăr, Viorel Palaşcă, Dumitru Pardău, Cristiana-Ancuţa Pocora, Petre Roman, Mircea Roşca, Nini Săpunaru, George Scarlat, Adrian-George Scutaru, Dan-Coriolan Simedru, Costel Şoptică, Gigel-Sorinel Ştirbu, Ionuţ Marian Stroe, Raluca Surdu, Iulian-Radu Surugiu, Gheorghe-Mirel Taloş, Ioan Tămâian, Sorin Teju, Ioan Viorel Teodorescu, Hubert Petru Ştefan Thuma, Roşca Laurenţiu Ţigăeru, Radu-Bogdan Ţîmpău, Dan-Laurenţiu Tocuţ, Elena-Ramona Uioreanu, Dorinel Ursărescu, Lucia-Ana Varga, Mihai-Alexandru Voicu, Daniel-Cătălin Zamfir şi Radu Zlati.

3.În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea a fost adoptată fără respectarea cerinţelor referitoare la redactarea tezelor prealabile şi aprobarea lor de către Guvern şi la elaborarea studiului de impact, cerinţe prevăzute de art. 27-28 şi art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, contrar art. 1 alin. (5) şi art. 142 alin. (1) din Constituţie. Or, acest lucru a dus la apariţia unor norme imprecise şi chiar contradictorii. Cu titlu exemplificativ, se invocă aparenta contradicţie dintre dispoziţiile alin. (1) şi alin. (10) ale art. 42, arătând că alin. (10) nu se poate referi la participanţii cu sediul, domiciliul sau reşedinţa în România, pentru că această ipoteză este soluţionată de prima teză a alin. (1), care prevede că citarea părţilor şi comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, ea referindu-se tot la participanţii la procedură aflaţi în străinătate. În concluzie, un element esenţial al participării la o procedura judiciară este imprecis şi contradictoriu reglementat.

4.Pe de altă parte, faptul că art. 39 alin. (6) din lege lasă posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar provizoriu să decidă înstrăinarea bunurilor debitorului pentru cheltuieli de procedură este de natură să încalce dreptul de proprietate şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, menţionându-se în sprijinul acestei afirmaţii Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Luordo împotriva Italiei. Or, în cazul dispoziţiilor legale criticate, nici interesul debitorului, nici cel al creditorilor nu sunt protejate, în condiţiile în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar are o marjă de dispoziţie largă, chiar exorbitantă, cu privire la bunurile debitorului, deşi el este un administrator provizoriu care nu cunoaşte situaţia exactă a societăţii, nu ştie care sunt creditorii şi care sunt şansele de redresare a societăţii.

5.Mai mult, se apreciază că textul de lege este imprecis, întrucât nu determină ce înseamnă "cheltuieli de procedură" şi nici nu stabileşte un criteriu de identificare a bunurilor care urmează a fi vândute, lăsând larg deschise porţile abuzului, administratorul judiciar putând astfel să înstrăineze cel mai valoros activ al societăţii.

6.Nici dreptul de proprietate al creditorilor nu este respectat, deoarece administratorul poate vinde bunuri înainte de notificarea lor, astfel încât aceştia nu pot verifica oportunitatea şi legalitatea unei astfel de vânzări, chiar dacă vânzarea ar putea afecta posibilitatea de valorificare a creanţelor, iar propunerea de vânzare se publică numai în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi poate fi atacată în termen de 3 zile de la publicare. Legea nu prevede faptul că accesul (cel puţin electronic) la Buletinul procedurilor de insolvenţă este liber, astfel că, pentru ca un creditor să poată afla despre propunerea administratorului provizoriu, trebuie să achite o taxă Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, conform Hotărârii Guvernului nr. 124/2007. De asemenea, acesta trebuie să verifice periodic Buletinul procedurilor de insolvenţă pentru a vedea ce proceduri s-au deschis, întrucât este posibil ca până la expirarea termenului să nu fi primit nicio comunicare în legătură cu procedura. În acest mod, liberul acces la justiţie devine iluzoriu, fiind condiţionat de existenţa abonamentului la Buletinul procedurilor de insolvenţă.

7.Având în vedere că pentru a putea accesa Buletinul procedurilor de insolvenţă este nevoie de plata unei taxe, rezultă că pentru a putea formula o cale de atac sau o contestaţie, după caz, persoana interesată este condiţionată de acea plată. Accesul la justiţie este blocat, dar, mai grav, neformulând căi de atac sau contestaţii, persoana interesată pierde definitiv drepturile respective. Nu se poate susţine că taxa aceasta serveşte vreun interes public, deoarece la art. 42 alin. (1) se arată că toate costurile legate de publicarea actelor de procedură sunt suportate din taxele achitate la registrul comerţului. În fine, textele respective nu lămuresc situaţia participanţilor la procedura cu domiciliul/sediul în altă ţară a Uniunii Europene. Conform Regulamentului nr. 1.393/2007 privind notificarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, actele de procedură se comunică individual. De altfel, chiar legiuitorul pare a crea un tratament discriminatoriu între participanţii la procedură cu domiciliul/sediul în România şi cei din alte state ale Uniunii Europene. Conform art. 42 alin. (1) (oricât de imprecisă ar fi norma), pentru aceştia din urmă comunicarea actelor de procedură se face conform Codului de procedură civilă, ceea ce instituie un tratament discriminatoriu între creditori.

8.Celelalte texte invocate stabilesc termene raportate la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă, accesul la justiţia din România devenind iluzoriu pentru creditorii din alte state ale Uniunii Europene şi încălcând chiar Regulamentul precitat, aspect ce contravine art. 148 alin. (2) raportat la art. 11 din Constituţie.

9.Autorii obiecţiei arată că art. 75 alin. (4) din lege încalcă dispoziţiile art. 44 şi ale art. 11, raportat la art. 20 din Constituţie, întrucât creează un dezechilibru major între interesele debitorului, interesele celorlalţi creditori şi interesul creditorului a cărui creanţă s-a născut ulterior deschiderii procedurii, respectiv în perioada de observaţie. Acesta din urmă a intrat benevol în relaţii contractuale cu debitorul, cunoscând starea de insolvenţă a acestuia şi asumându-şi un anumit grad de risc ce se reflectă în preţul produselor sau serviciilor oferite debitorului, astfel încât apare ca fiind excesivă posibilitatea acordată acestuia de a decide singur intrarea în faliment a debitorului. Dând prevalenţă drepturilor unui singur creditor în detrimentul drepturilor debitorului, al drepturilor creditorilor (inclusiv ale statului) şi al celor ale salariaţilor, textul de lege înfrânge echilibrul dintre interesul privat şi cel public, fiind excesiv şi având un scop ilegitim, încălcând astfel dreptul de proprietate al tuturor celorlalţi participanţi la procedură. O astfel de reglementare ar putea fi proporţională cu scopul urmărit numai în cadrul procedurii reorganizării, atunci când situaţia debitorului este cunoscută, planul de reorganizare este aprobat de către creditori şi trebuie aplicat întocmai.

10.Se mai susţine că art. 77 alin. (4) din lege încalcă dispoziţiile art. 44 şi ale art. 11, raportat la art. 20 din Constituţie. Astfel, întreruperea furnizării utilităţilor esenţiale este, de fapt, condamnarea la faliment a debitorului. La fel ca în cazul art. 75 alin. (4) din lege, a permite unui singur creditor să decidă în perioada de observaţie intrarea în faliment a debitorului este excesiv şi ilegitim. Procedura insolvenţei nu afectează numai dreptul de proprietate al debitorului, ci şi pe cel al creditorilor; în acest sens, se menţionează situaţia creanţelor defavorizate. Limitarea dreptului de proprietate al debitorului şi al creditorilor serveşte interesului general prin aceea că încearcă acomodarea intereselor divergente într-o procedură concursuală. Obligarea la furnizarea serviciilor esenţiale se înscrie în sfera acceptabilă a limitării drepturilor creditorilor şi, de altfel, există în legislaţia naţională de multă vreme. Pe de altă parte, orice privilegiu alocat individual afectează interesul general, precum şi interesul privat al tuturor celorlalţi participanţi la procedură. Dând dreptul unui creditor să oprească practic activitatea debitorului, a fost înfrânt interesul general legitim.

11.Textul atacat creează premisele favorizării furnizorului de servicii esenţiale de către debitor, în detrimentul celorlalţi creditori. Având în vedere faptul că, până la eventualul vot al unui plan de reorganizare, furnizorul de servicii esenţiale este cel care poate distruge şansele de reorganizare ale debitorului, acesta va deveni nu numai un consumator captiv, ci şi un debitor captiv, lucru discriminatoriu în raport cu ceilalţi creditori. Mai mult, textul lasă loc arbitrariului furnizorului, permiţându-i să întrerupă furnizarea serviciilor fără a exista o procedură prealabilă de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale. În fine, instituirea unui termen în cadrul perioadei de observaţie este excesiv, tocmai datorită faptului că încă nu se cunoaşte viabilitatea debitorului şi activitatea debitorului este la cote de avarie până la eventuala aprobare a planului de reorganizare.

12.În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere.

13.Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, prin Adresa nr. 2 din 14 mai 2014, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.065 din 14 mai 2014, punctul său de vedere, în care se arată că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

14.Se apreciază că, în cazul legii analizate, nu a fost necesară elaborarea unor teze prealabile, întrucât nu se află în ipoteza reglementată de Legea nr. 24/2000.

15.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) din lege, se arată că, din analiza sistematică a prevederilor legale contestate, legiuitorul a instituit suficiente garanţii în favoare debitorului, fie că este vorba de condiţii de formă, fie că este vorba de condiţii de fond. De asemenea, se mai susţine că, în realitate, autorii sesizării nu argumentează în ce constă caracterul excesiv şi ilegitim invocat.

16.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 42 alin. (1) şi (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) şi (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 111 alin. (2) şi art. 160 alin. (5) din lege, se arată că, în esenţă, taxa contestată este percepută de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi constă într-o cotă de 10% aplicată asupra taxelor pentru toate operaţiunile de constituire, autorizare, înregistrare, menţionare, rezervare efectuate în registrul comerţului [art. 42 alin. (1)], nefiind o taxă judiciară.

17.De asemenea, şi invocarea prevederilor constituţionale înscrise în art. 148 alin. (2) prin raportare la art. 11 alin. (1) este irelevantă prin prisma conţinutului normativ al textelor legale contestate.

18.În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (4) din lege faţă de art. 44 şi art. 11, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, se apreciază că autorii sesizării invocă argumente de oportunitate, precum faptul că "debitorul se află în stare de insolvenţă, deci într-o situaţie financiară precară a cărei îndreptare ar putea necesita un termen mai lung decât cel de 60 de zile" sau eventualele consecinţe practice ale aplicării normei juridice.

19.Se mai arată că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Legea fundamentală, iar eventualul caracter injust al unei dispoziţii legislative faţă de anumite persoane, ca şi modalităţile de punere în practică a acesteia, nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii preconizate.

20.Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, prin Adresa nr. 5/2.343/2014, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.070 din 15 mai 2014, punctul său de vedere, în care se arată că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

21.În privinţa criticilor de neconstituţionalitate ce privesc legea în ansamblul său, se apreciază că acestea sunt inadmisibile, întrucât autorii săi nu au oferit o motivare a încălcării principiului consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi a prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, se observă că autorii sesizării au invocat faptul că prin încălcarea Legii nr. 24/2000 "se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice în componenţa sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii", fără însă a aduce argumente în sprijinul acestei susţineri.

22.Guvernul arată că instituţiile şi conceptele specifice materiei redresării şi falimentului operatorilor economici, principiile esenţiale pe care se bazează aceste proceduri, cadrul procesual specific în care se desfăşoară nu sunt elemente cu caracter de noutate pentru peisajul normativ românesc, ci acestea fiinţează de mai bine de 15 ani şi au fost în mod constant în atenţia legiuitorului, fiind adaptate pe parcursul timpului pentru a servi nevoilor economice şi sociale aflate în permanenţă schimbare. Legea analizată nu a făcut decât să îmbunătăţească aspectele care au cunoscut o aplicare neunitară sau care au prezentat deficienţe în implementare şi să valorifice evoluţiile legislative şi bunele practici dezvoltate în ultimii ani în alte ţări, în special cele din spaţiul Uniunii Europene.

23.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate prin raportare la normele de tehnică legislativă, Guvernul arată că, în primul rând, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, această procedură are în vedere codurile şi alte legi complexe, dar anume determinate; or, analizând cuprinsul legii, Guvernul apreciază că nu suntem în prezenţa unui cod, întrucât actul normativ nu abordează întregul fenomen al insolvenţei, ci doar pe cel referitor la anumite categorii de profesionişti (în principiu, operatori economici). Dimensiunea actului normativ, care nu are, în niciun caz, amploarea unui cod (totalizând, totuşi, doar 344 articole), nu ar trebui să fie, în opinia Guvernului, cel mai important criteriu care să fie luat în considerare în calificarea sa ca lege complexă, în sensul art. 27 şi următoarele din Legea nr. 24/2000.

24.În al doilea rând, Guvernul subliniază că procedura de elaborare a legilor complexe (anume determinate) este reglementată de legiuitor prin dispoziţii permisive. Sub acest aspect, se subliniază faptul că în legislaţia românească au fost adoptate teze prealabile numai în cazul codurilor şi aceasta pentru că se propuneau schimbări de politici legislative în materiile-pilon ale sistemului juridic, fiind necesar ca liniile directoare ale acestor noi politici să fie recunoscute şi cunoscute.

25.Cu toate acestea, Ministerul Justiţiei a constituit o comisie de specialişti, formată din reprezentanţi ai instanţelor judecătoreşti, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei, Ministerului Finanţelor Publice, Băncii Naţionale a României, Autorităţii de Supraveghere Financiară, Uniunii Practicienilor în Insolvenţă din România, Asociaţiei Române a Băncilor şi ai mediului universitar juridic. De asemenea, Consiliul Legislativ a fost consultat asupra proiectului în procedura de avizare.

26.În ceea ce priveşte critica referitoare la nerealizarea unui studiu de impact cu privire la soluţiile legislative propuse, Guvernul apreciază ca nici această critică nu poate fi primită, întemeindu-şi susţinerea pe concluziile jurisprudenţei Curţii Constituţionale în interpretarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportat la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010).

27.În cazul proiectului Legii privind procedura de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, executivul, prin Ministerul Justiţiei, a optat pentru o modalitate structurată de evaluare a legislaţiei în vigoare, de identificare a deficienţelor/lacunelor în aplicare şi de elaborare a măsurilor care să contracareze aceste deficienţe, prin implementarea a două programe (unul finanţat de Banca Mondială şi un raport de evaluare independentă externă a legislaţiei interne şi a măsurilor propuse). Or, cu privire la motivarea impactului legii, din analiza expunerii de motive ce o însoţeşte, rezultă că au fost avute în vedere costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea acesteia, respectiv dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse.

28.Referitor la pretinsa neclaritate a unor texte din cuprinsul legii prin invocarea unui singur exemplu, Guvernul remarcă faptul că art. 42 corespunde standardelor constituţionale şi convenţionale de previzibilitate. Analizând în întregime şi sistematic acest articol, inclusiv alin. (2), (3) şi (4), dispoziţiile criticate îşi regăsesc claritatea şi coerenţa.

29.În ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. 39 alin. (6) din lege, Guvernul remarcă faptul că este criticată puterea conferită administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a decide valorificarea unor bunuri din patrimoniul debitorului în vederea acoperirii cheltuielilor de procedură. Cheltuielile de procedură la care se referă art. 39 alin. (6) au natura juridică a cheltuielilor de judecată, iar suportarea lor din averea debitorului este o aplicaţie a art. 453 din Codul de procedură civilă; de asemenea, se arată că aceste cheltuieli sunt reglementate în diferitele prevederi ale legii: cheltuieli necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, cheltuielile cu notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură, cheltuielile cu taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor din patrimoniul debitorului, cheltuielile pentru refacerea documentelor contabile, remuneraţiile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi ale persoanelor cu pregătire de specialitate desemnate se îi ajute pe aceştia. Guvernul subliniază faptul că legea instituie suficiente garanţii care să elimine arbitrariul, inclusiv mecanisme de control judiciar.

30.În privinţa protecţiei dreptului de proprietate al debitorului, astfel cum semnalează şi autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, limitarea exerciţiului unor drepturi ale debitorilor care nu şi-au exercitat voluntar obligaţiile de plată apare ca fiind justificată cu prilejul desfăşurării procedurii insolvenţei ce urmăreşte tocmai acoperirea pasivului acestora prin satisfacerea creanţelor creditorilor.

31.Guvernul apreciază că susţinerea referitoare la nerespectarea dreptului de proprietate al creditorilor, pe considerentul ce aceştia nu sunt în măsură să verifice oportunitatea şi legalitatea vânzării, dacă valorificarea are loc anterior constituirii comitetului creditorilor, porneşte de la o premisă eronată, întrucât, în fapt, această verificare este posibilă, orice creditor, îndată după deschiderea procedurii, poate contesta măsurile administratorului judiciar, judecătorul-sindic fiind ţinut a se pronunţa asupra legalităţii acestora, iar în cazul valorificării bunurilor în temeiul art. 39 alin. (6), una dintre condiţiile legale este ca valorificarea să vizeze doar anumite bunuri şi să fie făcute la o anumite valoare, cea stabilită de un evaluator, iar nu de administratorul judiciar, chiar valoarea stabilită de acest evaluator putând face obiectul unei contestaţii în faţa judecătorului-sindic.

32.În ceea ce priveşte argumentul autorilor obiecţiei referitor la marja de apreciere pe care o are administratorul judiciar, inclusiv cel provizoriu, în gestionarea procedurii, inclusiv sub aspectul valorificării bunurilor prevăzute de art. 39 alin. (1), Guvernul reaminteşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte poziţia specială în procedură a administratorului/lichidatorului judiciar, respectiv Decizia nr. 1.418 din 2 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 675 din 31 mai 2011.

33.Referitor la prevederile art. 42 alin. (1) şi (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) şi (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 111 alin. (2) şi art. 160 alin. (5) din lege raportat la dispoziţiile art. 21 şi ale art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 11 din Constituţie, Guvernul remarcă faptul că citarea şi comunicarea actelor de procedură prin Buletin se efectuează doar după deschiderea procedurii. Anterior acestei date, precum şi prima citare/comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune în cursul procedurii insolvenţei se efectuează potrivit Codului de procedură civilă, deci potrivit regulii general aplicabile în procesele civile. Guvernul arată că Oficiul Naţional al Registrului Comerţului asigură persoanelor interesate accesul gratuit la cele mai importante informaţii: denumirea, forma juridică, codul unic de înregistrare, numărul de ordine în registrul comerţului, sediul debitorului; numărul, data şi denumirea actului de procedură publicat; numărul dosarului de insolvenţe; instanţa şi secţia pe rolul căreia se află dosarul de insolvenţe; numărul şi data Buletinului în care este publicat actul de procedură; tipul procedurii de insolvenţă. De asemenea, pentru a facilita consultarea Buletinului şi solicitarea numai a datelor relevante se asigură accesul, cu titlu gratuit, la sumarul fiecărui număr al Buletinului. Cu scopul facilitării accesului părţilor la actele relevante pentru părţi, au fost create motoare de căutare în baza de informaţii accesibile gratuit, folosindu-se criterii precum: debitor, număr de înregistrare în registrul comerţului, cod unic de înregistrare, numărul Buletinului procedurilor de insolvenţă, număr dosar, interval de publicare. Guvernul semnalează, totodată, că, în perspectiva modificării Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 privind procedurile de insolvenţă transfrontalieră, urmează a se extinde componenta gratuită cu următoarele informaţii: data deschiderii procedurii de insolvenţă; data închiderii procedurii; lichidatorul desemnat; hotărârea de numire a lichidatorului; termenul-limită de depunere a cererilor de admitere a creanţelor.

34.În privinţa importanţei utilizării mecanismelor informatice de citare/comunicare a actelor procedurale, pentru a facilita, iar, în niciun caz, a îngrădi accesul la justiţie, se semnalează că la nivelul Uniunii Europene se are în vedere interconectarea registrelor de insolvenţă din statele membre (larga majoritate a acestora utilizând deja un astfel de produs informatic), astfel încât creditorii din străinătate să poată accesa mai uşor informaţiile din dosarele de insolvenţă transfrontalieră în care sunt parte.

35.De altfel, această problematică a citării prin Buletinul procedurilor de Insolvenţă a fost deja supusă controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, analizând contextul special al procedurii insolvenţei şi modalitatea concretă în care se realizează citarea/comunicarea prin Buletin a validat acest instrument din perspectiva conformităţii sale cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.012 din 27 noiembrie 2012).

36.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 75 alin. (4) din lege, Guvernul remarcă faptul că acestea au ca scop să corecteze regimul instituit de Legea nr. 85/2006 în privinţa creanţelor curente. Astfel, potrivit reglementării în vigoare, plata creanţelor curente se efectuează conform documentelor din care rezultă, fără însă a se institui o sancţiune expresă pentru neachitarea acestora. Contrar celor invocate de autorii obiecţiei, textul art. 75 alin. (4) din lege nu dă posibilitatea titularului creanţei curente "de a decide singur intrarea în faliment a debitorului", ci textul prevede că această categorie de creditori, în caz de neplată a creanţelor lor în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată, are doar dreptul de a formula o cerere privind deschiderea procedurii de faliment a debitorului, cerere care este supusă spre soluţionare judecătorului-sindic, acesta fiind cel care analizează situaţia concretă a evoluţiei procedurii şi dacă se impune sau nu intrarea în faliment.

37.Referitor la prevederile art. 77 alin. (4) din lege, Guvernul observă că, spre deosebire de orice alţi titulari de creanţe curente, în privinţa furnizorilor de utilităţi (electricitate, gaze naturale, ape, servicii telefonice sau altele asemenea), legea prevede obligaţia de continuare a prestării serviciilor, aceştia neavând dreptul, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori se întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau averea acestuia, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii. Se poate spune că, în această situaţie, nu se vorbeşte doar de consumator captiv, ci şi de furnizor captiv.

38.În considerarea acestei diferenţe faţă de orice alt titular de creanţe curente, s-a apreciat că se impune şi un tratament de protecţie suplimentar. În acest scop, s-a prevăzut un termen de plată legal, de 90 de zile, iar dacă acesta nu este respectat nu mai subzistă obligaţia de prestare a serviciilor. Limitarea în timp a acestei obligaţii de furnizare corespunde spiritului normei constituţionale ce ocroteşte proprietatea privată. Existenţa unei obligaţii de prestare a unui serviciu, a unei situaţii de captivitate în procedură, nelimitată în timp are efecte considerabile şi imposibil de contracarat asupra averii creditorului furnizor de utilităţi, putând conduce, în unele cazuri, în funcţie de valoarea creanţei şi numărul de debitori faţă de care are obligaţia de prestare a serviciilor, ca furnizorul să ajungă el însuşi în insolvenţă, prin simplul efect al aplicării legii.

39.Preşedintele Senatului nu a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere.

40.La dosarul cauzei a fost depusă din partea Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, în calitate de amicus curiae, prin S.C.A. "Leaua amp; Asociaţii" o opinie în sprijinul respingerii obiecţiei de neconstituţionalitate. Aceasta se referă, în mare parte, în acelaşi mod, la argumentele prezentate în punctul de vedere al Guvernului.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legale criticate şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

41.Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

42.Obiectul controlului de constituţionalitate, având în vedere criticile formulate, îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (6), art. 42 alin. (1) şi (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) şi (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 75 alin. (4), art. 77 alin. (4), art. 111 alin. (2) şi art. 160 alin. (5) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, precum şi prevederile legii în ansamblul său. Dispoziţiile legale criticate punctual au următoarea formulare:

–Art. 39 alin. (6): "În scopul şi în limitele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură, oricând pe parcursul procedurii, în lipsa de lichidităţi în patrimoniul debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va identifica bunuri valorificabile libere de sarcini, care nu sunt esenţiale pentru reorganizare, şi va proceda la valorificarea de urgenţă, la minim valoarea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator. Până la desemnarea comitetului creditorilor decizia de valorificare aparţine administratorului judiciar/lichidatorului judiciar. Propunerea de valorificare, inclusă în raportul prevăzut la art. 59 alin. (1), care se depune la dosarul cauzei şi se publică în extras în Buletinul procedurilor de insolvenţă, poate fi contestată de orice parte interesată în termen de 3 zile de la publicarea extrasului raportului în BPI. După desemnarea comitetului creditorilor, valorificarea se va face cu acordul comitetului, potrivit prevederilor art. 87 alin. (2).";

–Art. 42 alin. (1) şi (10): "(1) Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin BPI. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor către participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Regulamentului (CE) nr. 1.393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1.348/2000 al Consiliului, după caz. BPI va fi realizat în formă electronică. Pentru acoperirea cheltuielilor de publicare a Buletinul procedurilor de insolvenţă se percepe o taxă constând într-o cotă de 10% aplicată asupra taxelor achitate la oficiul registrului comerţului pentru toate operaţiunile de constituire, autorizare, înregistrare, menţionare, rezervare efectuate în registrul comerţului. [...]

(10)Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în BPI înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării.";

–Art. 43 alin. (2): "Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel. Apelul va fi judecat de complete specializate, de urgenţă. Citarea apelanţilor, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi a intimaţilor în apel şi comunicarea deciziilor pronunţate se fac prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Procedura va fi considerată îndeplinită dacă citaţia se publică cu cel puţin 5 zile calendaristice înainte de data stabilită pentru înfăţişare. În vederea soluţionării apelului se trimit la curtea de apel, în copie certificată, de grefierul-şef al tribunalului, numai actele care interesează soluţionarea căii de atac, selectate de judecătorul-sindic în cazul în care apelul priveşte o hotărâre a judecătorului-sindic pentru care nu s-a format dosar asociat. În cazul în care instanţa de apel consideră necesare şi alte acte din dosarul de fond, va pune în vedere părţilor interesate, prin rezoluţie la primirea cererii de apel sau prin încheiere în cursul soluţionării apelului, să le depună în copie certificată sau le va solicita judecătorului-sindic.";

–Art. 48 alin. (1) şi (8): "(1) Convocarea creditorilor se realizează prin publicare în BPI cu cel puţin 5 zile anterior ţinerii şedinţei şi trebuie să cuprindă ordinea de zi a acesteia. Convocatorul se depune la BPI cu 3 zile înaintea datei la care trebuie efectuată publicarea. [...]

(8)Cererea prevăzută la alin. (7) va fi depusă la dosarul cauzei, inclusiv în format electronic, în termen de 5 zile de la data publicării în BPI a procesului-verbal al adunării creditorilor şi va fi soluţionată în camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi a creditorilor. Citarea părţilor şi comunicarea actelor către aceştia se fac prin BPI.";

–Art. 51 alin. (6): "Împotriva acţiunilor, măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula contestaţie la judecătorul-sindic, în termen de 5 zile de la publicarea procesului-verbal al comitetului creditorilor în BPI.";

–Art. 57 alin. (6): "Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) şi (3), în termen de 5 zile de la data publicării acesteia în BPI. Judecătorul va soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate contestaţiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator judiciar.";

–Art. 59 alin. (6): "Contestaţia trebuie să fie depusă în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a extrasului prevăzut la alin. (2).";

–Art. 62 alin. (2): "Obiecţiunile se formulează în termen de maximum 5 zile de la publicarea în BPI a unui anunţ cu privire la depunerea raportului de evaluare la dosarul cauzei.";

–Art. 75 alin. (4): "Titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar sau de către judecătorul-sindic potrivit alin. (3) al prezentului articol şi al cărei cuantum depăşeşte valoarea-prag poate solicita, pe parcursul duratei perioadei de observaţie, deschiderea procedurii de faliment a debitorului dacă aceste creanţe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) şi (3) se vor aplica în mod corespunzător.";

–Art. 77 alin. (4): "Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (2), dacă debitorul nu achită creanţele născute după deschiderea procedurii insolvenţei, aferente serviciilor prestate, în termenul prevăzut de alin. (2), furnizorul de utilităţi este îndreptăţit să întrerupă furnizarea serviciilor.";

–Art. 111 alin. (2): "Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului preliminar, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată.";

–Art. 160 alin. (5): "Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raport şi la plan în termen de 15 zile de la publicarea acestora în BPI. O copie de pe contestaţie se comunică de urgenţă lichidatorului judiciar. În termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenului de formulare a contestaţiilor, dacă nu se depune nicio contestaţie, lichidatorul judiciar va proceda la plata efectivă a sumelor distribuite. În cazul în care s-au depus contestaţii, lichidatorul judiciar va reţine de la distribuţie sumele supuse contestaţiei în condiţiile alin. (6), făcând plata sumelor necontestate."

43.Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) privind cerinţele de calitate a legilor, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

44.Examinând dispoziţiile de lege criticate, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

45.Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa elaborării unor teze prealabile şi a unui studiu de impact, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 27-28 şi art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reţine faptul că, în jurisprudenţa sa, s-a mai pronunţat cu privire la critici de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma încălcării Legii nr. 24/2000. Astfel, în privinţa incidenţei normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea a mai arătat că deşi ele "nu au valoare constituţională, [...] prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară" (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). De aceea, "nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii" (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013).

46.De altfel, o menţionare riguroasă a jurisprudenţei sale în această materie se regăseşte în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, prin care Curtea Constituţională şi-a motivat soluţia de constatare a neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică folosind şi argumentul că nu s-a efectuat studiul de impact prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006. Curtea a reţinut că o atare manieră de reglementare reliefa o lipsă de corelare cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 195/2006, ceea ce demonstra neîndeplinirea obligaţiei care revenea Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006, respectiv de a adopta legea criticată fără a fi realizate analizele de impact necesare.

47.Dispoziţiile legale invocate din Legea nr. 24/2000, în dosarul de faţă, au următorul cuprins:

–Art. 27: Teze prealabile

"(1) În cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la iniţiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.

(2)În cazul proiectelor de coduri şi al altor legi complexe, care interesează domeniul de activitate al justiţiei, comisiile de elaborare se instituie de Ministerul Justiţiei. În componenţa comisiei constituite se include un reprezentant al Consiliului Legislativ, desemnat de preşedintele acestuia.

(3)Comisiile de specialitate vor întocmi, pe baza unor studii şi documentări ştiinţifice, teze prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele soluţii ale reglementărilor preconizate.

(4)Înainte de definitivarea tezelor, concluziile studiilor, cuprinzând liniile directoare ale concepţiei de ansamblu a viitoarei reglementări, se înaintează, pentru exprimarea punctului de vedere, ministerelor şi celorlalte autorităţi publice interesate.";

–Art. 28: Aprobarea tezelor prealabile

Tezele prealabile, definitivate potrivit prevederilor art. 27, se supun aprobării Guvernului. După aprobarea tezelor de către Guvern comisia de elaborare va proceda la redactarea textului viitorului act normativ.;

–Art. 30: Instrumentele de prezentare şi motivare

"(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...]

d)studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului."

48.Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 se ajunge la concluzia că elaborarea tezelor prealabile nu este obligatorie, dar că la iniţiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective, iar în cazul proiectelor de coduri şi al altor legi complexe, care interesează domeniul de activitate al justiţiei (care este şi în cazul de faţă), comisiile de elaborare se instituie de Ministerul Justiţiei. În schimb, în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului este necesară elaborarea unor studii de impact care să le însoţească atunci când sunt depuse la Parlament. Aşadar, se observă diferenţa de nuanţă în ceea ce priveşte cele două cerinţe: tezele prealabile pot fi elaborate în cazul unor coduri sau al altor legi complexe, în timp ce studiile de impact sunt necesare în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. Deşi legea criticată, reglementând sistematic materia insolvenţei, cuprinde 344 de articole, grupate în 5 titluri, nu poate fi calificată drept un cod al insolvenţei, avându-se în vedere sfera sa de aplicare, şi nici nu se poate concluziona că prin conţinutul său normativ impunea elaborarea unor teze prealabile în sensul Legii nr. 24/2000.

49.Curtea mai reţine că, potrivit expunerii de motive ce însoţeşte proiectul de lege, a fost creat un grup consultativ de experţi format din reprezentanţi ai instanţelor judecătoreşti, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Finanţelor Publice, Băncii Naţionale a României, Autorităţii de Supraveghere Financiare, Uniunii Practicienilor în Insolvenţă din România, Asociaţiei Române a Băncilor şi ai mediului universitar juridic. De asemenea, impactul proiectului de lege este prezentat tot în expunerea de motive, dar într-o manieră lapidară, consemnându-se faptul că proiectul va avea un impact macroeconomic şi concurenţial pozitiv, inclusiv în ceea ce priveşte mediul de afaceri.

50.Curtea a mai examinat în jurisprudenţa sa cerinţa existenţei studiului de impact. Astfel, prin Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea, analizând expunerea de motive a legii criticate, a constatat că Guvernul şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva impactul socioeconomic al legii criticate, chiar dacă motivarea este succintă şi lapidară. În cauza de faţă, lipsa tezelor prealabile şi a unui studiu de impact detaliat se poate explica prin faptul că prezenta lege reprezintă o actualizare a reglementării existente deja în materia insolvenţei. În aceste condiţii, considerentele Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2014 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauza de faţă, materia analizată fiind diferită.

51.Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai arată că din cauza complexităţii legii şi a nerespectării procedurilor de tehnică legislativă s-a ajuns la apariţia unor norme imprecise şi chiar contradictorii, evidenţiind existenţa unei contradicţii între alin. (1) şi (10) ale art. 42 din lege. Curtea reţine însă că alin. (10) al art. 42 se referă la efectele publicării actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul procedurilor de insolvenţă, efecte care pot viza doar părţile citate sau cărora li s-au comunicat acte de procedură prin acest mijloc. În schimb, în privinţa participanţilor care îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa în străinătate, procedura de comunicare se realizează conform Codului de procedură civilă şi regulamentelor prevăzute la art. 42 alin. (1) teza a doua din lege, ceea ce demonstrează faptul că alin. (10) al aceluiaşi articol nu este aplicabil în privinţa acestora. În consecinţă, Curtea reţine că nu există nicio contradicţie între cele două alineate ale art. 42 din lege. De altfel, aceste dispoziţii legale trebuie analizate în strânsă legătură şi cu cele ale art. 42 alin. (3) şi (4) din lege. Potrivit acestora, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii, precum şi prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune se efectuează potrivit Codului de procedură civilă, aşadar, potrivit regulii general aplicabile în procesele civile. După deschiderea procedurii, publicarea actelor de procedură în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces. Mai mult, legea prevede că în cazul persoanelor împotriva cărora se introduce o acţiune după deschiderea procedurii insolvenţei, pe lângă citarea şi comunicarea actelor de procedură prin Buletinul procedurilor de insolvenţă se vor efectua şi formalităţile de citare/comunicare prevăzute de dreptul comun în materie.

52.O altă critică vizează posibilitatea prevăzută de art. 39 alin. (6) din lege pentru administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, ca în scopul şi în limitele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură şi oricând pe parcursul procedurii, în lipsă de lichidităţi în patrimoniul debitorului, să identifice bunuri valorificabile libere de sarcini, care nu sunt esenţiale pentru reorganizare, şi să le valorifice de urgenţă la minim valoarea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator. Autorii obiecţiei mai critică faptul că legea este imprecisă atunci când foloseşte expresia "cheltuieli de procedură" şi faptul că ea nu stabileşte un criteriu de identificare a bunurilor ce urmează a fi vândute, ceea ce ar lăsa loc abuzurilor.

53.Cu privire la aceste aspecte, Curte reţine că art. 39 alin. (1) din lege se referă la "cheltuielile aferente procedurii", deci la cheltuieli care au legătură cu procedura, legea instituind un mecanism complex de verificare a operaţiunilor efectuate în legătură cu aceste cheltuieli. Acest articol face o enumerare a cheltuielilor, enumerare care nu este exhaustivă. Astfel, aceleaşi dispoziţii ale art. 39 alin. (1) din lege se referă la cheltuielile privind notificarea, convocarea sau comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul şi/sau de lichidatorul judiciar, cheltuieli care vor fi suportate din averea debitorului. Legea mai conţine, în alte articole, referiri la diverse cheltuieli de procedură. De exemplu, art. 14 se referă la onorariul mandatarului ad-hoc, art. 59 alin. (2) se referă la onorariul administratorului judiciar etc. Aşadar, chiar dacă legea nu face o enumerare exhaustivă în articolul criticat a cheltuielilor de procedură, se poate deduce care sunt aceste cheltuieli. Această apreciere poate fi făcută fără dificultate de către administratorul/lichidatorul judiciar, care este practician în insolvenţă şi care are experienţa generală sau specifică necesară preluării dosarului şi bunei administrări a cauzei [a se vedea şi art. 57 din lege]. De asemenea, potrivit art. 59 alin. (1), administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând justificarea cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate cu administrarea procedurii. Propunerea de valorificare, inclusă în raportul prevăzut la art. 59 alin. (1), care se depune la dosarul cauzei şi se publică în extras în Buletinul procedurilor de insolvenţă, poate fi contestată de orice parte interesată în termen de 3 zile de la publicarea extrasului raportului în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Potrivit art. 45 alin. (1) lit. j) din lege, judecătorul-sindic va soluţiona contestaţiile debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul sau de lichidatorul judiciar. Dincolo de aceste mecanisme de control, trebuie să se plece de la premisa că administratorul judiciar este un profesionist şi o persoană de bună-credinţă.

54.Pe de altă parte, raportarea dispoziţiilor criticate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin menţionarea Hotărârii din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Luordo împotriva Italiei este însă incompletă. Autorii invocă anumite considerente din hotărâre, potrivit cărora intervenţia statului nu trebuie să fie excesivă faţă de scopul urmărit şi nu trebuie să rupă echilibrul dintre interesul general şi cel particular, susţinând că aceleaşi considerente sunt aplicabile şi în cazul de faţă. Însă, potrivit aceleiaşi hotărâri, limitarea dreptului de proprietate a unei persoane nu este criticabilă în sine, având în vedere că statele dispun de o largă marjă de apreciere, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Problemele intervin atunci când o astfel de limitare implică riscul de a impune unei persoane o sarcină excesivă în legătură cu dreptul de a dispune de bunurile sale, în special în lumina unei proceduri excesiv de lungi. În speţă, procedura durase 14 ani şi 8 luni (a se vedea paragraful 70 al hotărârii). Or, în cazul legii analizate pe baza dispoziţiilor constituţionale invocate, raportul de proporţionalitate apare ca fiind păstrat.

55.În legătură cu dispoziţiile art. 39 alin. (6) din lege, autorii obiecţiei arată că atât timp cât legea nu prevede că accesul la Buletinul procedurilor de insolvenţă (cel puţin în formă electronică) este liber, există obligativitatea, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 124/2007, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 107 din 13 februarie 2007, să achite o taxă Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. Astfel, în lipsa efectuării plăţii taxei respective, persoana interesată nu va putea lua cunoştinţă de conţinutul Buletinului procedurilor de insolvenţă şi nu îşi va putea valorifica dreptul de acces liber la justiţie, care, în acest fel, devine iluzoriu.

56.Analizându-se dispoziţiile art. 42 alin. (1) din lege, precum şi pe cele ale Hotărârii Guvernului nr. 124/2007, reiese că partea interesată ar urmă să plătească o taxă pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvenţă. De asemenea, din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că respectiva cotă de 10% percepută pentru acoperirea cheltuielilor de publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă nu reprezintă taxa efectivă de acces, ele trebuind să plătească o altă taxă distinctă, pentru a putea avea acces efectiv la acest buletin.

57.Chestiunea plăţii unei taxe pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, a mai fost analizată de Curtea Constituţională atunci când s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 7 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006; în acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine Decizia nr. 367 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2009, ale cărei considerente îşi păstrează valabilitatea mutatis mutandis şi în cauza de faţă. Astfel, în privinţa acestor critici, Curtea a reţinut că accesul la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând să prevadă anumite condiţionări în vederea unei bune administrări a justiţiei, condiţionări ce pot îmbrăca şi forma unor obligaţii de ordin financiar. În mod evident, aceste condiţionări trebuie să îşi găsească o justificare rezonabilă şi proporţională cu obiectivul propus şi să nu ducă la imposibilitatea de exercitare efectivă a drepturilor fundamentale mai sus menţionate.

58.Curtea a constatat că citarea şi comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă îşi găsesc justificarea în însuşi specificul acestei proceduri şi au drept scop asigurarea desfăşurării cu celeritate a acesteia. Obligaţiile corelative ce decurg pentru părţi în acest caz nu pot fi privite ca aducând o restrângere a dreptului de proprietate ori a dreptului la apărare, atât timp cât părţile au posibilitatea, pe de o parte, să participe la termenele fixate de judecătorul-sindic şi să consulte dosarul în vederea cunoaşterii tuturor actelor de procedură depuse la acesta, iar, pe de altă parte, au posibilitatea de a solicita în cadrul cheltuielilor de judecată toate sumele avansate în vederea realizării drepturilor lor pe calea acestei proceduri, invocând în acest sens dispoziţiile Codului de procedură civilă privind cheltuielile de judecată.

59.Aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa criticilor care au ca obiect art. 42 alin. (1) şi (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) şi (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 111 alin. (2) şi art. 160 alin. (5) din lege, prin raportare la art. 21 din Constituţie.

60.În ceea ce priveşte criticile referitoare la dispoziţiile legale menţionate în paragraful precedent, dar prin raportare la prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză. Aceste dispoziţii prevăd că, în urma aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Or, de principiu, aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene se face de către instanţele judecătoreşti.

61.Pe de altă parte, este adevărat că prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că este posibilă folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă, numai în ipoteza întrunirii, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, a două condiţii cumulative: "pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate". Or, în cazul de faţă, Curtea reţine că nu este îndeplinită nici măcar precondiţia aplicabilităţii Regulamentului nr. 1.393/2007, prin raportare la natura criticilor de neconstituţionalitate formulate, ceea ce determină inaplicabilitatea art. 148 alin. (2) din Constituţie. Astfel, art. 1 din regulament prevede că acesta se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr-un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat, fără a stabili o listă a acestor acte, ceea ce înseamnă că regulamentul lasă la latitudinea statelor membre stabilirea în concret a actelor ce trebuie comunicate.

62.În ceea ce priveşte critica referitoare la instituirea unei discriminări între participanţii la procedură cu domiciliul/sediul în România şi cei din alte state ale Uniunii Europene, Curtea reţine faptul că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, legiuitorul a stabilit ca anumite acte de procedură, cum ar fi comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi a notificărilor către participanţii al căror sediu, domiciliu sau a căror reşedinţă se află în străinătate, să se facă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Regulamentului (CE) nr. 1.393/2007. Soluţia propusă de legiuitor a fost aleasă tocmai pentru a se asigura egalitatea între participanţii aflaţi în situaţii diferite.

63.Referitor la faptul că, în ceea ce priveşte celelalte acte de procedură, legea stabileşte termene raportate la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă, ceea ce ar conduce, în viziunea autorilor obiecţiei, la lipsirea de conţinut a liberului acces la justiţie, Curtea reţine faptul că participanţii la procedură au posibilitatea ca, în cazurile specifice menţionate de lege, să ia cunoştinţă de operaţiunile respective chiar prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă ce urmează a fi publicat în formă electronică.

64.În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ale art. 75 alin. (4) din lege, Curtea reţine faptul că legiuitorul a consfinţit dreptul titularului unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar sau de către judecătorul-sindic potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol (creanţe asupra debitorului născute după deschiderea procedurii) şi al cărei cuantum depăşeşte valoarea-prag [pct. 72 al art. 5 din lege prevede că acesta este de minimum 40.000 lei] de a solicita pe parcursul duratei perioadei de observaţie deschiderea procedurii de faliment a debitorului dacă aceste creanţe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată.

65.Nici această critică nu poate fi reţinută. Legiuitorul a dorit acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, permiţând încheierea de contracte care să ducă la o atare finalitate. Pentru a stimula eventualii creditori să participe la salvarea debitorilor, legiuitorul a instituit posibilitatea pentru aceşti creditori, ca o măsură de siguranţă pentru ei, de a cere în termen de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată deschiderea procedurii falimentului. Mai mult decât atât, cererea creditorului menţionat este supusă aprobării judecătorului-sindic, în condiţiile art. 143 alin. (2) şi (3) din lege. Aşadar, deschiderea procedurii de faliment nu intervine doar la cererea creditorului.

66.Referitor la critica art. 77 alin. (4) din lege, Curtea reţine că legiuitorul a avut în vedere asigurarea echilibrului între drepturile persoanelor cu interese contrare. De altfel, în acest sens şi Legea nr. 85/2006 prevede la art. 38 că niciun furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea - nu are dreptul, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii. În acelaşi timp, se mai prevede la art. 104 din Legea nr. 85/2006 că, prin excepţie de la dispoziţiile art. 38, judecătorul-sindic poate, la cererea furnizorului, să dispună ca debitorul să depună o cauţiune la o bancă, drept condiţie pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale în timpul desfăşurării procedurii prevăzute în prezenta secţiune. O astfel de cauţiune nu poate depăşi 30% din costul serviciilor prestate debitorului şi neachitate ulterior deschiderii procedurii.

67.Aşadar, cu ocazia adoptării legii analizate, legiuitorul a optat pentru o altă modalitate de păstrare a echilibrului între interesele părţilor. Această măsură are în vedere atât protecţia intereselor debitorului, cât şi pe cele ale creditorului - furnizor de servicii, precum şi celeritatea desfăşurării procedurii. Aşadar, se urmăreşte, aşa cum se arată şi în expunerea de motive a legii, eficientizarea procedurii care să conducă la reducerea duratei procedurii şi la creşterea gradului de recuperare a creanţelor. Astfel, Curtea reţine că o atare soluţie legislativă ţine seama şi de situaţia în care creditorul, ca urmare a neîncasării sumelor restante, ajunge să se găsească, la rândul său, într-o situaţie economică dificilă, cu consecinţe grave în privinţa bunei desfăşurări a activităţii sale. De altfel, alin. (5) al art. 77 din lege prevede că furnizarea serviciului va fi reluată în condiţiile achitării creanţelor născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.

68.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că prevederile art. 39 alin. (6), art. 42 alin. (1) şi (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) şi (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 75 alin. (4), art. 77 alin. (4), art. 111 alin. (2) şi art. 160 alin. (5) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, precum şi ale legii în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 mai 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Pentru magistrat-asistent Fabian Niculae

semnează,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă,

magistrat-asistent-şef,

Doina Suliman