Decizie nr. 721 din 6 decembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, excepţie ridicată de Constantin Manoliu în Dosarul nr. 1.225/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 216D/2016.

2.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât comparaţia pe care o face autorul excepţiei între persoanele care nu au fost condamnate şi persoanele condamnate în temeiul Codului penal anterior nu poate justifica un tratament juridic egal, similar.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 9 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.225/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Constantin Manoliu într-o cauză penală în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine, în esenţă, că normele penale criticate nu dispun la fel pentru toţi cetăţenii ţării, întrucât instituie o discriminare între persoanele care au săvârşit fapte penale şi cele care nu au săvârşit fapte penale, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă cu privire la diferenţa de tratament între persoanele aflate în situaţii identice, comparabile sau similare. Apreciază că faptul de a fi condamnat în temeiul Codului penal anterior nu ar trebui să constituie un impediment în a beneficia de dispoziţiile din actualul Cod penal referitoare la amânarea aplicării pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

6.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, diferenţierile invocate de inculpat - autor al excepţiei - fiind justificate de raţiuni de politică penală, legiuitorul având posibilitatea de a restrânge aplicarea anumitor instituţii în cazuri concrete, cum ar fi lipsa unor condamnări anterioare, disponibilitatea inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, cuantumul pedepsei prevăzute de lege ori stabilită de instanţă.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere arată că renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă drepturi constituţionale, ci o vocaţie acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora şi a gravităţii faptei comise, neaplicarea, respectiv neexecutarea unei pedepse în regim de detenţie, este în măsură să atingă scopul educaţional şi de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea sau executarea acesteia. Susţine că, în măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziţii reprezintă o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituţional să decidă care sunt condiţiile incidenţei instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Reţine că legiuitorul a apreciat că, prin însăşi situaţia premisă - comiterea unei infracţiuni de către o persoană care mai fusese anterior condamnată -, se justifică necesitatea şi proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o - cerinţe ale art. 53 alin. (2) din Constituţie - a aplicării unei pedepse privative de libertate.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale. Consideră că dispoziţiile legale care stabilesc condiţiile în care instanţa de judecată poate face aplicarea unor instituţii juridice, precum renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în faţa legii. Aceste condiţii sunt de natură a demonstra o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracţiunii săvârşite, ceea ce împiedică sau limitează posibilitatea instanţei de judecată de a dispune aplicarea unei astfel de măsuri. Totodată, condiţiile reţinute în textele legale criticate dau expresie dispoziţiilor art. 74 din Codul penal care prevăd criteriile generale de individualizare a pedepsei, potrivit cărora stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului şi altele. Apreciază că motivele de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute, Curtea Constituţională reţinând în jurisprudenţa sa faptul că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice îşi găseşte aplicarea doar atunci când părţile sunt în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, deci, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat. Când criteriul în funcţie de care îşi găseşte aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv şi rezonabil - cum este în cazul de faţă ipoteza săvârşirii ori nu a unei infracţiuni - iar nu subiectiv şi arbitrar, fiind constituit de o anumită situaţie prevăzută de ipoteza normei şi nu de apartenenţa sau de o calitate a persoanei privitor la care îşi găseşte aplicarea, aşadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituţionale de referinţă. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 192 din 31 mai 2005.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, având următorul conţinut:

–Art. 80 alin. (2) lit. a) - "Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei": "(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a)infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;";

–Art. 83 alin. (1) lit. b) - "Condiţiile amânării aplicării pedepsei": "(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;";

–Art. 91 alin. (1) lit. a) - "Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere": "(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a)pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;".

13.Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

14.Curtea observă că autorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal în soluţionarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit Încheierii din 9 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - pag. 2 -, prin care a fost sesizată Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, "în speţa dedusă judecăţii se invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în Codul penal ale căror efecte se produc începând cu data de 1 februarie 2014, excepţia invocată are legătură cu soluţionarea prezentei cauze sub aspectul individualizării unei eventuale pedepse [...]." De asemenea, în notele scrise aflate la dosarul cauzei, autorul excepţiei susţine că a mai fost condamnat, în baza vechiului Cod penal. În aceste condiţii, Curtea reţine că normele penale criticate au "legătură cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, şi a constatat că normele penale care reglementează cu privire la condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei în ipoteza în care infractorul a mai suferit anterior o condamnare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

16.Cu privire la instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, Curtea a reţinut, în paragrafele 14-17 ale deciziei precitate, că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior, şi care constă în facultatea recunoscută instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia - ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Raţiunea renunţării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârşirea unor fapte infracţionale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor şi atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare.

17.Curtea a observat, totodată, că prevederi similare se regăseau în art. 18^1 din Codul penal din 1969, care aveau drept raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea a observat însă că, pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă şi la persoana infractorului. Aşadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune, pe când, în noul Cod penal, cu privire la faptă, deşi aceasta este infracţiune, s-ar putea renunţa la aplicarea pedepsei, această din urmă operaţiune fiind la latitudinea instanţei de judecată care va dispune în condiţiile prevăzute de art. 80 din Codul penal.

18.Curtea a reţinut, de asemenea, că, pentru ca instanţa să poată dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea a constatat, totodată, că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiţii negative cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, faţă de prevederile art. 18^1 din Codul penal din 1969, care ţineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, aşadar de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce ţineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanţă.

19.Curtea a observat că art. 80 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal reglementează situaţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Una dintre condiţiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârşirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală şi lit. b) - infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.

20.În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, Curtea a reţinut, în esenţă, în paragraful 27 al Deciziei nr. 407 din 16 iunie 2016, că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării.

21.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, criticate, de asemenea, în prezenta cauză, Curtea reţine că amânarea aplicării pedepsei este o instituţie juridico-penală nouă, o modalitate de individualizare a pedepsei care nu se regăsea în vechiul Cod penal şi care poate fi aplicată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite condiţiile legale, atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, instanţa stabilind un termen de supraveghere a conduitei condamnatului. Art. 83 din Codul penal reglementează condiţiile amânării aplicării pedepsei, acestea privind gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei stabilite de instanţă, conduita anterioară a infractorului şi acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Condiţiile care privesc persoana infractorului sunt destinate să contribuie la formarea aprecierii instanţei că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, printre acestea fiind prevăzută, în art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, condiţia ca infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare (faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea şi s-a împlinit termenul de reabilitare).

22.Cât priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, criticate în prezenta cauză, Curtea reţine că acestea reglementează condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere atât în cazul săvârşirii unei infracţiuni unice, cât şi în ipoteza concursului de infracţiuni, norma penală stabilind ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani. Prevederi similare, în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, se regăseau în art. 86^1 alin. (2) din Codul penal anterior. Curtea reţine că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din punctul de vedere al executării acesteia - care permite instanţei de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii.

23.Faţă de criticile autorului excepţiei, reţinute sintetic în paragraful 5 al prezentei decizii, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa constantă, a stabilit că principiul constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta, astfel încât el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii juridice diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În acelaşi mod, în aceeaşi decizie precitată, s-a reţinut că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015). Totodată, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că pentru situaţii juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca, în acest fel, principiul constituţional al egalităţii în drepturi (a se vedea Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 276 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din data de 19 martie 2009).

24.În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii, potrivit căreia principiul egalităţii de tratament impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2005, pronunţată în Cauza Alliance for Natural Health şi alţii, cauzele conexate C-154/04 şi C-155/04, paragraful 115, şi Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Arcelor Atlantique şi Lorraine şi alţii, C-127/07, paragraful 23). Considerente identice cu privire la principiul egalităţii de tratament se regăsesc şi în Hotărârea Tribunalului (camera a opta) din 12 iunie 2015, pronunţată în Cauza Health Food Manufacturers'Association şi alţii/Comisia, T-296/12, paragraful 113.

25.Or, Curtea constată că, în cauza pendinte, persoanele care au săvârşit fapte penale, pe de o parte, şi persoanele care nu au săvârşit fapte penale, pe de altă parte, se află în situaţii juridice care diferă în mod obiectiv, astfel încât şi tratamentul juridic instituit nu poate fi decât diferit, persoanelor care nu au săvârşit fapte penale nefiindu-le ab initio aplicabile normele penale criticate. De asemenea, Curtea constată că normele legale criticate se aplică doar subiectelor de drept supuse incidenţei lor - respectiv persoanelor care au săvârşit fapte penale şi care se află în ipoteza normei, neoperând nicio distincţie între acestea, susţinerea pretinsului său caracter discriminatoriu fiind lipsită de temei.

26.Totodată, considerentele Deciziei nr. 407 din 16 iunie 2016, reţinute în paragraful 27 al acesteia, se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Manoliu în Dosarul nr. 1.225/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu