Decizie nr. 942 din 13 noiembrie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Welverton Entreprises Limited" - S.R.L. din Nicosia, Cipru, în Dosarul nr. 18.227/55/2010 al Tribunalului Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.130D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi arătând că nu au intervenit elemente noi, de natură a justifica modificarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 7 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 18.227/55/2010, Tribunalul Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Welverton Entreprises Limited" - S.R.L. din Nicosia, Cipru, într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii la regimul desfăşurării de activităţi economice de către societăţile comerciale străine.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 reglementează, în realitate, o ingerinţă a agentului constatator care dispune măsura complementară a confiscării speciale în dreptul de proprietate privată al titularului bunurilor supuse confiscării, care este lipsit, în mod nejustificat, de posesia şi folosinţa acestora pe toată durata soluţionării cauzei. Se susţine că măsura confiscării speciale ar trebui să fie dispusă doar de către magistraţi, atâta vreme cât caracterul licit al dobândirii proprietăţii este prezumat, iar sarcina probei caracterului ilicit al dobândirii revine organelor abilitate să administreze şi să vegheze la buna înfăptuire a justiţiei. Referitor la dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, autorul arată că acestea nu respectă principiul proporţionalităţii, legiuitorul nedeterminând exact actele normative a căror încălcare atrag răspunderea contravenţională, astfel încât măsura confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea acestor contravenţii să fie justificată.

Tribunalul Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale opinează că textele criticate sunt constituţionale. Se arată că, potrivit prevederilor art. 44 alin. (9) din Constituţie, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii, neexistând o normă constituţională care să interzică confiscarea lor în condiţiile săvârşirii unor contravenţii, şi că, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea hotărăşte cu privire la măsura confiscării speciale. Se mai susţine că persoana sancţionată contravenţional se poate adresa fără nicio îngrădire instanţei de judecată competente pentru a stabili existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. Se arată, astfel, că dreptul de proprietate al titularului bunurilor confiscate nu este încălcat, nefiind afectat nici accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestuia.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate sunt constituţionale şi că reglementarea măsurii complementare a confiscării speciale în domeniul contravenţional este expresia dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza finală şi ale alin. (9) al aceluiaşi articol, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, iar bunurile, destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.233 din 18 noiembrie 2008 şi nr. 490 din 6 mai 2008.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că, în realitate, autorul critică prevederile art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 5 mai 2009, care au următorul cuprins:

–Art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: "(3) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

a)confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; [...]";

–Art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 : "(1) Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. [...]";

–Art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 : "Constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit, următoarele fapte:

a)efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;".

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie şi ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1.233 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 16 decembrie 2008, prin care a reţinut că textul de lege criticat, care stabileşte o sancţiune contravenţională complementară, constând în confiscarea bunurilor folosite sau rezultate din contravenţii, dă expresie dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza finală potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, respectiv celor ale art. 44 alin. (9) care stabilesc că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

În plus, legiuitorul a acordat posibilitatea persoanei căreia iau fost confiscate bunurile, alta decât contravenientul, de a contesta actul prin care a fost aplicată această măsură şi de a demonstra, beneficiind de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil, eventuala nelegalitate a acestei măsuri. Astfel, potrivit art. 24 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, agentul constatator are obligaţia să stabilească proprietarul bunurilor confiscate şi, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menţiona, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă. De asemenea, potrivit art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunică, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate, iar, potrivit art. 31 alin. (2), partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.

Referitor la constituţionalitatea prevederilor art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 490 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 28 mai 2008, prin care a reţinut că, deşi legiuitorul a dezincriminat contravenţiile, potrivit art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil, în virtutea cărora, sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă. Astfel, alin. (1) al textului de lege menţionat stabileşte, fără distincţii, că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie. Aşa fiind, sub acest aspect, prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar din procedura de soluţionare a plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională mai degrabă decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală.

Curtea a reţinut în aceeaşi decizie că o asemenea poziţie este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din punct de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţiile, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de cele arătate, Curtea reţine că învestirea organelor de poliţie cu aplicarea măsurii contravenţionale complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii constituie opţiunea legiuitorului şi are ca scop înlăturarea pericolului social pe care l-ar putea prezenta rămânerea acestora în posesia contravenientului până la o eventuală dispunere sau încuviinţare a măsurii confiscării de către instanţa de judecată.

De altfel, prin Decizia nr. 505 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 1 august 2012, Curtea a reţinut că acela care a formulat o plângere contravenţională nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept "acuzaţii în materie penală", în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi intrând sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011, pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reţinut următoarele: dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie subliniat totuşi că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie; or, o atare obligaţie este respectată prin dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, Curtea reţine că acestea au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ, prevăzând consecinţele încălcării legislaţiei în materie, a cărei respectare constituie o obligaţie preexistentă acestei reglementări. Pentru acest motiv, nu poate fi reţinută încălcarea cerinţelor de previzibilitate a normei juridice.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi ale art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Welverton Entreprises Limited" - S.R.L. din Nicosia, Cipru, în Dosarul nr. 18.227/55/2010 al Tribunalului Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop