Decizie nr. 2 din 14 aprilie 2014

Dosar nr. 2/1/2014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, preşedintele completului

Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală

–judecător-raportor

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Magdalena Iordache - judecător la Secţia penală

Sofica Dumitraşcu - judecător la Secţia penală

Veronica Junger - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală prin Încheierea din 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 530/303/2013, prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse puncte de vedere primite din partea Universităţii Bucureşti, Universităţii de Vest Timişoara, Universităţii din Craiova şi Universităţii din Cluj asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum şi raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, domnul Valentin Horia Şelaru, prin care s-a exprimat opinia că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu instituţia pedepsei.

De asemenea, precizează că la dosar s-au transmis puncte de vedere din partea curţilor de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti - Secţia a II-a, Cluj, Galaţi, Constanţa, Ploieşti, Piteşti, Târgu Mureş şi Suceava, precum şi din partea instanţelor arondate Curţii de Apel Ploieşti, în timp ce curţile de apel Craiova, Iaşi, Oradea şi Timişoara nu au exprimat un punct de vedere.

În acest context, arată că toate punctele de vedere comunicate - cu excepţia celui susţinut de către Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti şi de Judecătoria Sfântu Gheorghe - au fost în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu instituţia pedepsei. Se mai precizează că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, însă la dosar nu s-au depus puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat pronunţarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă să primească următoarea rezolvare: "Prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituţia pedepsei."

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 530/303/2013, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a hotărât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 929 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Sector 6 în Dosarul nr. 530/303/2013, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a condamnat-o pe inculpata D.M.M. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În temeiul art. 71 alin. 1 din Codul penal a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a din Codul penal: dreptul de a fi ales şi lit. b): dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 291 teza a II-a din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 lit. e) din Codul penal, a condamnat pe inculpata D.M.M. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.

În temeiul art. 71 alin. 1 din Codul penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a 2-a din Codul penal: dreptul de a fi ales şi lit. b): dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal a constatat că infracţiunile pentru care a fost condamnată inculpata sunt concurente şi, contopindu-le, a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 71 alin. 1 din Codul penal a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a 2-a din Codul penal: dreptul de a fi ales şi lit. b): dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 86^1 din Codul penal a dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti pe o perioadă de 4 ani termen de încercare, stabilit potrivit art. 86^2 din Codul penal.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal a suspendat executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86^3 din Codul penal a pus în vedere inculpatei să se supună măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor prevăzute de art. 86^3 alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal, respectiv:

a)să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

b)să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c)să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d)să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În baza art. 359 din Codul de procedură penală a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 86^4 din Codul penal privind revocarea suspendării sub supraveghere, atenţionare ce va fi comunicată în scris acesteia.

În baza art. 348 din Codul de procedură penală a desfiinţat, în totalitate, înscrisul falsificat folosit de inculpată, respectiv adeverinţa de venit nr. 29/26.06.2006 (fila nr. 40 DUP).

A luat act că partea vătămată BRD - Groupe Societe Generale nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14 raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 998-999 din Codul civil, a admis acţiunea civilă formulată în cauză şi a obligat inculpata la plata sumei de 32.784,93 lei, reprezentând despăgubiri civile, către partea civilă S.C. EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L.

În baza art. 191 din Codul de procedură penală a obligat inculpata să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 600 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data de 27 iunie 2006 inculpata D.M.M. a solicitat un credit de la BRD - S.A. - Agenţia Virtuţii, iar în acest scop a depus la unitatea bancară adeverinţa de venit nr. 29/26.06.2006, din care rezulta, în mod nereal, că aceasta era angajată la S.C. ELMAD 68 EXIM - S.R.L., începând cu data de 1 mai 2005, în funcţia de gestionar şi a încasat un salariu net lunar în lunile martie, aprilie şi mai 2006 în cuantum de 1.347,00 lei, înscris în baza căruia cererea inculpatei a fost aprobată, fiindu-i acordat un credit de nevoi personale în cuantum de 20.000,00 lei, cu o durată de rambursare de 120 de luni.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat apel, inculpata, susţinând în principal că este nevinovată şi solicitând achitarea sa, întrucât nu a săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată de prima instanţă.

La termenul din 18 februarie 2014, apărătorul ales al inculpatei a învederat instanţei că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunea de înşelăciune, termenul de prescripţie fiind calculat conform dispoziţiilor relevante din noul Cod penal.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, examinând sentinţa atacată faţă de chestiunea invocată, ce vizează împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale faţă de data comiterii faptelor, având în vedere şi opinia reprezentantului parchetului exprimată la acelaşi termen de judecată, a constatat că soluţionarea cauzei depinde de dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei.

Constatând că în cauză există puncte de vedere diferite, în baza art. 475 şi următoarele din noul Cod de procedură penală, instanţa menţionată a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept invocate.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea a reţinut că în speţă inculpata a fost trimisă în judecată şi condamnată de către instanţa de fond pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni: cea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din vechiul Cod penal, sancţionată cu o pedeapsă cuprinsă între 3 ani şi 15 ani închisoare, infracţiune pentru care în prezent se prevede o pedeapsă cuprinsă între 1 an şi 5 ani închisoare potrivit art. 244 alin. (1) şi (2) din noul Cod penal, precum şi infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 teza a II-a din vechiul Cod penal, sancţionată în prezent conform art. 323 teza a II-a din noul Cod penal şi pentru care, în ambele reglementări, limitele de pedeapsă sunt aceleaşi, anume închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Constatând că, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) şi, respectiv, art. 323 teza a II-a din noul Cod penal, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este acelaşi, atât conform dispoziţiilor art. 122 alin. 1 lit. d) din vechiul Cod penal, cât şi potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) din noul Cod penal - respectiv 5 ani, Curtea s-a raliat opiniei aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi a observat că deşi legea mai favorabilă sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de înşelăciune este legea nouă, din punctul de vedere al termenului special de prescripţie a răspunderii penale legea mai favorabilă este legea veche, care prevede un termen mai scurt în conţinutul art. 124 din vechiul Cod penal, comparativ cu termenul de prescripţie specială a răspunderii penale prevăzut de art. 155 alin. (4) din Codul penal.

În consecinţă, împărtăşind punctul de vedere exprimat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, în sensul că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie de drept penal substanţial şi orice prorogare a termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau a momentului împlinirii acestor termene trebuie analizată prin prisma principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea a considerat că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă, care trebuie analizată distinct faţă de instituţia pedepsei din punctul de vedere al aplicării legii penale mai favorabile. Această concluzie s-a impus şi ca urmare a necesităţii previzibilităţii condiţiilor de exercitare a răspunderii penale la momentul comiterii faptei, instanţa considerând că eventuala aplicare a legii noi (care prelungeşte termenul de prescripţie) asupra prescripţiilor în curs constituie o aplicare retroactivă, defavorabilă inculpatei.

Curtea de apel a susţinut că în cazul contrar, al considerării prescripţiei răspunderii penale ca instituţie neautonomă faţă de instituţia pedepsei, s-ar ajunge la înfrângerea principiului neretroactivităţii legii penale mai severe, situaţie ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Concluzionând în sensul menţionat, instanţa de apel a subliniat că este necesară o aplicare în două etape a legii mai favorabile, mai întâi prin determinarea limitelor de pedeapsă aplicabile potrivit legii mai favorabile (în speţă - legea nouă), iar apoi, pornind de la maximul astfel determinat, prin identificarea legii mai favorabile în privinţa prescripţiei (în cazul de faţă, legea veche, care prevede un termen de 7 ani şi 6 luni pentru prescripţia specială).

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpata D.M.M. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, exceptând opinia contrară exprimată de către Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti şi de către Judecătoria Sfântu Gheorghe, toate punctele de vedere comunicate de către instanţele naţionale au fost în sensul considerării prescripţiei răspunderii penale ca fiind o instituţie autonomă în raport cu instituţia pedepsei.

Curtea de Apel Alba Iulia a considerat că dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal permit aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, iar prescripţia reprezintă o instituţie complet autonomă faţă de cea a pedepsei, pornind de la modul în care este definită legea penală în art. 173 din noul Cod penal, text care face referire la "orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege", şi nu la un act normativ anume.

Un argument suplimentar invocat a constat în aceea că analiza îndeplinirii condiţiilor prescripţiei se realizează în contextul înlăturării răspunderii penale, demers care exclude însăşi posibilitatea aplicării unei pedepse.

Curtea de Apel Bacău a precizat că instanţele din circumscripţie au opinat, în majoritate, pentru caracterul autonom al instituţiei prescripţiei răspunderii penale.

S-a considerat astfel că prescripţia răspunderii penale, instituţie de drept penal substanţial, trebuie analizată distinct în raport cu celelalte instituţii de drept penal, inclusiv cu instituţia pedepsei, iar în situaţia existentă în speţă (infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal anterior, judecată potrivit normelor cuprinse în Codul penal actual), legea penală mai favorabilă este aceea care permite constatarea împlinirii termenului de prescripţie sub aspectul limitelor maxime de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea judecată, dar şi a termenelor abstracte de prescripţie sau a termenelor de prescripţie specială.

S-a menţionat şi punctul de vedere exprimat de către magistraţii din cadrul Judecătoriei Oneşti care, achiesând la punctul de vedere exprimat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, în sensul că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie de drept penal substanţial, astfel încât orice derogare a termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau a prorogării momentului împlinirii acestor termene trebuie analizată din prisma principiului aplicării legii penale mai favorabile, au considerat că legile referitoare la prescripţie trebuie să se supună regulilor generale care guvernează aplicarea legii penale în timp, neputându-se vorbi de o aplicare imediată a legii noi în cazul lor.

Totodată, s-a arătat că în cadrul circumscripţiei Curţii de Apel Bacău există totuşi şi alte două opinii, care susţin că prescripţia răspunderii penale nu este o instituţie autonomă şi, în aceste condiţii, criteriul de apreciere privind legea penală mai favorabilă va fi cel global.

Opinia majoritară comunicată de către Curtea de Apel Braşov a fost în sensul că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată pe instituţii autonome, prescripţia răspunderii penale fiind o asemenea instituţie.

Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat, în mod unanim, de către Tribunalul Braşov, Judecătoria Braşov şi Judecătoria Covasna, această din urmă instanţă menţionând şi aceea că este necesară aplicarea în două etape a legii penale mai favorabile. Astfel, în prima etapă, s-a considerat important să se determine limitele de pedeapsă aplicabile potrivit legii mai favorabile (sub aspectul pedepsei), iar apoi, pornind de la maximul astfel determinat, să se procedeze la cea de a doua etapă, anume identificarea legii mai favorabile în privinţa prescripţiei, constând în legea care prevede un termen de prescripţie specială mai scurt, raportat la pedeapsa determinată în prima etapă.

Şi magistraţii din cadrul Judecătoriei Târgu Secuiesc au considerat, de asemenea, că prescripţia răspunderii penale prezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei şi au apreciat că aplicarea legii penale mai favorabile trebuie realizată pe instituţii autonome, pe fiecare element al condamnării, începând de la conţinutul constitutiv al infracţiunii, pedeapsa principală, pedeapsa accesorie, pedeapsa complementară, individualizarea pedepsei, modalitatea de executare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi până la prescripţie, pluralitatea de infracţiuni, starea de recidivă şi participaţia.

Contrar opiniei majoritare anterior expuse, magistraţii judecători din cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe au opinat că instituţia prescripţiei răspunderii penale nu reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.

Opinia Secţiei I penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti - instanţă care a formulat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce face obiectul prezentului dosar - a fost anterior prezentată, punctul de vedere exprimat fiind acelaşi cu cel precizat de către Secţia I penală a Tribunalului Bucureşti, judecătoriile din circumscripţia acestei instanţe, de către magistraţii din cadrul Tribunalului Giurgiu şi al judecătoriilor Giurgiu şi Bolintin-Vale, dar şi de către cei din cadrul Tribunalului Ilfov şi al judecătoriilor arondate.

Concluzia că prescripţia răspunderii penale este o instituţie care funcţionează autonom faţă de sancţiune, nefiind posibilă aplicarea criteriului evaluării globale, a fost exprimată şi de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Alexandria.

Cât priveşte jurisprudenţa Secţiei a II-a penale a Curţii de Apel Bucureşti în materie, se constată că aceasta s-a conturat în sensul aplicării globale a legii mai favorabile, instituţia prescripţiei răspunderii penale nefiind considerată o instituţie autonomă în raport cu instituţia pedepsei.

Magistraţii Secţiei penale ai Curţii de Apel Cluj au apreciat că prescripţia răspunderii penale, prevăzută de art. 124 din vechiul Cod penal, rămâne constituţională doar în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

Opinia judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa a fost în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial independentă, care se supune principiului legii mai favorabile.

Magistraţii din cadrul Curţii de Apel Piteşti au considerat că în cazurile aflate în curs de judecată urmează să se aplice legea penală mai favorabilă pe instituţii autonome, altminteri fiind imposibil de a se atinge, în fiecare caz concret, obiectivul pe care legiuitorul şi l-a propus, anume acela de a oferi tratamentul juridic cel mai favorabil celor care se află în situaţia de a beneficia de dispoziţiile noului Cod penal.

Din punctul de vedere al acestei curţi, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă, ce poate fi aplicată alături de celelalte dispoziţii privind regimul sancţionatoriu şi condiţiile de incriminare.

Instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti au comunicat unanim că instituţia prescripţiei răspunderii penale are autonomie în raport cu instituţia pedepsei. În acest context, judecătorii Secţiei penale a Tribunalului Prahova, în unanimitate, şi-au exprimat punctul de vedere că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă în raport cu instituţia pedepsei. Prin urmare, au apreciat că se impune, într-o primă etapă, identificarea legii penale mai favorabile prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar apoi, într-o a doua etapă, trebuie realizată calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale în funcţie de dispoziţiile legii anterioare, art. 124 din vechiul Cod penal fiind mai favorabil decât art. 155 alin. (4) din noul Cod penal.

Opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Suceava a fost în sensul că instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, punct de vedere susţinut şi de către magistraţii din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, care au precizat că prin această modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile nu se creează o "lex tertia", deoarece nu este vorba de aplicarea dispoziţiilor din două legi pentru aceeaşi faptă. Dimpotrivă, aplicarea dispoziţiilor vizând pluralitatea sau unitatea de infracţiuni ori modalitatea de individualizare a executării pedepsei este considerată o operaţiune autonomă faţă de stabilirea pedepsei pentru fapta dedusă judecăţii. S-a susţinut astfel că odată fapta stabilită şi pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi se poate recurge la instituţiile care funcţionează independent din cealaltă lege, dacă acestea sunt mai favorabile infractorului.

Potrivit punctului de vedere exprimat de magistraţii Curţii de Apel Târgu Mureş, legile referitoare la prescripţie trebuie să se supună regulilor generale care guvernează aplicarea legii penale în timp, astfel că nu se poate vorbi de o aplicare imediată a legii noi în cazul lor, întrucât dispoziţiile privitoare la prescripţie, având ca posibil efect exonerarea de răspundere a inculpatului, au fost considerate reglementări de drept substanţial. S-a menţionat că prin prelungirea termenului de prescripţie în cazul unor infracţiuni comise anterior adoptării legii care instituie această prelungire are loc o amplificare temporală a dreptului statului de a pedepsi, aspect care încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

S-a mai arătat că, pe de-o parte, potrivit doctrinei, principiul neretroactivităţii presupune imposibilitatea aplicării legii penale unor fapte comise anterior intrării în vigoare a legii, iar pe de altă parte, lipsa prescripţiei este o condiţie a răspunderii penale şi, în baza principiului legalităţii, orice condiţie a răspunderii penale trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii faptei.

Concluzia exprimată de către Curtea de Apel Târgu Mureş a fost similară cu cea prezentată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în cuprinsul încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie care funcţionează autonom faţă de sancţiune, astfel că nu este posibilă aplicarea criteriului evaluării globale, fiind necesară o aplicare în două etape a legii mai favorabile.

Singura rezervă exprimată a privit prescripţia răspunderii penale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, menţionându-se că acestea sunt imprescriptibile şi nu pun problema aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013.

Şi magistraţii Curţii de Apel Galaţi au considerat că prescripţia răspunderii penale este autonomă faţă de norma de incriminare, astfel că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată distinct pentru fiecare din aceste instituţii.

Curtea de Apel Craiova nu a comunicat un punct de vedere; cu toate acestea, Judecătoria Balş a menţionat că la nivelul instanţei legea penală mai favorabilă este aplicată pe instituţii autonome, anexând, în acest sens, practică judiciară.

Curţile de apel Iaşi, Oradea şi Timişoara nu au exprimat un punct de vedere vizând chestiunea supusă dezlegării.

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 484/C/570/III-5/2014 din data de 4 martie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind aplicarea legii mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei (întemeiate pe jurisprudenţa şi doctrina conturată în materie, astfel cum s-a indicat în notele de subsol) că, potrivit dreptului intern (inclusiv doctrinei şi jurisprudenţei majoritare), prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial, caracter reafirmat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, în motivarea căreia se arată că "(...) prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal".

A subliniat că prin decizia anterior menţionată s-a hotărât că dispoziţiile art. 124 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

În continuare, referindu-se la faptul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile, Ministerul Public a considerat că soluţia de urmat în cazul conflictului de legi este aceea prevăzută de textul art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, text reflectat în art. 13 din vechiul Cod penal, care stabilea că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă. S-a susţinut astfel că, ori de câte ori există norme penale mai favorabile, acestea vor fi aplicabile "fie retroactivând, fie ultraactivând".

În legătură cu modul de identificare a legii penale mai favorabile în materie de prescripţie a răspunderii penale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că legea nu prevede criteriile după care aceasta va fi determinată, fiind însă unanim acceptat că vor fi avute în vedere, în compararea legilor succesive, condiţiile de incriminare a faptei, condiţiile de tragere la răspundere şi cele de sancţionare.

De asemenea, a arătat că deşi legea nu conţine prevederi privind regulile de folosire a acestor criterii, regula principală rezultată din doctrină şi jurisprudenţă vizează interdicţia creării pe cale judiciară a unei lex tertia.

Cât priveşte accepţiunea noţiunii de lex tertia, Ministerul Public a menţionat că este una controversată, existând, pe deo parte, interpretarea conform căreia legea penală mai favorabilă va fi aceea care, în ansamblu, are un caracter mai favorabil, indiferent dacă, punctual, unele din dispoziţiile acesteia sunt mai severe (criteriul aprecierii globale), iar, pe de altă parte, interpretarea contrară susţine ca fiind posibilă combinarea dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legi diferite, cu condiţia ca aceste dispoziţii să privească instituţii de drept care au o relativă independenţă, putând fi aplicate autonom (criteriul aprecierii autonome).

Cu referire la conceptul de instituţie autonomă s-a precizat că prin instituţie autonomă nu se înţelege o instituţie independentă, fără relaţionare cu alte instituţii, ci o instituţie unitară, care funcţionează într-o relativă independenţă în raport cu alte instituţii. Din această perspectivă, s-a apreciat că prescripţia răspunderii penale este o instituţie cu caracter autonom, concepută şi reglementată ca o instituţie distinctă, cu condiţii şi reguli de funcţionare proprii, un sistem unitar şi coerent care nu poate fi disociat. În plus, având în vedere că dispoziţiile referitoare la prescripţie nu pot fi combinate preluând reglementări din legi diferite, de pildă, termenul dintr-o lege şi cauzele de întrerupere din altă lege, a susţinut că legătura prescripţiei cu durata pedepsei prevăzută de lege nu îi neagă autonomia primei, ci îi configurează anvergura, termenul rămânând un element specific prescripţiei.

Ministerul Public a apreciat că pedeapsa prevăzută de lege reprezintă un element obiectiv în determinarea termenului de prescripţie a răspunderii penale, ce exprimă indirect gradul de pericol social generic al faptei săvârşite şi oferă posibilitatea evaluării duratei de timp necesare pentru uitarea faptei şi pentru a justifica renunţarea la tragerea la răspundere penală, respectiv pentru a pune capăt incidenţei legii penale. Astfel, scurgerea timpului - situaţia de fapt producătoare de consecinţe juridice - este şi rămâne un element specific exclusiv instituţiei prescripţiei, perspectivă din care autonomia sa nu este nicicum înfrântă.

Reiterând susţinerea potrivit căreia prescripţia răspunderii penale este o instituţie care funcţionează autonom în raport cu pedeapsa, s-a precizat că acest caracter permite identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile distinct de evaluarea care se realizează în privinţa limitelor de pedeapsă.

Cât priveşte mecanismul identificării legii penale mai favorabile în materia prescripţiei răspunderii penale, parchetul a considerat că se conturează două etape distincte. O primă etapă presupune identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar în a doua etapă, pe baza pedepsei legale (maximul special) identificate în prima etapă, se va determina legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, fiind avute în vedere şi cauzele de suspendare, de întrerupere ale cursului prescripţiei.

Aşadar, s-a apreciat că identificarea legii penale mai favorabile în materie de prescripţie nu se va face potrivit criteriului aprecierii globale, ci prin aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind sancţiunea şi, respectiv, prescripţia.

Concluzionând, Ministerul Public a precizat că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituţia pedepsei.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal ai facultăţilor de drept din cadrul universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara şi Craiova, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române opinia asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.

Venind în întâmpinarea solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, specialiştii în drept penal din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii de Vest Timişoara, Universităţii din Craiova, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi Departamentului de Drept Penal "Vintilă Dongoroz" al Institutului de Cercetări Juridice "Andrei Rădulescu" din cadrul Academiei Române au apreciat, în mod unanim, că problema de drept a aplicării legii penale în timp trebuie dezlegată în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu pedeapsa, formulând, în acest sens, opinii scrise in extenso, întemeiate pe concluziile studiilor doctrinare şi pe jurisprudenţa conturată în materie.

Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a comunicat punctul de vedere al colectivului Facultăţii de Drept, semnat de profesorul doctor Florin Streteanu, punct de vedere ale cărui principale concluzii vor fi prezentate în decursul acestei decizii.

Universitatea de Vest - Facultatea de Drept a transmis, prin intermediul profesorului doctor Viorel Paşca, o opinie detaliată asupra problemei de drept analizate şi a concluzionat că "aplicarea legii penale mai favorabile instituţiilor penale autonome, între acestea fiind şi prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei se impune, având în vedere valoarea constituţională a principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din legea fundamentală. Altfel ar însemna să se dea valoare retroactivă unor dispoziţii penale care agravează răspunderea penală, intervenite ulterior săvârşirii faptelor incriminate ca infracţiuni, or în dreptul penal este admisă doar retroactivitatea legii de dezincriminare, a legilor de amnistie sau de graţiere, toate cu efecte mai favorabile decât cele ale legii în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor".

Universitatea din Bucureşti a comunicat, de asemenea, un punct de vedere amănunţit referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, semnat de conferenţiar doctor Bogdan Bulai, director al Departamentului de Drept Penal al Facultăţii de Drept. În concluzia materialului transmis se reţine că "instituţia răspunderii penale este autonomă faţă de instituţia pedepsei. Dacă până la judecarea definitivă a cauzei intră în vigoare o lege nouă, care modifică atât limitele de pedeapsă pentru infracţiunea respectivă, cât şi prevederile referitoare la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale sau intră în vigoare o lege nouă care modifică limitele de pedeapsă, iar apoi o altă lege aduce modificări asupra modalităţii de calcul al termenului de prescripţie (nu are importanţă ordinea legilor succesive), se va proceda la determinarea separată a legii penale mai favorabile. Într-o primă etapă se va determina legea mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la prescripţia răspunderii penale. În această a doua etapă, legea penală mai favorabilă în cazul prescripţiei răspunderii penale se va determina cu observarea, în cuprinsul unei singure legi, a tuturor dispoziţiilor privind instituţia prescripţiei penale (durata termenului de prescripţie, întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei)".

Şi Universitatea din Craiova a comunicat un punct de vedere asupra problemei de drept deduse interpretării elaborat de conferenţiarul universitar Sebastian Rădulescu. În cuprinsul materialului transmis se precizează, între altele: "prescripţia penală este autonomă din punct de vedere funcţional în raport cu pedeapsa, iar consecinţa acestei autonomii este aceea că legea penală mai favorabilă poate fi stabilită distinct pentru fiecare dintre cele două instituţii în parte". Se mai arată că: "normele privind prescripţia specială a răspunderii penale sunt norme de drept substanţial, nu norme de drept procesual, ceea ce presupune că este obligatorie aplicarea legii penale mai favorabile în această materie, la fel cum este obligatorie şi în cazul instituţiei pedepsei. Prin urmare, în măsura în care o lege penală succesivă este mai favorabilă doar în materia pedepsei, iar cealaltă lege este mai favorabilă doar în materia prescripţiei, pentru respectarea dispoziţiilor art. 15 (2) din Constituţia României, este obligatoriu să fie aplicate dispoziţiile mai favorabile din cele două legi, fără a exista pericolul constituirii unei lex tertia".

După ce s-a menţionat că "prescripţia penală este autonomă din punct de vedere funcţional în raport cu pedeapsa, iar consecinţa acestei autonomii este aceea că legea penală mai favorabilă poate fi stabilită distinct pentru fiecare dintre cele două instituţii în parte", în încheiere, s-a amintit faptul că "însăşi Curtea de Casaţie în jurisprudenţa sa veche a aplicat constant normele mai favorabile privind prescripţia, în ciuda faptului că la acel moment prescripţia era reglementată de către Codul de procedură penală, nu de către Codul penal ca în prezent".

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal anterior, astfel cum a fost modificat prin art. l pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (text potrivit căruia prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 din vechiul Cod penal este depăşit cu încă o dată), Curtea Constituţională a constatat că norma legală menţionată este constituţională în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Avocatul Poporului a susţinut că dispoziţiile art. 124 din Codul penal - astfel cum a fost modificat prin actele normative menţionate - contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 15 alin. (2) din legea fundamentală referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile.

A învederat că "tratamentul juridic al persoanelor care se află într-o procedură judiciară nu este justificat de situaţia diferită în care s-ar afla aceştia, ci de celeritatea soluţionării cauzei. Un astfel de criteriu exterior conduitei persoanei interesate este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii al cetăţenilor, conform căruia la situaţii egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, persoanele care au avut şansa să se găsească sub imperiul art. 124 anterior modificării, când termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 era depăşit cu încă jumătate, s-au aflat într-o situaţie net favorabilă, dar discriminatorie faţă de persoanele care au avut neşansa să aibă termenul de prescripţie specială pe reglementarea veche împlinit dar, ca efect al prelungirii acestui termen prin Legea nr. 63/2012, să nu mai opereze pentru că procedura judiciară (...) este finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza nu are, în opinia Avocatului Poporului, o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşa fiind, un astfel de tratament juridic afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care nu s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, fiind discriminaţi în raport cu cei pentru care s-au finalizat procedurile judiciare printr-o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a legii menţionate, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică, fiind cercetaţi pentru infracţiuni comise în aceeaşi perioadă (...)".

În raport cu cele precizate în legătură cu excepţia invocată, Curtea Constituţională a arătat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

A considerat că prescripţia are caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.

Curtea Constituţională a menţionat că, potrivit art. 13 alin. 1 din vechiul Cod penal, "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă."

Totodată, în considerentele deciziei arătate, Curtea Constituţională a precizat că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, astfel că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând.

Prin urmare, analizând conţinutul art. 124 din vechiul Codul penal, Curtea Constituţională a constatat că împlinirea termenului de prescripţie specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârşirii faptei şi se împlineşte, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Având în vedere că prescripţia specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, s-a considerat, evident, că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea potrivit legii noi, câtă vreme aceasta din urmă a mărit intervalul de timp ce poate avea ca efect neaplicarea unei pedepse.

S-a concluzionat că termenul de prescripţie specială prevăzut de legea veche are valenţe constituţionale în măsura în care ultraactivează, aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu principiul securităţii juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariţia legii noi, menţionându-se, totodată, că termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative.

Tot în legătură cu chestiunea de drept supusă analizei, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituţională a statuat că "determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o scrie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. (...). Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor".

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze.

IX. Jurisprudenţa naţională anterioară asupra chestiunii de drept analizate*1)

*1) Consideraţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe, 14 aprilie 2014, Florin Streteanu, http://www.juridice.ro/317849/consideraţii-privind-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-cazul-legilor-complexe.html

Prin deciziile sale, Curtea de Casaţie s-a pronunţat constant în favoarea aplicării legii penale mai favorabile prin raportare la instituţii autonome. Redăm, cu titlu exemplificativ, următoarele hotărâri:

–Cas. II, Decizia nr. 2.154/1937: "Se poate face aplicaţiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracţiuni, ori de câte ori instanţele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracţiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracţiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire." (apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 23, n. 48);

–Cas. II, Decizia nr. 4.021/1938: "Deşi instanţa de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce priveşte calificarea faptului şi gradarea pedepsei, textele din vechiul cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptăţită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, şi aplicaţiunea art. 65 din noul cod penal (ref. la suspendarea condiţionată, n.ns.) deoarece conţinea un principiu de drept menit să ducă la uşurarea situaţiunii inculpatului." (apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 21, n. 40);

–Cas. II, Decizia nr. 677/1938: "Faptul că inculpaţii au fost pedepsiţi prin aplicarea dispoziţiunilor din Codul penal anterior nu putea să împiedice aplicarea dispoziţiunei de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituţiune care funcţionează independent." (apud N. T. Buzea, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 272);

–Cas. II, Decizia nr. 4.486/1940 - în materia prescripţiei, Curtea de Casaţie statua că, dacă instanţa de fond a considerat că "prescripţia prevăzută de fiecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa şi că, deci, nu s-ar putea aplica prescripţia din codul penal de la 14 martie 1936 pentru o infracţiune pedepsită după codul penal din 1865, a interpretat greşit şi a violat dispoziţiunile art. 5 şi 165 Cod penal, întrucât niciun text din legiuirea penală nu opreşte a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire şi prescripţia din altă legiuire penală" (apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, p. 27).

Cât priveşte jurisprudenţa existentă la nivelul instanţei supreme după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, majoritatea deciziilor la care se face referire în doctrină confirmă principiul aplicării legii penale mai favorabile în raport cu instituţiile autonome.

Conform Deciziei nr. 93/1969 a Tribunalului Suprem, "dacă infracţiunile concurente au fost sancţionate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor şi nu totalizarea lor ca în legea veche."

Similar, Decizia nr. 4.044/1970, pronunţată de Secţia penală a Tribunalului Suprem, a statuat: În caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situaţiei de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva - termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracţiune şi data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni - s-a împlinit". Prin urmare, potrivit acestei decizii, aplicarea legii penale mai favorabile se realizează prin raportare la starea de recidivă, în mod independent.

X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cuprinsul Hotărârii din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)*2), paragraful 106, că în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal, în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare, chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracţiunii.

S-a decis că art. 7 paragraful 1 din Convenţie oferă garanţii nu numai principiului neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci, implicit, şi principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, care se reflectă în regula aplicării de către judecător a legii ale cărui prevederi sunt mai favorabile învinuitului, dacă legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii, precum şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive sunt diferite.

*2) http://hudoc.echr.coe.int/sites/fra/pages/search.aspx?i=001-94135#("itemid": ["001-94135"])

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supusă dezlegării

Arătând că rolul hotărârilor preliminare este acela de a unifica practica judiciară, judecătorul-raportor a subliniat faptul că, în rezolvarea problemelor de drept cu care a fost sesizată, instanţa supremă nu poate face abstracţie de existenţa unei practici judiciare generale clare şi neechivoce, de natură să creeze previzibilitate în aplicarea legii.

Având în vedere că majoritatea covârşitoare a instanţelor sau exprimat în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu pedeapsa, observând şi faptul că interpretarea Curţii Constituţionale este o reflectare a dezlegării date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene problemei aplicării legii penale în timp, în sensul retroactivităţii legii penale noi doar dacă aceasta este mai favorabilă persoanei acuzate, judecătorul-raportor a subliniat că şi doctrina este majoritară şi neechivocă în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu pedeapsa.

Astfel cum a reieşit în urma examenului jurisprudenţial şi doctrinar efectuat, a considerat că prescripţia răspunderii penale apare ca fiind o instituţie de drept penal substanţial unitară, căreia i se aplică dispoziţiile constituţionale şi legale privind aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex), instituţie de drept care are o funcţionare autonomă şi independentă faţă de pedeapsă.

Judecătorul-raportor a invocat în sprijinul concluziilor sale următoarele argumente:

Prescripţia, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 121-130 din vechiul Cod penal şi, respectiv, ale art. 153-156 şi art. 161-164 din noul Cod penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării şi constituie o instituţie de drept penal unitară, "destinată să asigure constrângerii juridice penale o incidenţă şi o funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilor pedepsei".

Faptul că prescripţia reprezintă o instituţie de drept penal substanţial nu poate fi negat, acesta fiind opţiunea legiuitorului încă de la adoptarea Codului penal Carol al II-lea, iar jurisprudenţa şi doctrina susţin în mod unanim această realitate: "prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal".

A considerat că principiul aplicării legii penale mai favorabile are, în primul rând, rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 13 din vechiul Codul penal din 1969 şi art. 5 din noul Cod penal.

Referindu-se la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportul întocmit în cauză a arătat că problema de drept a aplicării legii penale în timp a fost dezlegată în sensul retroactivităţii legii penale noi doar dacă aceasta este mai favorabilă persoanei acuzate.

Astfel, s-au menţionat argumentele formulate în Cauza Scoppola contra Italiei (nr. 2):

Paragraful 109: "(...) Curtea consideră că este necesar pentru a reveni Ia jurisprudenţa stabilită de către Comisie în X contra Germania şi afirmă că articolul 7 parag. 1 din Convenţie oferă garanţii nu numai principiului neretroactivităţii legilor penale mai severe, dar, de asemenea, implicit, şi principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se reflectă în regula că dacă legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii, precum şi legile penale ulterioare adoptate, înainte de pronunţarea hotărârii definitive sunt diferite, judecătorul trebuie să aplice legea ale cărui prevederi sunt mai favorabile învinuitului" şi

Paragraful 110: "Curtea reiterează că regula privind retroactivitatea prevăzute în articolul 7 din Convenţie se aplică numai în cazul dispoziţiilor care definesc infracţiuni şi sancţiuni. Pe de altă parte, în alte cauze Curtea a constatat rezonabilă aplicarea de către instanţele naţionale a principiului tempus regit actum cu privire la legile de procedură (...) Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă textul care a făcut, în cazul de faţă, obiectul unor modificări legislative controversate, şi anume articolul 442 parag. 2 al Codului de procedură penală, conţinea prevederi referitoare la dreptul penal substanţial şi, în special, dispoziţii care afectează severitatea sentinţei."

Raportul a mai făcut referire, între alte cauze relevante, la constatarea Curţii Europene din Cauza Mihai Toma împotriva României, în sensul că fost încălcat art. 7 din Convenţie:

Paragraful 26: "Curtea face referire la principii bine stabilite, dezvoltate în jurisprudenţa sa în contextul art. 7 din Convenţie [a se vedea, mai ales, Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A, nr. 260- A; Dragoloniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77.193/01 şi 77.196/01, pct. 33-38, 24 mai 2007; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21.906/04, pct. 139-141, CEDO 2008-...; Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, nr. 75.909/01, pct. 105-110, 20 ianuarie 2009; şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10.249/03, pct. 92-109, 17 septembrie 2009). Aceasta reiterează că art. 7 din Convenţie cere ca o infracţiune să fie clar definită în lege, ca legea să fie predictibilă şi previzibilă, să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile [Scoppola (nr. 2), menţionată anterior, pct. 93 şi 109]".

Paragraful 29: "Dat fiind timpul trecut între data faptelor şi impunerea acestei pedepse, precum şi lipsa oricărei acţiuni din partea poliţiei în acest timp, este rezonabil să se presupună că reclamantul a fost liniştit gândindu-se că poliţia a decis să nu îi anuleze permisul de conducere."

Paragraful 30: "În plus, Curtea ia act de faptul că nu există nicio menţiune în noua lege cu privire la posibilitatea aplicării retroactive. În consecinţă, reclamantul nu ar fi putut să prevadă că noua lege i s-ar putea aplica lui".

Paragraful 31: "Rezultă că, impunând automat această pedeapsă, la 10 ani după ce s-au petrecut faptele, printr-o nouă lege care nu avea elementul de previzibilitate, autorităţile (poliţia şi instanţele) au înrăutăţit situaţia reclamantului şi astfel au încălcat principiul aplicării neretroactive a legislaţiei penale în detrimentul acuzatului."

În ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, opinia judecătorului-raportor este în sensul că prin compararea legilor şi determinarea celei mai favorabile nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legi succesive - adică la lex tertia, ci legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă dintre legile penale succesive pentru a fi aplicată.

Ca atare, cu privire la instituţia prescripţiei, a precizat că este interzis ca în aplicarea principiului legii penale mai favorabile să se aleagă termenele de prescripţie dintr-o lege, prescripţia specială dintr-o altă lege şi dispoziţiile referitoare la întreruperea prescripţiei dintr-o altă lege. Cum prescripţia este o instituţie de drept penal substanţial unitară, acesteia îi sunt aplicabile prevederile constituţionale şi legale referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în integralitate, adică pentru toate normele cuprinse în textele referitoare la prescripţia răspunderii penale ori la prescripţia executării pedepsei.

Potrivit doctrinei şi practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale în materie (în special Decizia de referinţă nr. 1.092 din 18 decembrie 2012), s-a conturat concluzia că în privinţa instituţiei prescripţiei, "dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi".

Precizând în explicarea art. 1 din vechiul Cod penal că textul foloseşte noţiunea de lege penală într-un sens larg, cuprinzând atât normele de drept penal material (substanţial), cât şi normele de drept procesual, prin mijlocirea cărora se asigură tragerea la răspundere penală a infractorilor, a menţionat că în această noţiune sunt cuprinse atât dispoziţiile Codului penal (legea generală), cât şi dispoziţiile penale aflate în legi speciale, iar potrivit art. 141 din vechiul Cod penal din 1969, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

De asemenea, s-a referit la împrejurarea că, în baza art. 173 din noul Cod penal, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

Considerând deci prescripţia ca fiind o instituţie de drept penal material, raportul evidenţiază că termenele de prescripţie nu sunt termene procedurale, ci substanţiale şi, astfel, nu se socotesc pe zile libere, ci pe durata lor, întrucât termenele de prescripţie a răspunderii penale constituie, aşa cum este şi firesc într-o instituţie întemeiată pe trecerea timpului, un element esenţial în reglementarea acesteia. Împrejurarea că durata termenului de prescripţie se determină prin raportare la limitele prevăzute de lege pentru fiecare infracţiune nu poate argumenta dependenţa instituţiei prescripţiei faţă de pedeapsă.

În finalul raportului său, judecătorul-raportor a conchis că prescripţia este o instituţie de drept substanţial unitară, autonomă, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, soluţia contrară reprezentând înlăturarea nepermisă a unei practici judiciare constante şi consecvente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi lipsind de previzibilitate procesul aplicării legii penale.

Ca atare, a considerat că în cazul apariţiei unei legi noi privind prescripţia răspunderii penale, determinarea legii penale aplicabile se face după criteriul legii penale mai favorabile, iar dacă prin legea nouă se modifică şi condiţiile de incriminare, respectiv limitele de pedeapsă, atunci determinarea legii mai favorabile se face mai întâi cu privire la incriminare şi sancţiunea decurgând din aceasta şi apoi, în raport cu limita maximului special astfel determinat, se analizează situaţia tranzitorie cu privire la prescripţie, determinându-se care dintre legile succesive conţine dispoziţii mai favorabile, prin efectele lor, cu privire la situaţia persoanei acuzate în raport cu această instituţie autonomă.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se constată că în mod legal a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Încheierea din 18 februarie 2014, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 530/303/2013, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, în cauza anterior menţionată, în raport cu susţinerile apărătorului inculpatei D.M.M. formulate la termenul din 18 februarie 2014 privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale cu privire la infracţiunea de înşelăciune săvârşită de către inculpată - termenul de prescripţie fiind calculat conform noilor prevederi legale -, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală a apreciat că se conturează o chestiune de drept nelămurită în legătură cu modul de aplicare a legii penale mai favorabile, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu, faţă de instituţia pedepsei.

Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Constatând deci îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată

Pornind de la obiectul sesizării, constând în dezlegarea modului de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va proceda la analiza semnificaţiei noţiunilor utilizate, astfel cum acestea sau cristalizat în contextul dispoziţiilor legale aplicabile, doctrinei şi practicii judiciare.

1.Cadrul legal al aplicării legii penale mai favorabile în noul Cod penal

Se observă că denumirea marginală a textului legal destinat aplicării legii penale în privinţa cauzelor nesoluţionate definitiv - art. 5 din noul Cod penal - a fost modificată, prin raportare la denumirea marginală a art. 13 din Codul penal anterior, noua denumire marginală fiind "Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei".

Alin. (1) al textului art. 5 precizează că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Cel de-al doilea alineat al art. 5 introduce o prevedere fără corespondenţă în vechiul cod, statuând că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile, având ca efect ultraactivitatea acestor acte normative în privinţa situaţiilor juridice reglementate la momentul când erau în vigoare, în ciuda faptului că acestea şi-au încetat activitatea.

Condiţiile de aplicare a art. 5 din noul Cod penal privesc, prin urmare, în mod cumulativ, existenţa unei situaţii tranzitorii, incriminarea faptelor săvârşite în legi penale succesive, condiţia ca pricina să nu fi fost soluţionată în mod definitiv şi, evident, existenţa unei legi penale mai favorabile între legile succesive.*3)

*3) Mihai Adrian Hotca "Din nou despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art. 5 din Codul penal", 7 martie 2014, juridice.ro

2.Prescripţia răspunderii penale. Caracterul normelor

Noţiunea care se impune a fi desluşită cu prioritate este cea a prescripţiei răspunderii penale, întrucât de la caracterul acesteia, de instituţie de drept procedural sau, dimpotrivă, substanţial, se trage incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, ştiut fiind că regula mitior lex priveşte numai normele dreptului penal substanţial, iar nu şi normele procesual penale.

Din considerentele Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, pronunţată de Curtea Constituţională*4), a rezultat că "prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal", reprezentând o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

*4) Asemănător şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a dispoziţiilor art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014: "(...) sub incidenţa reglementării constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanţial) şi nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale."

Potrivit raţionamentului Curţii Constituţionale, astfel cum s-a arătat şi în cuprinsul raportului întocmit de către judecătorul-raportor, împrejurarea că înlăturându-se răspunderea penală se înlătură şi acţiunea penală constituie doar un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, de ordin material, al înlăturării răspunderii penale.

Ca atare, dat fiind caracterul de norme de drept penal material al textelor ce reglementează instituţia prescripţiei, confirmat şi de către Curtea Constituţională prin decizia menţionată, se consideră că în privinţa acestei materii nu se impunea instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din vechiul Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.

Pentru identitate de raţionament, având în vedere şi împrejurarea că modul de reglementare al prescripţiei răspunderii penale prin dispoziţiile art. 153-156 din noul Cod penal nu diferă de cel stabilit de vechiul Cod penal în art. 121-129, se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex.

3.Noţiunea de lege penală. Legea penală mai favorabilă. Criterii de apreciere

Astfel cum a precizat raportul întocmit în cauză, vechiul Cod penal "foloseşte noţiunea de lege penală într-un sens larg, cuprinzând atât normele de drept penal material (substanţial), cât şi normele de drept procesual, prin mijlocirea cărora se asigură tragerea la răspundere penală a infractorilor."

Potrivit art. 141 din vechiul Cod penal, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete, iar art. 173 din noul Cod penal prevede că prin lege penală*5) se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

*5) Decizia Curţii Constituţionale nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a dispoziţiilor art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014: "(...) Prin lege penală se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis, adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial..."

Interpretarea doctrinară unanim îmbrăţişată este aceea că noţiunea de lege penală este atribuită nu doar unei legi sau altui act normativ, în ansamblul său, ci şi unei simple norme juridice, sub dubla condiţie ca aceasta să aibă caracter penal şi, de asemenea, să fie cuprinsă într-o lege organică, o ordonanţă de urgenţă sau un alt act normativ cu caracter general ori cu caracter special care, la data adoptării sale avea putere de lege*6).

*6) Constantin Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. 1, Editura Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 59.

Redăm, în acest sens, argumentele prezentate de profesorul Mihai Adrian Hotca*7) şi considerate temeinice de către Înalta Curte, în sprijinul ideii că accepţiunea expresiei lege penală este obligatorie pentru judecător:

În materia dreptului penal sintagma lege penală trebuie avută în vedere în sensul de normă de drept penal (...). Accepţiunea de mai sus rezultă nu numai din prevederile art. 173 din noul Cod penal, ci şi din întreaga economie a normelor penale referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv din dispoziţiile Legii nr. 187/2012. Luând în considerare dispoziţiile art. 173 din noul Cod penal, judecătorul este obligat să aplice norme penale din cuprinsul mai multor legi penale succesive, dacă este vorba despre dispoziţii care reglementează instituţii penale independente funcţional (autonome).

De pildă, normele care reglementează concursul de infracţiuni se bucură de autonomie comparativ cu cele privind limitele sancţiunilor. În practica judiciară, regulile concursului de infracţiuni au fost aplicate autonom faţă de cele referitoare la incriminarea faptei, ajungându-se la situaţia de a se aplica norme penale din două legi, fără a fi afectată regula inadmisibilităţii creării unei a treia legi.

*7) "De ce este nelegală şi neconstituţională aplicarea globală a legii penale în situaţii tranzitorii", Mihai Adrian Hotca, 11 aprilie 2014, http://www.juridice.ro/317869/de-ce-este-nelegala-si-neconstitutionala-aplicarea-globala-a-legii-penale-in-situaţii-tranzitorii.html

În legătură cu argumentele anterior invocate, Înalta Curte consideră că maniera de aplicare a legii penale mai favorabile în funcţie de instituţii autonome reiese şi din formularea art. 9 şi 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Odată stabilită incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal în privinţa instituţiei de drept substanţial a prescripţiei răspunderii penale, în continuare, este necesar a se identifica aceea dintre legile penale succesive cu incidenţă în situaţia tranzitorie care reprezintă legea penală mai favorabilă, în funcţie de o serie de criterii cum ar fi condiţiile de incriminare, cerinţele privind tragerea la răspundere penală, condiţiile de sancţionare sau consecinţele condamnării. În ceea ce priveşte etapele în care se va face aplicarea legii penale mai favorabile, se constată că noul Cod penal face distincţia între aplicarea acestei legi până la judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea sa după judecarea definitivă a cauzei.

Alegerea legii mai blânde presupune, în principiu, reţinerea uneia dintre reglementări cu excluderea absolută a celeilalte sau celorlalte, nefiind îngăduită combinarea unor dispoziţii din fiecare dintre legile succesive şi crearea unei lex tertia, mai favorabilă inculpatului*8).

*8) Vintilă Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 109.

În acest context, reţinând că lex tertia reprezintă o încălcare a principiului legalităţii, întrucât presupune combinarea condiţiilor de existenţă a unei instituţii dintr-o lege cu efectele aceleiaşi instituţii prevăzute în altă lege, Înalta Curte apreciază că evaluarea caracterului mai favorabil al dispoziţiilor referitoare la prescripţie din legile succesive trebuie să se realizeze în concret, având în vedere situaţia de fapt incidentă în speţă, precum şi ansamblul dispoziţiilor privind prescripţia din legile respective, neputând fi combinate dispoziţii mai favorabile referitoare la materia prescripţiei din legi diferite.

Analizând argumentele doctrinare expuse anterior, în partea introductivă a acestei hotărâri, privind cele două interpretări existente în practică în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile - criteriul aprecierii globale şi cel al aprecierii autonome - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că interpretarea care asigură funcţionalitatea efectivă a legii penale mai favorabile este cea a aprecierii autonome.

Se observă că această interpretare nu este nouă în tradiţia dreptului penal român şi, în acest sens, instanţa face referire la următorul comentariu al profesorului Vintilă Dongoroz, inclus în lucrarea autorilor G. C. Răescu, H. Asnavorian, Traian Pop, V. Dongoroz ş.a., Codul penal "Regele Carol II" adnotat, vol. I, Partea generală, Editura Socec amp; Co S.A.R., Bucureşti, 1937, p. 10: "Alegerea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este deci îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obţine un rezultat şi mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege, ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa fixată conform uneia dintre legi, se poate recurge la instituţiunile cari funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt favorabile infractorului."

În acelaşi sens este menţionat comentariul profesorului George Antoniu în Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 64: "Se întrevede posibilitatea ca, în alegerea legii penale mai favorabile, unele instituţii juridice să fie privite ca având independenţă relativă în raport cu prevederile care incriminează fapta, iar aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Codul penal să se facă distinct."

Şi profesorul Constantin Bulai a arătat că "determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă în raport cu fiecare instituţie care se aplică în mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni."*9)

*9) C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, 2007, p. 139.

Conferind continuitate opiniilor exprimate în doctrină care susţin aplicarea autonomă a legii penale mai favorabile, profesorul Florin Streteanu a menţionat în lucrarea Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, că "se admite posibilitatea combinării unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în legi diferite, atunci când acestea privesc instituţii susceptibile de a fi aplicate autonom".

În aceeaşi direcţie de interpretare se situează şi opinia exprimată în lucrarea Drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 138, de către judecătorul conferenţiar universitar Lavinia Lefterache: "Nu se creează o lex tertia atunci când dispoziţiile de favoare privesc instituţii autonome", dar şi de către profesorul Mihai Adrian Hotca în materialul său Regula mitior lex în lumina noului Cod penal, în care autorul menţionat susţine că "dintre cele două concepţii privitoare la aplicarea legii penale mai blânde, preferinţa noastră se îndreaptă spre sistemul aplicării legii penale mai favorabile, în funcţie de instituţii penale autonome, deoarece soluţia aplicării globale este una excesivă şi nelegală, care poate determina situaţii inacceptabile".

4.Caracterul autonom al instituţiilor de drept penal. Autonomia prescripţiei răspunderii penale faţă de instituţia pedepsei

Determinarea instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală, datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile.

În principiu, o instituţie autonomă de drept penal presupune o noţiune cu o reglementare distinctă, unitară, ce nu poate fi disociată şi totodată beneficiază de reguli de funcţionare proprii, de natură a-i asigura independenţa.

Aşadar, instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic.

Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului penal din 1969 şi intrarea în vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:

a)efectele acestor instituţii depind de o pluralitate de infracţiuni, şi nu de unitatea infracţională: recidivă, concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;

b)efectele acestor instituţii se produc deopotrivă atât în cazul unităţii, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni: suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau prescripţia răspunderii, minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret a faptei prevăzute de legea penală;

c)efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea extinsă;

d)efectele se produc şi în cazul în care nu se aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă;

e)efectele se produc cu privire la o pluralitate de acte de executare care, în mod natural, ar reprezenta o pluralitate de infracţiuni, dar prin voinţa legiuitorului sunt reunite într-o formă a unităţii legale.

Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi sancţiune.

Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii penale mai favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării şi/sau pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituţii sau modul în care legiuitorul concepe operaţiunea de aplicare a anumitor instituţii - separat şi necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (de exemplu, în art. 9, 10, 15, 17 şi 22 din Legea nr. 187/2012).

Pedeapsa decurge însă din norma care incriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia. Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.

Din această perspectivă, deşi efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, această împrejurare nu presupune dependenţa dintre cele două noţiuni, ci, dimpotrivă, având în vedere regimul juridic aplicabil celor două instituţii de drept penal, le confirmă modul autonom de funcţionare.

Astfel, în timp ce pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni reprezintă, în principal, proiecţia gradului de pericol social generic al infracţiunii, pedeapsa aplicată corespunde gradului de pericol social concret al acesteia şi periculozităţii infractorului.

Se observă că instituţia pedepsei - ale cărei limite sunt menţionate, în concret, în norma de incriminare a fiecărui act de conduită sancţionat de lege - este reglementată în detaliu atât în dispoziţiile legale anterioare, cât şi în cele actuale, fiind prevăzute reguli specifice privind felurile pedepselor, limitele şi mijloacele de individualizare a pedepselor, circumstanţe legale şi judiciare, cauze de nepedepsire etc.

Pe de altă parte, limita pedepsei prevăzute de lege reprezintă un simplu element obiectiv de calcul al duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale, acesta din urmă corespunzând duratei de timp necesare pentru ca opinia publică să uite faptele săvârşite.

Reţinând că şi în cazul prescripţiei răspunderii penale există o reglementare juridică proprie, distinctă, prevăzută de legile penale succesive, instanţa observă că, spre deosebire de pedeapsă, prescripţia constituie o cauză de înlăturare a incidenţei legii penale datorită scurgerii timpului, împiedicând urmărirea, judecarea şi condamnarea infractorului.

Ca atare, împrejurarea că termenele de prescripţie se calculează în funcţie de gravitatea infracţiunilor - exprimată obiectiv de limitele pedepsei prevăzute de lege - nu este de natură a înfrânge caracterul unitar şi funcţionarea autonomă a acestei instituţii.

Soluţia aplicării legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte instituţia autonomă a prescripţiei are deja tradiţie, fiind explicit consacrată în art. 5 din Codul penal Carol II.

Profesorul Vintilă Dongoroz arată că, potrivit acestui text, "când prescripţiunea acţiunei penale sau a pedepselor este diferit reglementată prin legi succesive, se aplică legea care prevede prescripţia cea mai scurtă", apreciind, totodată, că prescripţia este o instituţie de drept substanţial, căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile*10).

*10) G.C. Răescu, H. Asnavorian, Traian Pop, V. Dongoroz ş.a., Codul penal "Regele Carol II", adnotat, vol. I Partea generală, Editura Socec amp; Co S.A.R., Bucureşti, 1937, p. 12.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, ocazie cu care, analizând modificarea dispoziţiilor art. 124 din vechiul Cod penal prin Legea nr. 63/2012, Curtea a stabilit că prevederile acestui text sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Semnificaţia acestui raţionament este acela că termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică doar faptelor săvârşite sub imperiul legii noi*11).

*11) Florin Streteanu, Caiete de drept penal nr. 3/2013, Editura Universul Juridic, p. 33.

Potrivit opiniei profesorului George Antoniu, "concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau cea anterioară"*12).

*12) G. Antoniu, Comentariu nr. 16, în G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 37.

În lumina celor menţionate anterior se apreciază că, pe de o parte, normele legale privind prescripţia - dispoziţii cu caracter substanţial - nu sunt de imediată aplicare, iar, pe de altă parte, prelungirea termenelor de prescripţie în cazul unor infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal ar determina o "amplificare temporală a dreptului statului de a pedepsi" (punct de vedere formulat în cauză de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca prin intermediul prof. univ. dr. hab. Florin Streteanu), încălcându-se una din raţiunile principiului neretroactivităţii - anume aceea de a pune la adăpost cetăţeanul faţă de extinderea acestui drept ulterior comiterii infracţiunii.

Mai mult, având în vedere că noile termene de prescripţie au o durată mai îndelungată, aplicarea acestora în cauze ce au ca obiect judecarea infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii în materie de prescripţie ar avea ca efect încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, care interzice aplicarea retroactivă a legii penale în situaţia în care aceasta dispune în defavoarea inculpatului.

Potrivit opiniilor exprimate în doctrină, neintervenirea prescripţiei este o condiţie a răspunderii penale. Or, în baza principiului legalităţii, s-a considerat că orice condiţie a răspunderii penale trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii faptei, aspect neîntrunit în cazul aplicării termenelor de prescripţie prevăzute de legea nouă asupra prescripţiilor în curs*13).

*13) R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi Explicaţii, ediţia nr. 2, C.H. Beck 2008, p. 412.

5.Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul instituţiei autonome a prescripţiei răspunderii penale

Cât priveşte mecanismul concret de aplicare a legii penale mai favorabile, Înalta Curte îşi va însuşi raţionamentul conţinut de punctul de vedere transmis de către Departamentul de Drept Penal al Universităţii din Bucureşti prin intermediul conf. dr. Bogdan N. Bulai, pe care îl apreciază ca fiind întemeiat.

Astfel, în situaţia concretă existentă în cauză, în care noul Cod penal prevede limite de pedeapsă şi un mod de calcul al termenelor de prescripţie diferit de vechiul Cod penal, într-o primă etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă se va stabili legea penală mai favorabilă în cazul instituţiei autonome a prescripţiei răspunderii penale, situaţie ce va presupune observarea în cuprinsul aceleiaşi legi a tuturor dispoziţiilor incidente (durata termenului de prescripţie, întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei).

De altfel, acest punct de vedere este majoritar în doctrină şi este justificat de imposibilitatea aplicării criteriului evaluării globale a legii penale mai favorabile prin aplicarea automată a termenului de prescripţie prevăzut de legea determinată ca fiind mai favorabilă prin prisma limitelor pedepsei principale. În acest sens, Înalta Curte face referire la argumentul din doctrină potrivit căruia în această manieră (globală) de aplicare a mitior lex este posibil ca inculpatului să i se creeze o situaţie mai grea decât cea atrasă de legea mai severă sub aspectul pedepsei (cum este cazul în speţă), iar dacă un asemenea tratament defavorabil ar fi atras de aplicarea globală a legii noi (condiţie de asemenea întrunită în cauză), soluţia ar fi greu de conciliat cu principiul neretroactivităţii legii penale mai severe exprimat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 5 din Codul penal în vigoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili caracterul autonom al instituţiei prescripţiei răspunderii penale faţă de instituţia pedepsei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 530/303/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.

În aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Veronica Junger