Decizie nr. 119 din 1 martie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Nicolaie Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Florentina Baltă - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (4) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 3.803/2004.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textul legal criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are ca scop limitarea în timp a stării de incertitudine în desfăşurarea raporturilor juridice.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 august 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.803/2004, Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (4) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia consideră că textele criticate contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie, susţinând următoarele:

–Prin Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, s-a convenit asupra despăgubirilor ce urmează a fi primite de etnicii români care s-au refugiat în România. Acestei categorii de persoane i se adresează Legea nr. 9/1998, în care sunt prevăzute compensaţiile ce li se acordă acestora în urma aplicării tratatului.

–Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii unor texte din această lege, ca de exemplu prin Decizia nr. 312/2002, reţinând "că persoanele române care au părăsit Bulgaria, în virtutea acestui acord, au devenit creditori ai statului român, calitate care ar fi fost avută în vedere de legiuitorul actual, care, la art. 1 alin. (1) din lege, stabileşte întinderea dreptului la compensaţie, în raport de compensaţiile sau despăgubirile anterioare acordate, în tot sau în parte, celor prejudiciaţi. Aşa fiind, dreptul de creanţă a intrat în patrimoniul foştilor proprietari, cetăţeni români, prejudiciaţi, prin aplicarea tratatului, la data intrării în vigoare a acestuia".

Pornind de la aceste considerente, avute în vedere de Curtea Constituţională în decizia sus-menţionată, autorul excepţiei susţine, în esenţă, pe de o parte, că titularii dreptului de creanţă în discuţie sunt dezavantajaţi faţă de orice titular al oricărui drept de creanţă, sub aspectul termenului în care îl pot valorifica şi sub aspectul condiţiilor de prelungire a acestui termen, iar, pe de altă parte, nu este convins "că abordarea cea mai fericită a problemei în discuţie este cea a dreptului de creanţă, pentru care a optat Curtea Constituţională, întrucât exigenţele Curţii Europene au impus o altă perspectivă". De asemenea, susţine că, în dreptul nostru, dreptul la acţiune pentru ocrotirea proprietăţii nu este supus unui termen şi tocmai de aceea persoanele care ar beneficia de prevederile acestei legi sunt dezavantajate faţă de orice alt proprietar. În opinia autorului excepţiei, prin reglementarea cuprinsă în art. 11 al acestei legi, titularii acestui drept de creanţă sunt dezavantajaţi, pe de o parte, întrucât este interzisă orice altă acţiune pentru obţinerea acestor compensaţii, iar, pe de altă parte, sunt dezavantajaţi prin fixarea unui termen pentru a acţiona, prin durata redusă a acestui termen şi prin condiţiile extrem de restrictive pentru prelungirea acestuia în cazuri întemeiate.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că, de fapt, suntem în prezenţa unei probleme de interpretare şi aplicare a legii. De asemenea, apreciază că prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, drept pentru care propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul arată că termenul stabilit în art. 4 din Legea nr. 9/1998 este un termen aplicabil tuturor cetăţenilor români care au părăsit Bulgaria în urma aplicării tratatului dintre România şi Bulgaria, astfel că nu se poate susţine că a fost încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. Aceste dispoziţii nu pot fi considerate de natură a afecta dreptul de proprietate privată sau de a restrânge exerciţiul unor drepturi. Exercitarea unui drept de către titularul său, precizează Guvernul, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. De aceea, având în vedere principiul potrivit căruia "nemo ignorare legem censetur", titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevedea că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen, iar în situaţia în care nu respectă acest termen suportă consecinţele negative ale propriei lipse de diligenţă. În concluzie, consideră excepţia neîntemeiată.

Avocatul Poporului consideră dispoziţiile legale criticate ca fiind constituţionale. În acest sens, arată că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de creanţă al cetăţenilor români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, astfel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile, inclusiv termene, în valorificarea acestui drept. Totodată, recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a depune cereri pentru obţinerea unor compensaţii, potrivit legii, ar genera un climat de insecuritate juridică, intolerabil într-un stat de drept. Mai mult, împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de depunere a cererilor pentru obţinerea de compensaţii, ca şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, dă expresie propriei sale culpe, fapt care lipseşte de îndreptăţire critica reglementării în cauză.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Excepţia are ca obiect prevederile art. 4 alin. (1) şi (4) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2002, fiind ridicată din oficiu de instanţa de judecată.

Textele criticate au următoarea redactare:

–Art. 4 alin. (1) şi (4): "(1) În termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite la compensaţii, foştii proprietari sau moştenitorii acestora, vor depune în acest sens cereri însoţite de acte doveditoare la comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii.

[...]

(4)În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), persoanele îndreptăţite pot depune cereri, neînsoţite de acte, în situaţia imposibilităţii temporare de a procura actele doveditoare, termenul de depunere a actelor prelungindu-se cu maximum 90 de zile de la data depunerii cererii."

–Art. 11: "Dreptul la orice compensaţie pentru pagube suferite în urma aplicării tratatului se stinge prin epuizarea prevederilor prevăzute de prezenta lege sau prin nesolicitarea compensaţiilor în termenul prevăzut la art. 4."

Textele constituţionale invocate sunt cele ale art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53, texte ce au următorul conţinut:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."

–Art. 44 alin. (1) şi (2): "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2)Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală."

–Art. 53: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Autorul excepţiei susţine, în esenţă, că termenul de 21 de luni prevăzut de alin. (1) şi (4) ale art. 4 din Legea nr. 9/1998 este mai scurt decât termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. În acest fel se creează o situaţie discriminatorie, pentru că "titularii dreptului de creanţă în discuţie sunt dezavantajaţi faţă de orice titular al oricărui drept de creanţă, sub aspectul termenului în care îl pot valorifica şi sub aspectul condiţiilor de prelungire a acestui termen". De asemenea, acesta "nu este convins că abordarea cea mai fericită a problemei în discuţie este cea a dreptului de creanţă, pentru care a optat Curtea Constituţională, întrucât exigenţele Curţii Europene au impus o altă perspectivă."

Analizând criteriile de neconstituţionalitate şi argumentele aduse în susţinerea acestora, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează:

I. Prin instituirea unui termen în care persoanele îndreptăţite, potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, pot solicita acordarea de compensaţii, termen diferit de alte termene de valorificare a unor drepturi de creanţă, nu se poate susţine că a fost afectat principiul constituţional al egalităţii în drepturi, el fiind un termen aplicabil tuturor cetăţenilor români care au părăsit Bulgaria în urma aplicării tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite. Termenul de 18 luni, stabilit de art. 4 din Legea nr. 9/1998, republicată, pentru solicitarea compensaţiilor, este un termen aplicabil tuturor cetăţenilor aflaţi în ipoteza reglementată de acest text.

II. Dispoziţiile criticate nu pot fi considerate de natură a afecta dreptul de proprietate. Autorul excepţiei face abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora "conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege". Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 344 din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 5 noiembrie 2003), a decis că, potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel unele limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura pentru obţinerea de compensaţii, potrivit Legii nr. 9/1998, ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică al raporturilor civile, intolerabil într-un stat de drept.

Pe de altă parte, împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să solicite aceste compensaţii, ca şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale, dă expresie propriei sale culpe, potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Această atitudine este cu atât mai puţin scuzabilă, cu cât acest termen ar fi putut să fie prelungit cu încă 90 de zile de la data depunerii cererii, în situaţia imposibilităţii temporare de a procura acte doveditoare.

Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia termenului prevăzut de alin. (1) al art. 4 din lege, care este un termen de decădere, nu îi sunt aplicabile cauzele de întrerupere, suspendare şi repunere în termen, specifice instituţiei prescripţiei extinctive. Este de principiu că între cele două instituţii civile există deosebiri de esenţă. Prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, în timp ce decăderea, ca sancţiune de drept civil, are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege, nefiindu-i astfel aplicabile regulile privitoare la întrerupere, suspendare şi repunere în termen.

III. Şi, în fine, cu privire la critica potrivit căreia aceste prevederi ar contraveni art. 53 din Constituţie, Curtea constată, de asemenea, că nu poate fi reţinută. Impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are ca scop limitarea în timp a stării de incertitudine în desfăşurarea raporturilor juridice. Legiuitorul este competent să adopte asemenea reglementări, ţinând seama însă de principiul "est modus în rebus". Altfel spus, acesta trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa sa.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (4) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 3.803/2004.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din 1 martie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Maria Bratu