Decizie nr. 228 din 7 martie 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Marinela Mincă - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Buzamet în Dosarul nr. 6.647/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 28 februarie 2006, în lipsa părţilor, legal citate, şi în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 2 martie 2006 şi la 7 martie 2006.

În concluziile sale reprezentantul Ministerului Public a susţinut că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, fiind încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un tribunal imparţial. S-a motivat, în esenţă, că judecătorul care admite plângerea şi desfiinţează hotărârea procurorului, pe baza probelor existente şi apreciate ca suficiente, dispune prin încheiere judecarea cauzei, exercitând astfel atribuţii specifice atât funcţiei de acuzare (punerea în mişcare a acţiunii penale), cât şi funcţiei de judecată (judecarea cauzei în fond).

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 30 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 6.647/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Buzamet în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale care consacră dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât "prin soluţiile prefigurate de art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală se impune ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra fondului înainte de începerea procesului penal". Se arată că în acest fel instanţa de judecată se antepronunţă cu privire la vinovăţie, "element indispensabil unei fapte penale pentru a fi judecată".

Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Avocatul Poporului, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:

–Art. 278^1 (Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată) alin. 8: "Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a)respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată;

b)admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz. Dispoziţiile art. 333 alin. 2 se aplică în mod corespunzător;

c)admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător."

Autorul excepţiei consideră că prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3), privind dreptul la un proces echitabil, în art. 23 alin. (11), privind prezumţia de nevinovăţie, şi în art. 124 alin. (2), privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reţine următoarele:

Contrar susţinerilor autorului excepţiei, în plângerea formulată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată nu se judecă însăşi cauza, ci doar temeinicia şi legalitatea soluţiilor pronunţate de procuror, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a eventualelor probe scrise înfăţişate instanţei de părţile în proces. Aşadar, prin încheierea pronunţată în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, instanţa nu dezleagă fondul pricinii, ci apreciază numai cu privire la legalitatea actului atacat.

Faptul că, potrivit art. 278^1 alin. 8 lit. a) din Codul de procedură penală, după judecarea plângerii împotriva soluţiei procurorului, instanţa pronunţă la rândul ei o hotărâre prin care menţine această soluţie nu poate fi caracterizat ca o împiedicare a accesului la justiţie, respectiv o încălcare a dreptului la un proces echitabil, dat fiind că hotărârea aparţine în acest caz înseşi justiţiei, iar partea nemulţumită are deschise, tot în justiţie, căile de atac prevăzute de lege.

Nu poate fi caracterizată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil nici reglementarea soluţiei pe care o pronunţă instanţa în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv de admitere a plângerii, cu desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale. Aceasta întrucât împotriva încheierii astfel pronunţate persoana nemulţumită are posibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de lege, având deplina libertate de a demonstra nelegalitatea acesteia, folosind toate mijloacele procedurale ce caracterizează un proces echitabil.

De asemenea, soluţionarea fondului cauzei, în situaţia în care instanţa, în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, reţinând cauza spre judecare, constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanţă şi în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stabilesc în mod expres că se aplică "în mod corespunzător". Statuând în sensul celor arătate, dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală asigură posibilitatea părţilor de a formula apărări, de a propune probe şi de a recurge la căile de atac prevăzute de lege, aşadar de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil, în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Pentru motivele învederate nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare, prin textele de lege criticate, a prevederilor art. 124 din Legea fundamentală, prin care se consacră principiile înfăptuirii justiţiei. Aceasta întrucât întreaga procedură de soluţionare a plângerilor împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, în toate cele trei ipoteze prevăzute de dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, se desfăşoară în limitele acestor principii constituţionale.

Faptul că judecătorul învestit cu soluţionarea plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală pronunţă o încheiere prin care admite plângerea şi desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată nu constituie în sine o prezumţie a lipsei imparţialităţii acestuia la soluţionarea fondului cauzei, atunci când o reţine spre judecare, în temeiul 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, judecata finalizată prin pronunţarea încheierii de admitere a plângerii are alt obiect decât judecata fondului cauzei. În plus, după învestirea instanţei în condiţiile prevăzute de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, acţiunea penală se exercită tot de către procuror, care, în funcţie de probele administrate şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, poate să ceară condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal. Aşa fiind, contrar celor arătate de reprezentantul Ministerului Public, nu se poate susţine că prin admiterea plângerii reglementate de art. 278^1 din Codul de procedură penală se realizează o "substituire" a Ministerului Public de către instanţa de judecată, în contradicţie cu principiul imparţialităţii justiţiei. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în acest sens, prin Decizia nr. 172 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22 aprilie 2005, că "judecarea cauzei de către instanţă după desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată implică participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al acţiunii publice şi exercitarea tuturor atribuţiilor decurgând din această calitate". Drept urmare, instanţa, nici în judecarea plângerii şi nici în judecarea în fond a cauzei, nu îndeplineşte acte de urmărire penală specifice fazei urmăririi penale şi procurorului, ci numai acte de judecată şi dă numai soluţii judiciare de competenţa instanţei, a judecătorului. Administrarea de probe noi, refacerea probelor administrate de procuror nu sunt acte de urmărire penală, ci acte judiciare, prevăzute de lege pentru stabilirea adevărului şi a elementelor răspunderii penale - pentru a da o hotărâre temeinică şi legală. De altfel, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi în căile de atac aplicându-se în mod corespunzător şi în ipoteza soluţionării cauzei după admiterea plângerii şi desfiinţarea actului atacat, judecătorul are posibilitatea să-şi manifeste rolul activ şi să efectueze o cercetare judecătorească eficientă în vederea aflării adevărului, nefiind afectate în nici un fel garanţiile de independenţă şi imparţialitate a justiţiei consacrate de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

Referitor la pretinsa încălcare prin textele de lege criticate a prezumţiei de nevinovăţie, aceasta nu poate fi reţinută câtă vreme, aşa cum s-a arătat, în plângerea formulată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată nu se judecă însăşi cauza, ci doar temeinicia şi legalitatea soluţiilor pronunţate de procuror, ceea ce nu poate fi interpretat ca o "antepronunţare" cu privire la vinovăţie, aşa cum eronat susţine autorul excepţiei.

În sfârşit, Curtea reţine că s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa asupra constituţionalităţii art. 278^1 alin. 8 lit. a) în raport de critici similare, în acest sens fiind Decizia nr. 170 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 25 aprilie 2005, precum şi asupra constituţionalităţii art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, în acest sens fiind Decizia nr. 73 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 10 martie 2005. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, cât şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Buzamet în Dosarul nr. 6.647/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 martie 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta

* *

OPINIE SEPARATĂ

Nu împărtăşesc soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 278^1 alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, adoptată cu majoritate de voturi, pentru următoarele considerente:

În sistemele moderne de drept procesual penal - atât în cele care conservă elemente ale procesului de tip inchizitorial, cât şi în cele caracterizate prin contradictorialitate în toate fazele procesului - funcţia de acuzare este separată de funcţia de judecată. Judecătorul nu porneşte din oficiu acţiunea penală, el este învestit cu judecarea faptelor prevăzute de legea penală, fie de către procuror, fie de către partea vătămată - în cazurile limitativ prevăzute de lege, în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Această separare a funcţiei de acuzare de funcţia de judecată garantează imparţialitatea justiţiei - trăsătură definitorie, consacrată prin art. 124 alin. (2) din Constituţia României, şi dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Reglementarea cuprinsă în art. 278^1 alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală contravine principiilor evocate mai sus în măsura în care permite ca judecarea cauzei în primă instanţă să se facă de acelaşi judecător care a dispus desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei atacate căci, în această ipoteză, el va exercita atât funcţia de acuzare, cât şi funcţia de judecată.

În acest sens, este de reţinut că prin rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată verificată şi desfiinţată de judecător, procurorul a stabilit fie că fapta penală reclamată nu există, fie că fapta nu întruneşte trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni, fie că, în sfârşit, deşi fapta comisă este prevăzută de legea penală, făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală pentru că există o altă cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale, prevăzută de art. 10 din Codul de procedură penală.

Art. 278^1 alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală prevede că instanţa desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare atunci "când probele administrate la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei", ceea ce implică constatarea judecătorului că nu există cauza de împiedicare a exercitării acţiunii penale avute în vedere de procuror - altfel, soluţia dată de acesta nu ar fi fost desfiinţată - şi că făptuitorul este vinovat şi poate fi tras la răspundere penală.

În felul acesta, încheierea prin care judecătorul desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată dobândeşte caracterul unui act procesual de punere sub acuzare sau, în termenii Codului de procedură penală, de punere în mişcare a acţiunii penale. Din acest moment, judecătorul care a pronunţat încheierea nu mai prezintă - în desfăşurarea judecăţii în primă instanţă - garanţia de imparţialitate impusă de normele constituţionale şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Consecvent cu premisele reglementării, şi anume că nu există nici o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale şi că probele administrate la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, ar urma ca sentinţa ce se va pronunţa în urma judecării să fie numai o sentinţă de condamnare. Or, este evident că judecata care ar conduce la pronunţarea unei asemenea sentinţe de către însuşi judecătorul care a desfiinţat rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată ar fi contrară principiilor imparţialităţii şi echităţii justiţiei evocate mai sus.

Pentru aceste motive, opinez că jurisprudenţa Curţii Constituţionale trebuia să fie reconsiderată în sensul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 278^1 alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, în măsura în care permit ca judecarea cauzei în primă instanţă să se facă de acelaşi judecător care a dispus desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei atacate.

Judecător,

Nicolae Cochinescu