Decizie nr. 1.437 din 4 noiembrie 2010

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Simion Giurgiu în Dosarul nr. 393/174/2009 al Judecătoriei Agnita - Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La dosar, partea Ministerul Agriculturii - Agenţia pentru Plată şi Intervenţie în Agricultură Sibiu a depus o cerere prin care solicită judecata în lipsă.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 393/174/2009, Judecătoria Agnita - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Simion Giurgiu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 44 referitoare la Dreptul de proprietate privată, art. 15 alin. (1) referitoare la universalitatea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, art. 53 alin. (2) referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, art. 23 referitoare la Libertatea individuală, art. 11 alin. (1) referitoare la îndeplinirea cu bună-credinţă de către statul român a obligaţiilor ce îi revin din tratatele la care este parte, art. 135 alin. (1) referitoare la economia de piaţă a României şi art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale în măsura în care acestea conţin dispoziţii mai favorabile în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului, deoarece asigură o protecţie superioară pentru proprietatea Comunităţilor Europene, faţă de proprietatea altor subiecte de drept naţional sau internaţional.

În susţinerea acestei ipoteze autorul excepţiei face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale - Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999 potrivit căreia este încălcat textul constituţional invocat atunci când se asigură o protecţie superioară proprietăţii de stat faţă de proprietatea privată (prin punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale în situaţiile în care subiect pasiv al infracţiunii era statul).

De asemenea, deoarece aspectele legate de elementul material al infracţiunii, rezultatul faptei şi subiectul pasiv nu sunt reglementate într-un limbaj univoc, autorul excepţiei susţine că textele criticate nu răspund exigenţelor de previzibilitate şi precizie, putând da naştere la interpretări arbitrare chiar abuzive.

În sfârşit, art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 contravine dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi art. 135 alin. (1) din Constituţie, deoarece, ca o consecinţă directă a egalităţii în drepturi a tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, ar trebui ca şi patrimoniul, cu referire directă la fondurile Comunităţilor Europene, să fie în mod egal garantat prin legislaţiile naţionale, atât cu mijloace civile, administrative, contravenţionale, cât şi prin norme de drept penal.

Judecătoria Agnita - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prin textul legal criticat nu se încalcă în niciun fel prevederile constituţionale referitoare la proprietate ori la libertatea individuală.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstitu ţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, care au următorul conţinut:

–Art. 18^1 : "(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 44 referitoare la Dreptul de proprietate privată, art. 15 alin. (1) referitoare la universalitatea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, art. 53 alin. (2) referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, art. 23 referitoare la Libertatea individuală, art. 11 alin. (1) referitoare la îndeplinirea cu bunăcredinţă de către statul român a obligaţiilor ce îi revin din tratatele la care este parte, art. 135 alin. (1) referitoare la economia de piaţă a României şi art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 552 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, statuând că, "potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a stabili prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.

Acest lucru nu presupune însă uniformitate de reglementare, motiv pentru care, din anumite raţiuni de politică penală ori din considerente ce izvorăsc din realităţi iminente, Parlamentul poate incrimina, prin lege specială, o anumită conduită susceptibilă de a leza o serie de relaţii sociale ocrotite.

Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate din Legea nr. 78/2000, care reglementează una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, au fost instituite de legiuitor în vederea ocrotirii relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente în vederea obţinerii de fonduri din bugetul general al instituţiei europene. Aceasta reprezintă o opţiune de politică legislativă şi nu aduce în niciun fel atingere dispoziţiilor constituţionale invocate în cauză. Astfel, textul de lege criticat se aplică tuturor persoanelor calificate ca subiecţi activi şi care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare, şi, de asemenea, nu încalcă niciuna dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil ori dreptul la apărare, partea interesată având deplina libertate de a se prevala de toate acestea.

Cât priveşte critica referitoare la absenţa din conţinutul reglementării a exigenţelor de previzibilitate şi precizie, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. De altfel, în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă pertinentă, care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris, trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, circumstanţele care pot rezultă dintr-un act determinat. Or, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate sunt văduvite de o astfel de cerinţă deoarece acestea nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităţilor Europene.

Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 44 din Legea fundamentală, Curtea constată că acesta nu are incidenţă în cauză, iar dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Constituţie sunt pe deplin respectate de normele legale criticate, care, dimpotrivă, reprezintă o garanţie a funcţionării unei economii de piaţă şi care nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităţilor Europene. De altfel, prin reglementarea criticată nu se urmăreşte protecţia dreptului de proprietate privată, ci protecţia unor fonduri ce ţin de patrimoniul unei instituţii suprastatale, care, din această perspectivă, capătă, în acord cu dispoziţiile art. 148 din Constituţie, conotaţiile unei proprietăţi publice distincte.

Introducerea, prin lege specială, a unei noi infracţiuni distincte cu un regim sancţionator mai sever al faptelor enumerate în art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este de natură a afecta dispoziţiile art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale, deoarece, pe de o parte, aceste prevederi constituţionale sunt aplicabile numai în domeniul drepturilor omului şi, pe de altă parte, vizează o problemă de aplicare a legii, constând în prioritatea reglementărilor internaţionale mai favorabile, aspect care excedează competenţei Curţii Constituţionale.

Prevederile art. 23 din Constituţie nu au incidenţă în cauză, întrucât dispoziţiile legale contestate nu dispun cu privire la libertatea individuală."

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia este afectat dreptul de proprietate prin lipsa uniformităţii normelor referitoare la protecţia proprietăţii, deoarece, potrivit dispoziţiilor legale criticate, nu se suprimă dreptul constituţional, ci, dimpotrivă, se asigură garantarea şi ocrotirea acestuia. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocată în susţinerea excepţiei nu este aplicabilă în cauză deoarece în acea situaţie diferenţierea nepermisă a modalităţii de protecţie a proprietăţii era făcută pe considerente arbitrare, de vreme ce dreptul constituţional era lezat prin aceeaşi faptă antisocială. Or, potrivit reglementării legale criticate, infracţiunea incriminată vizează un singur tip de proprietate, şi anume acela al Comunităţilor Europene, care nu intră sub incidenţa art. 44 din Constituţia României. Astfel, fiind vorba despre o faptă săvârşită în cadrul unei proceduri de obţinere a fondurilor europene, este evident că legiuitorul s-a referit numai la bunurile aparţinând Comunităţilor Europene, iar nu şi la bunurile având ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept comun.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Simion Giurgiu în Dosarul nr. 393/174/2009 al Judecătoriei Agnita - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru