Decizie nr. 122 din 6 martie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniel-Liviu Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ioan Boborelu în Dosarul nr. 17.934/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 908D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Victoria Prioteşescu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte partea municipiul Bucureşti, prin primarul general, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantei autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. Arată că noua reglementare nu a abrogat dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât în prezent, în ceea ce priveşte obligativitatea soluţionării cererilor de restituire, subzistă atât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, cât şi noile termene prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013.

Susţine că reglementarea Legii nr. 165/2013, în ansamblu, nesocoteşte întreaga legislaţie reparatorie adoptată din anul 2001 până în prezent. De asemenea, instituirea unor termene diferite de soluţionare a notificărilor aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 16.

Solicită Curţii să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum ea a fost invocată de autorul excepţiei, având în vedere că instanţa, prin încheierea de sesizare, nu a menţionat toate articolele criticate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 raportat la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013. De asemenea, apreciază că în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii criticate se impune respingerea excepţiei, ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 24 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 17.934/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ioan Boborelu. Excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că noua reglementare nu a abrogat dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 10/2001, astfel încât în prezent, în ceea ce priveşte obligativitatea soluţionării cererilor de restituire, subzistă atât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, cât şi noile termene prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013. Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 dispun că entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de a emite o decizie de admitere sau respingere a acestora într-un termen ce variază între 12 şi 36 luni şi care începe să curgă de la 1 ianuarie 2014.

Astfel, deşi persoana interesată s-a adresat justiţiei respectând atât legislaţia în vigoare, cât şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX din 19 martie 2007, aceasta se găseşte în situaţia în care, deşi a acţionat diligent, cu respectarea termenelor şi condiţiilor, este sancţionată prin aplicarea retroactivă a noii legislaţii.

Litigiile aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării iniţiale a instanţelor, iar reglementarea unor noi termene şi condiţii, altele decât cele de la momentul formulării şi înregistrării cererilor de chemare în judecată, nu poate fi aplicată acestor litigii decât cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Astfel, termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen existent la care s-au raportat cererile de chemare în judecată formulate la acel moment.

În continuare, se arată că, instituind termene diferite de soluţionare a notificărilor, doar pe baza criteriului referitor la gradul de încărcare al autorităţilor publice învestite cu soluţionarea acestor cereri şi a celui referitor la numărul cererilor rămase nesoluţionate, se aduce atingere principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Asistăm la crearea unor situaţii mai favorabile persoanelor a căror cerere este înregistrată la entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri, faţă de cele a căror cerere este înregistrată la acele entităţi care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. Astfel sunt încălcate dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum, în egală măsură sunt încălcate şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Totodată, prin alin. (2) al art. 21 din Constituţie se instituie garanţia respectării dreptului de acces la justiţie. Cu toate acestea, exercitarea dreptului de acces liber la justiţie este interzisă în perioadele pe care le stabileşte dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, fiind permisă numai după lungi perioade de timp. Deşi restrângerea exerciţiului unui drept poate avea loc numai în condiţiile reglementate de prevederile constituţionale ale art. 53, acestea nu sunt respectate de dispoziţiile de lege criticate.

De asemenea, prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează accesul la justiţie şi implicit eficacitatea acestui drept, stabilind că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită legal. Eficacitatea dreptului de acces la justiţie şi termenul rezonabil de soluţionare a cererilor formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001 sunt încălcate cu evidenţă de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, în condiţiile în care accesul la justiţie este permis în termen de 6 luni de la expirarea termenelor de 12, 24, 36 luni, care încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014.

În continuare, autorul apreciază că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 şi cele ale art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 ignoră ordinea de drept existentă la momentul încheierii raporturilor juridice dintre titularii drepturilor de proprietate [la care face referire art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013] şi dobânditorii acestor drepturi. Actele de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 au fost încheiate în condiţii de perfectă legalitate, fiind rezultatul exclusiv al actului de voinţă al persoanelor îndrituite să le încheie, persoane care au avut încrederea şi speranţa legitimă în principiul constituţional al securităţii juridice.

Astfel, persoanele ce au dobândit drepturi prin acte juridice de înstrăinare în temeiul legii vechi sunt trataţi diferit de către noua lege, împărţindu-i în două categorii, respectiv cei ce au apucat să obţină măsurile reparatorii pe care autorii lor le-au dorit şi au avut dreptul să le înstrăineze şi cei ce nu au reuşit să obţină măsurile reparatorii cuvenite autorilor lor.

Art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 conţine dispoziţii echivalente unei confiscări a averii dobândite în condiţii de perfectă legalitate de către dobânditorii drepturilor oferite de legea specială de reparaţie. Astfel, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nesocoteşte prezumţia stipulată de Legea fundamentală, confiscând din patrimoniul dobânditorilor procentul de 85% din drepturile stabilite de Legea nr. 10/2001, procent care, în lipsa transmisiunilor, ar fi trebuit să intre în patrimoniul persoanelor îndreptăţite, beneficiari ai acestei legi. Astfel, dispoziţiile constituţionale ale alin. (2) al art. 44 privind dreptul de proprietate sunt lipsite de orice eficienţă juridică, caracterul suprem al Constituţiei fiind încălcat.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă opinează în sensul netemeiniciei excepţiei invocate, apreciind că se impune respingerea acesteia.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt retroactive, întrucât, în baza acestor norme coroborate cu cele ale art. 33 din acelaşi act normativ, cele mai multe acţiuni formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost respinse ca prematur introduse. În aceste condiţii, s-a acţionat, de fapt, asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de chemare în judecată în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum (a se vedea Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale).

Or, neretroactivitatea legii impune ca noua lege să nu se aplice actelor îndeplinite conform dispoziţiilor legii anterioare, ci doar acţiunilor care se efectuează după intrarea în vigoare a acesteia, rămânând valabile cele efectuate în perioada activităţii legii vechi. Totodată, dispoziţiile art. 4 şi cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere principiului egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Astfel, prin instituirea noilor reguli privind soluţionarea notificărilor, care au determinat judecătorul să respingă cererile de chemare în judecată ca prematur introduse, se creează premisele unei discriminări fără un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere. În acest context, persoanele ale căror procese s-au finalizat înainte de intrarea în vigoare a legii s-au aflat într-o situaţie mai favorabilă, dar discriminatorie faţă de persoanele ale căror procese au fost în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a legii. Discriminarea rezultă şi din impunerea unor termene diferite de soluţionare a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate.

De asemenea, apreciază că dispoziţiile art. 4 raportate la cele ale art. 33 şi ale art. 34 din Legea nr. 165/2013 îngrădesc accesul liber la justiţie, deoarece, prin adoptarea unor astfel de norme, legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei, întrucât excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, care, odată admisă, face ca acţiunea să fie respinsă.

Cu privire la celelalte critici de neconstituţionalitate asupra Legii nr. 165/2013 precizează că normele indicate sunt în concordanţă cu principiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, Curtea constată că, potrivit notelor scrise ale autorului excepţiei, acesta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Ca urmare a ridicării excepţiei, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a reţinut în practicaua încheierii din data de 24 octombrie 2013 că aceasta vizează dispoziţiile art. 4, art. 24 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013, iar prin dispozitivul aceleiaşi încheieri a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 31-35 din Legea nr. 165/2013, fără a se pronunţa în vreun fel asupra dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Din perspectiva stabilirii obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a reţinut că, deşi excepţia de neconstituţionalitate prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă, în cadrul procesului şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală. Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare; recursul se judecă în termen de 3 zile".

Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicitată instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri.

În ipoteza formulării unei excepţii prin care se invocă neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legi sau ordonanţe, instanţa judecătorească are obligaţia de a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispoziţiile vizate şi de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curţii sau la respingerea cererii de sesizare, corespunzător rezultatului controlului efectuat. Cu alte cuvinte, formularea unor critici de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii diferite din legi sau ordonanţe necesită o analiză a fiecăruia dintre aceste texte în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Din această perspectivă, Curtea constată că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la unele dispoziţii din legi sau ordonanţe a căror neconstituţionalitate a fost invocată de autorul excepţiei nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituţională. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte "extra legem" şi chiar "contra legem" omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional.

Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său.

Abia în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una/unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.

În continuare, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, criticile sunt formulate cu privire la teza a doua a acestuia raportată la termenele prevăzute de art. 33 din aceeaşi lege.

Având în vedere cele expuse, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 24, art. 31, art. 32, art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu următorul conţinut:

–Art. 1 alin. (3): "În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).";

–Art. 4: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

–Art. 24: (1) Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.

(2)În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

(3)Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

(4)În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).

(5)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzacţii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligaţia să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacţia.

(6)Documentele transmise după împlinirea termenului prevăzut la alin. (5) nu se iau în considerare de către Comisia Naţională la emiterea deciziei.

(7)Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor transmite Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, în termen de 5 zile de la primire, o copie a documentelor prevăzute la alin. (5).";

–Art. 31: "(1) În termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar.

(2)În aplicarea alin. (1), deţinătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Ultima tranşă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate.

(3)Sumele cuprinse în titlurile prevăzute la alin. (2) se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

(4)Punctele netransformate în numerar se pot valorifica în continuare în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile.

(5)Modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a prezentei legi.";

–Art. 32: "(1) Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale.

(2)Termenul prevăzut la alin. (1) poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptăţită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entităţii învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situaţia în care persoana care se consideră îndreptăţită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituţii.

(3)Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului prevăzut la alin. (1) şi va fi însoţită de dovada demersurilor întreprinse.

(4)Instituţiile deţinătoare au obligaţia de a elibera, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, actele doveditoare solicitate.";

–Art. 33: "(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a)în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;

b)în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;

c)în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2)Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014. (3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(4)Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1).";

–Art. 34: "(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(2)Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(3)Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.";

–Art. 35: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2)În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

(3)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

(4)Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5)Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) cu privire la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1.Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

Notă *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014.

Curtea constată că, în măsura în care a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă direct din dispozitivul deciziei, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Raţiunea aplicării acestor dispoziţii legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile (a se vedea Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, şi Decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 13 februarie 2014).

Prin urmare, reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după momentul sesizării Curţii Constituţionale de către instanţa judecătorească, Curtea urmează să respingă această excepţie ca devenită inadmisibilă.

În continuare, Curtea reţine că instanţa de judecată urmează ca, în virtutea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, să respecte deciziile Curţii Constituţionale în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. De aceea, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - de exemplu, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012 -, decizia anterioară de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă, după caz, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie.

2.Curtea observă că obiectul cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă refuzul entităţii învestite de a răspunde notificării depuse de autorul excepţiei în baza Legii nr. 10/2001.

Curtea remarcă că procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, astfel cum acesta era reglementat de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, comportă două etape. Prima etapă, guvernată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, debutează cu depunerea notificării prin care se solicită restituirea în natură a imobilului şi se încheie cu emiterea deciziei/dispoziţiei prin care imobilul se restituie în natură, se acordă măsuri reparatorii prin echivalent sau se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Cea de-a doua etapă este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi se referă la procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, procedură ce avea ca finalitate adoptarea deciziei de despăgubire, urmată, după caz, de emiterea unui titlu de plată sau a unuia de conversie, pe de altă parte.

Curtea constată că procesul aflat pe rolul instanţei de judecată în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate se circumscrie primei etape a procesului de restituire.

În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013 se referă la valorificarea punctelor în numerar; dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 165/2013 instituie un termen de decădere în procedura administrativă, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege; dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 se referă la instituirea unui termen de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a dosarelor care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, soluţionare care se circumscrie celei de-a doua etape a procesului de restituire; iar dispoziţiile art. 35 se referă la căile de atac care pot fi introduse împotriva deciziilor emise potrivit art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere dispoziţiile art. 31, art. 32, art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de constituţionalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31, art. 32, art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 este inadmisibilă.

3.Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că în cererea de chemare în judecată autorul excepţiei menţionează faptul că "a cedat o cotă parte de 33 % din drepturile la măsurile reparatorii ce urmează a fi obţinute ca urmare a declanşării procedurii administrative, către Societatea Comercială Real Invest - S.A., căreia i-a transmis calitatea procesuală activă pentru cota cesionată".

Totodată, din analiza cererii de chemare în judecată, a încheierii de sesizare, precum şi a adresei de înaintare a acesteia rezultă că părţi în litigiu sunt Ioan Boborelu - autorul excepţiei de neconstituţionalitate - şi municipiul Bucureşti, prin primar general.

Având în vedere că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este cel care a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar nu cel care le-a cumpărat, Curtea reţine că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Aşa fiind Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmând să o respingă ca fiind inadmisibilă.

4.În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, instituind termene diferite de soluţionare a notificărilor, creează o stare de discriminare ce duce la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, Curtea observă că, prin Decizia nr. 95 din 27 februarie 2014*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii, a respins această critică ca fiind neîntemeiată. Cu acel prilej, Curtea a reţinut, în esenţă, că există un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Rezultă, deci, că tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate.

Notă *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 5 mai 2014.

Pentru aceste motive Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ioan Boborelu în Dosarul nr. 17.934/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

2.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 24, art. 31, art. 32, art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

3.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 martie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu