Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Judecătoria Oradea - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 1.713/271/2016. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 529D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Arată că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Judecătoria Oradea - Secţia penală invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997. Însă, între dispoziţiile declarate neconstituţionale prin această decizie şi dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate în cauza de faţă există mai multe deosebiri. Suspendarea executării pedepsei reprezintă un drept al persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, pe când în cazul liberării condiţionate se poate vorbi doar de o vocaţie, iar nu un drept. Spre deosebire de dispoziţiile criticate în prezenta cauză care fac această distincţie, în cazul textului de lege declarat neconstituţional prin decizia anterior menţionată, acesta nu distingea între situaţia în care persoana în cauză era în imposibilitatea de a plăti despăgubirile şi situaţia în care aceasta, din rea-credinţă, nu le achita. De asemenea, în cazul liberării condiţionate s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă prin care persoana în cauză este obligată la plata despăgubirilor, pe când în situaţia deciziei de admitere anterior menţionate Curtea Constituţională a avut în vedere că persoana în cauză, aflată în stare de judecată şi, deci, în situaţia dovedirii nevinovăţiei, era în situaţia de a achita despăgubirile, deşi acestea nu erau stabilite printr-o hotărâre de condamnare definitivă. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că diferenţele între cele două situaţii justifică respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În continuare, acesta susţine că dispoziţiile criticate sunt în concordanţă cu pct. 8 din Recomandarea nr. 22/2003 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din data de 15 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.713/271/2016, Judecătoria Oradea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect liberarea condiţionată.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa judecătorească susţine că limitarea dreptului la liberare condiţionată de plata despăgubirilor civile la care a fost obligat deţinutul prin hotărârea de condamnare presupune excluderea de la acest drept a acelor deţinuţi care nu deţin mijloacele necesare achitării despăgubirii. Astfel, între deţinuţi se creează o discriminare pe criteriul averii, ajungându-se la situaţia în care cei care dispun de mijloace materiale suficiente să beneficieze de liberare condiţionată, iar cei care nu au asemenea mijloace să fie excluşi de la un asemenea drept. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate, instanţa judecătorească invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997, prin care aceasta a constatat că dispoziţiile art. 81 alin. (4) din vechiul Cod penal, care condiţionau luarea unei măsuri de politică penală cu grave consecinţe, cum este suspendarea condiţionată a executării pedepsei, de soluţionarea unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de discriminare între cetăţeni şi vine în contradicţie cu art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie. Curtea a constatat că accesul inculpatului la unele măsuri ale politicii penale şi ale dreptului penal nu poate fi interzis pe criterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea prejudiciului.

6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7.Guvernul arată că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată chemată să evalueze conduita persoanei condamnate constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedeşte că a făcut progrese în vederea reintegrării sociale şi convinge, astfel, instanţa că nu va mai comite infracţiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Pe cale de consecinţă, este dreptul legiuitorului de a stabili regulile privind acordarea liberării condiţionate, achitarea obligaţiilor civile fiind un element deosebit de important, care poate determina concluzia unei reintegrări cu succes a persoanei în societate după executarea unei fracţii mai mici din pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată. În continuare, apreciază că reglementarea condiţiei îndeplinirii integrale (nu şi parţiale) a obligaţiilor civile constituie un element esenţial în evaluarea persoanei condamnate în vederea acordării liberării condiţionate, deoarece evidenţiază o atitudine de regret în legătură cu infracţiunea, consecinţele suportate de victimă, dar şi disponibilitatea de reparare materială a daunelor produse victimei sau părţii vătămate.

8.Totodată, Guvernul consideră că nu se pune problema unei eventuale neconstituţionalităţi a textului de lege criticat, raţiunile expuse în Decizia nr. 463 din 13 noiembrie 1997 nefiind de actualitate. Astfel, este important de evidenţiat că noul text legal reglementează împiedicarea acordării liberării condiţionate numai în măsura în care persoana cu rea-credinţă nu îşi îndeplineşte obligaţiile civile, nu şi în ipoteza în care dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Aşa cum se poate observa, cadrul legal actual introduce drept condiţie a liberării condiţionate şi conduita bună pe toată durata executării pedepsei, conduită care se va aprecia inclusiv prin îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana în cauză.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate nu aduc atingere principiului constituţional care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Arată că, în cazul pedepsei închisorii, liberarea condiţionată poate fi acordată de către instanţă, dacă sunt îndeplinite cumulativ patru condiţii, printre care şi cea prevăzută de prevederile legale criticate, respectiv condamnatul trebuie să îşi fi executat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cu excepţia situaţiei când probează că nu a avut nicio posibilitate de a le executa. Pe cale de consecinţă, în cazul în care persoana condamnată face dovada că nu a avut nicio posibilitate de a executa obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare şi îndeplineşte şi celelalte condiţii, i se poate acorda liberarea condiţionată.

10.Totodată, arată că, chiar dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 100 alin. (1) din Codul penal şi de art. 97 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, acordarea liberării condiţionate nu este obligatorie, ci este lăsată la latitudinea instanţei de judecată, ca un mijloc de individualizare a executării pedepsei închisorii. Astfel, instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal şi art. 97 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Legea nr. 254/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, iar dispoziţiile criticate au următorul conţinut:

–Art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal: „Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: (...)

c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.“;

–Art. 97 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013: „Comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate, ţinând seama de: (...)

c)îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;“.

14.Instanţa judecătorească susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 100 din Codul penal reglementează condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, iar cele ale art. 97 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013, procedura de acordare a liberării condiţionate.

16.În acest context, Curtea reţine că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.

17.Sub aspectul condiţiilor de acordare, Curtea observă că, spre deosebire de vechea reglementare, noile dispoziţii relative la liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii prevăd în sensul că aceasta poate fi dispusă dacă, pe lângă celelalte condiţii impuse de legiuitor, cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Curtea reţine că, potrivit reglementărilor criticate, această cerinţă trebuie îndeplinită de cel condamnat numai dacă acţiunea civilă a fost exercitată în cadrul procesului penal, fiind reflectată, în consecinţă, în hotărârea de condamnare.

18.Din această perspectivă, Curtea constată că urmările săvârşirii unei infracţiuni se circumscriu, pe de-o parte, lezării valorii sociale ocrotite de legea penală, iar, pe de altă parte, provocării unui prejudiciu moral sau material. Apărarea valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii se face prin acţiunea penală, care, potrivit art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală, are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar repararea prejudiciului se realizează prin acţiunea civilă formulată de persoana vătămată, care, potrivit art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

19.Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că principiul general care guvernează răspunderea penală şi răspunderea civilă este acela al vinovăţiei făptuitorului, în cazul de faţă reflectată în săvârşirea unei fapte pedepsite de legea penală. Astfel, se poate susţine că pedeapsa cu închisoarea dispusă prin hotărârea de condamnare vine să compenseze prejudiciul adus valorii sociale lezate prin săvârşirea faptei penale, iar îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare vine să compenseze prejudiciul concret creat prin săvârşirea aceleiaşi fapte penale. Pe de altă parte, compensarea prejudiciului creat prin săvârşirea faptei penale exprimă inclusiv cerinţele de dreptate şi echitate, în sensul că partea care a suferit un prejudiciu material sau moral îşi vede compensată în acest mod pierderea/suferinţa.

20.Totodată, Curtea observă că autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, aceea că dispoziţiile criticate îi exclud de la dreptul de a obţine liberarea condiţionată pe acei deţinuţi care nu deţin mijloacele necesare achitării despăgubirilor. Or, din chiar modul de reglementare a acestor dispoziţii rezultă că îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare este circumstanţiată, tocmai din perspectiva posibilităţilor financiare individuale ale fiecărui condamnat care solicită liberarea condiţionată, acesta având posibilitatea să dovedească că nu a avut resursele materiale necesare îndeplinirii obligaţiilor civile. Astfel, neîndeplinirea acestei condiţii va putea fi constatată doar dacă cel condamnat, care solicită liberarea condiţionată, nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, iar nu în toate cazurile, indiferent de existenţa sau nu a resurselor materiale.

21.În continuare, Curtea reţine că autorul excepţiei a invocat în susţinerea admiterii acesteia Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 6 februarie 1998. Cu acel prilej, Curtea a analizat dispoziţiile art. 81 alin. 4 din Codul penal din 1969, care prevedeau că „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare“.

22.Curtea constată că din chiar modul de redactare a dispoziţiilor legale incidente rezultă diferenţa de reglementare. Astfel, art. 81 alin. 4 din Codul penal din 1969 nu distingea în funcţie de posibilităţile materiale reale ale persoanei în cauză, făcând aplicabilă direct condiţia reparării integrale a pagubei. Pe de altă parte, dispoziţiile criticate în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat, dau posibilitatea celui condamnat să facă dovada imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor civile din lipsa resurselor financiare. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că cele reţinute prin Decizia nr. 463 din 13 noiembrie 1997 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

23.În final, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 145 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, a statuat că este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa legiuitorului.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Judecătoria Oradea - Secţia penală în Dosarul nr. 1.713/271/2016 şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal şi cele ale art. 97 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 2 februarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu