Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 276 și art. 475 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Abate Diego în Dosarul nr. 4.971/55/2016 al Judecătoriei Arad - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.306 D/2016.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, prin domnul avocat Teodor Dascăl, din cadrul Baroului Arad. Se constată lipsa celeilalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că în sală se află doamna Ana-Maria Saon, traducător autorizat, pentru a asigura, la nevoie, traducerea în și din limba italiană.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care depune la dosar o copie a minutei Deciziei nr. 16 din 10 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, despre care susține că are legătură cu excepția de neconstituționalitate invocată. Cu privire la fondul excepției, se arată că textele criticate sunt neconstituționale, întrucât, în situația în care judecătoria se pronunță în ultimă instanță cu privire la o cauză penală, părțile sunt în imposibilitatea de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru lămurirea unor chestiuni de drept. Se arată că, în cauza dedusă judecății, s-a pus problema temeiului de drept al clasării, prin raportare la dispunerea măsurii confiscării speciale. Se susține că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat cu privire la o excepție similară prin Decizia nr. 270 din 27 aprilie 2017, într-o speță care, însă, nu este similară celei în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, întrucât, în respectiva cauză, partea interesată a avut dreptul de a formula apel. Se face referire la situația de fapt și se arată că textele criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21, art. 24 și art. 124 alin. (2).

4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Referitor la art. 276 din Codul de procedură penală, se arată că legiuitorul are dreptul de a reglementa modalitatea de recuperare a cheltuielilor judiciare, fie în cadrul procesului penal, fie în cadrul procesului civil. Cu privire la art. 475 din Codul de procedură penală, se arată că dreptul de acces la justiție nu înseamnă dreptul de acces la cea mai înaltă jurisdicție a țării, care să stabilească fiecărui petent o interpretare obligatorie a legii. Se arată că acest drept poate fi circumstanțiat, astfel cum este și în cazul art. 475 din Codul de procedură penală, la instanțe de un anumit grad și poate fi limitat la anumite categorii de subiecți. Se mai susține că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, există o singură situație procesuală în care judecătoria se pronunță în ultimă instanță, respectiv cu ocazia soluționării plângerii formulate împotriva soluției dispuse de procuror, astfel încât singurele probleme de drept care ar putea necesita intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt cele referitoare la procedura de soluționare a unei astfel de cereri. Se arată, însă, că plângeri împotriva soluției procurorului se formulează la toate nivelele de jurisdicție, putând fi sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea unor chestiuni prealabile. Se mai arată că problemele de drept care se ridică în fața unei judecătorii se ridică și în fața instanțelor superioare.

5.În replică, reprezentantul autorului excepției arată că posibilitatea judecătoriei de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu semnifică exercitarea discreționară a acestui drept, de vreme ce condițiile care trebuie îndeplinite pentru formularea unei astfel de cereri sunt expres reglementate prin lege. Referitor la art. 276 din Codul de procedură penală, se arată că acestea sunt neconstituționale, întrucât creează pentru inculpat o situație inechitabilă în raport cu celelalte părți și, prin urmare, discriminatorie, deoarece, în situația trimiterii lui în judecată și a achitării, acesta nu poate să își recupereze, în cadrul procesului penal, cheltuielile efectuate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.Prin Încheierea din 18 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.971/55/2016, Judecătoria Arad - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 276 și art. 475 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Abate Diego într-o cauză ce are ca obiect soluționarea unei plângeri formulate de autorul excepției împotriva unei ordonanțe de clasare.

7.În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că prevederile art. 276 din Codul de procedură penală, atât prin denumirea marginală „Plata cheltuielilor judiciare făcute de părți“, cât și prin omisiunea de a reglementa cu privire la obligația de restituire a cheltuielilor judiciare în cazul în care se dispune clasarea, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 44 alin. (1) și alin. (2) din Constituție referitoare la dreptul de proprietate privată, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția privind protecția proprietății. Se susține, prin urmare, și încălcarea, prin prevederile art. 276 din Codul de procedură penală, a dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20. Se arată că garantarea dreptului de proprietate privată prin intermediul normelor constituționale și convenționale impune existența unui remediu legal efectiv, prin care cheltuielile menționate să poată fi recuperate. Se arată, de asemenea, că dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție și la înfăptuirea justiției, prin faptul că nu permit sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de către judecătoriile care judecă în ultimă instanță, cu consecința inexistenței vreunei căi de acces la puterea de apreciere a instanței supreme, așa cum se întâmplă în cauzele în care competența de a judeca în ultimă instanță revine tribunalului, curții de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

8.Judecătoria Arad - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 276 din Codul de procedură penală, se susține că legiuitorul are libertatea de a reglementa modul de recuperare a cheltuielilor de judecată, fie în cadrul procesului penal, fie pe calea altei proceduri judiciare, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept constituțional al părții interesate. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, se arată că acestea sunt, de asemenea, expresia politicii penale a legiuitorului, care a prevăzut competența de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile doar pentru autoritățile judiciare care judecă în ultimă instanță infracțiuni care au o anumită gravitate.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. În susținerea inadmisibilității excepției, se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 99 din 13 februarie 2007 și nr. 490 din 29 mai 2007. Cu referire la fondul excepției, sunt invocate soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, despre care se arată că sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Se susține, de asemenea, conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile constituționale ale art. 11, art. 20 și art. 124 alin. (2).

11.Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și arată că își menține punctul de vedere care a fost reținut de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 270 din 10 mai 2016 și nr. 498 din 30 iunie 2016, susținând că nu există elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenței anterior menționate.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autorului excepției și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 276 și art. 475 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

–Art. 276:

(1)În caz de condamnare, renunțare la urmărire penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2)Când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.

(3)În caz de renunțare la pretențiile civile, precum și în caz de tranzacție, mediere ori recunoaștere a pretențiilor civile, instanța dispune asupra cheltuielilor conform înțelegerii părților.

(4)În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), când sunt mai mulți inculpați ori dacă există și parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 274 alin. (2) și (3).

(5)În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.

(6)În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.;

–Art. 475: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“15. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 11 alin. (1) și alin. (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) și alin. (2) referitoare la dreptul de proprietate privată și art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția privind protecția proprietății.

16.Examinând excepția de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile art. 276 din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părți, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menționat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată și partea civilă, de către inculpat și de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, în care alte persoane, care nu au calitatea de părți în procesul penal, ar putea avea anumite pretenții financiare izvorâte din desfășurarea procesului penal, precum și referitor la alte situații decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din Codul de procedură penală prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

17.Acest mecanism juridic nu este de natură a lipsi persoanele îndreptățite la restituirea unor sume de bani, reprezentând cheltuieli judiciare, de posibilitatea de a-și valorifica respectivele drepturi, ci prevede un alt mecanism juridic de stabilire a drepturilor în cauză decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Această soluție juridică reprezintă, însă, opțiunea legiuitorului, justificată de lipsa calității de părți în procesul penal a persoanelor în cauză, opțiune exprimată potrivit atribuției sale constituționale reglementate prin dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală și în marja de apreciere prevăzută de acestea.

18.În ceea ce privește ipoteza invocată de autorul excepției, aceea a plății cheltuielilor judiciare în cazul dispunerii unei soluții de clasare, Curtea constată că aceasta este reglementată la art. 275 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevede că dispozițiile alin. (1) pct. 1 și pct. 2 și ale alin. (2)-(4) ale articolului anterior menționat se aplică, în mod corespunzător, în cazul dispunerii, în cursul urmăririi penale, a unei soluții de clasare și în situația respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor și măsurilor dispuse de organele de urmărire penală. În acest sens, conform prevederilor art. 275 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, în caz de achitare, de către persoana vătămată, în măsura în care i se reține o culpă procesuală; de către partea civilă căreia i s-au respins în totul pretențiile civile, în măsura în care îi este reținută o culpă procesuală; sau de către inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului; iar, în cazul încetării procesului penal, de către inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire; de către persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă; de către partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală; sau, de către inculpat și persoana vătămată, în caz de împăcare. De asemenea, conform art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cazul declarării apelului, recursului în casație ori al introducerii unei contestații sau oricărei altei cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul în casație, contestația sau cererea. Potrivit alin. (3) al aceluiași art. 275, în toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, iar, conform art. 275 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazul în care mai multe părți sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. Dintre dispozițiile legale anterior enumerate, Curtea reține că prezintă relevanță prevederile art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, care dispun suportarea de către stat a cheltuielilor avansate de către acesta, în situațiile nereglementate, în mod expres, la art. 275 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală. Acestea trebuie coroborate cu dispozițiile art. 272 din Codul de procedură penală, ce reglementează acoperirea cheltuielilor judiciare, care prevăd, la alin. (1), ca regulă generală, că cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți, iar, la alin. (2), că cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort.

19.Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că, în ipoteza juridică a dispunerii soluției clasării, cheltuielile judiciare avansate de stat, conform dispozițiilor art. 272 din Codul de procedură penală, cu privire la acte procesuale referitoare la persoane care nu au calitatea de părți în procesul penal, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, sau vor fi suportate, prin aplicarea, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 275 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 și ale alin. (2)-(4) din codul anterior menționat, așa cum prevede alin. (5) al aceluiași art. 275.20. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută încălcarea, prin textele criticate, a dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) și alin. (2) și a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, referitoare la dreptul de proprietate privată, persoanele care au dreptul la plata unor cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale putându-și valorifica respectivele drepturi, conform mecanismelor procesuale mai sus analizate.

21.Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate asemănătoare, fiind pronunțată în acest sens Decizia nr. 270 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

22.Prin decizia anterior menționată, paragrafele 15-24, Curtea a reținut că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudențe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunțate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunțate înaintea soluționării definitive a cauzelor, pentru a evita situația imposibilității producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluționate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-477^1 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariția unei practici neunitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești.

23.Astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci valoarea unui incident procedural prin care se soluționează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfășurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a mențiunilor „în cursul judecății“ și „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, denotă intenția acestuia de a exclude judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile.

24.Condițiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 din Codul de procedură penală, următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluționarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

25.Prin aceeași decizie s-a constatat că, asupra cererilor formulate conform art. 475 din Codul de procedură penală, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță, potrivit art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin decizii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării.

26.Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceștia sunt completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării unor cauze în primă instanță.

27.Curtea a reținut însă faptul că, în prezenta cauză, criticile formulate nu vizează sfera constituționalității legii și că reglementarea criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuțiilor constituționale prevăzute la art. 61 din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este și sensul prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.

28.Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, Curtea a constatat că acesta conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33).

29.În acest context, Curtea a constatat că, potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță poate fi formulat apel, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Iar, conform art. 417 din Codul de procedură penală, apelul reprezintă o cale ordinară de atac integral devolutivă, instanța fiind obligată, conform alin. (2) al articolului anterior menționat, ca, în limitele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol, limite date de persoana care a declarat apelul, de persoana la care se referă declarația de apel și de calitatea pe care apelantul o are în proces, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.

30.Așa fiind, nimic nu împiedică oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală să solicite instanței de apel sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, atunci când apreciază că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia este necesar ca instanța supremă să se pronunțe înaintea soluționării definitive a cauzei. Prin urmare, procedura soluționării căii de atac a apelului oferă dreptul de a solicita instanței de apel sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, fapt ce constituie o garanție procesuală a dreptului la apărare. În consecință, nu poate fi reținută încălcarea prin art. 475 din Codul de procedură penală a prevederilor art. 24 din Constituție.

31.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența anterior analizată, atât soluția, cât și considerentele deciziei mai sus citate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

32.Distinct de cele reținute de prin Decizia nr. 270 din 10 mai 2016 și având în vedere argumentele invocate în cuprinsul acesteia, Curtea reține că nu poate fi reținută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenție. Referitor la drepturile fundamentale anterior menționate, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că acestea garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragraful 19).

33.În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, a prevederilor constituționale ale art. 124 alin. (2), Curtea reține că acestea nu sunt încălcate prin textul criticat, întrucât particularitățile procedurale invocate de autorul excepției nu echivalează cu lipsa caracterului egal al justiției.

34.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Abate Diego în Dosarul nr. 4.971/55/2016 al Judecătoriei Arad - Secția penală și constată că dispozițiile art. 276 și art. 475 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 iunie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop