La nivelul Curții de Apel Iași, opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Tribunalului Iași - Secția penală este în sensul că aparține instanței penale competența de a cerceta falsul.
Punctul de vedere majoritar al judecătorilor din cadrul Judecătoriei Iași în legătură cu chestiunea de drept expusă mai sus este în sensul că dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd, fără dubiu, că cercetarea falsului se face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă, dispoziții care nu pot primi o altă interpretare nici după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv a art. 549^1 din Codul de procedură penală.
Judecătoria Pașcani a apreciat că desființarea unui înscris ca fiind fals poate fi realizată pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 549^1 din Codul de procedură penală în situația în care în cauza penală s-a efectuat o cercetare penală din care rezultă indubitabil că înscrisul este fals (raport de expertiză grafoscopică), însă, ca urmare a intervenirii unei cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a dispus în mod definitiv clasarea cauzei.
În situația în care, în cauza penală, în cursul urmăririi penale, nu s-a efectuat o cercetare penală din care să rezulte în mod clar că înscrisul este fals, însă s-a dispus în mod definitiv clasarea cauzei ca urmare a constatării unei cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, s-a apreciat că cercetarea falsului nu poate fi realizată pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 549^1 din Codul de procedură penală tocmai ca urmare a existenței unei cauze care împiedică în procesul penal derularea unei anchete în continuare.
Referitor la imposibilitatea continuării administrării de probe în procesul penal în vederea stabilirii înscrisului ca fiind fals, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că din momentul în care se constată că a intervenit prescripția răspunderii penale, organele judiciare, indiferent de etapa în care se află procesul penal, au obligația să dispună clasarea sau încetarea procesului penal fără a mai putea administra alte probe în cauză, fără a mai putea efectua acte de urmărire penală, analiza vinovăției persoanei acuzate într-o atare situație neputându-se realiza decât cu încălcarea art. 6 pct. 2 din C.E.D.O.
Astfel, în Cauza Didu contra României (paragrafele 138-143), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenție privind prezumția de nevinovăție, reținând că, deși se constatase intervenția prescripției răspunderii penale, instanța națională a apreciat că din probele administrate rezultă că reclamantul comisese infracțiunea respectivă, punând sub semnul întrebării nevinovăția reclamantului prin pronunțarea asupra vinovăției acestuia în virtutea Codului penal,
Deși Curtea a mai reținut că constatarea vinovăției reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acțiuni civile în despăgubirea părții lezate, greșeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu toate acestea a reținut că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenție referitor la prezumția de nevinovăție, apreciind că este suficientă chiar și o motivație care să dea de gândit că judecătorul consideră că partea reclamată este vinovată.
În acest sens se reține că noua jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că, în momentul în care se constată cauza care înlătură răspunderea penală a prescripției răspunderii penale, în vederea garantării prezumției de nevinovăție, organele judiciare nu mai pot evalua probele din cauză, chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că s-a comis totuși o infracțiune,
Astfel, în jurisprudență sa (a se vedea Cauza Coeme și alții contra Belgiei și Cauza Previti contra Italiei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, din momentul intervenției prescripției răspunderii penale, prezumția de nevinovăție a făptuitorului rămâne intactă și nu poate fi afectată, chiar în urma solicitării inculpatului, prin nicio analiză ulterioară a probelor administrate în cauză care ar putea pune la îndoială nevinovăția persoanei acuzate.
S-a apreciat că în situația în care din probele administrate în cursul urmăririi penale nu rezultă caracterul fals al înscrisului, iar cercetarea penală nu mai poate continua ca urmare a intervenirii unei cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, competența de a cerceta falsul revine instanței civile, așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 552 din 7 iunie 2007.
De asemenea, s-a apreciat că în cazul în care nu există o ordonanță/încheiere prin care organul de urmărire penală sau judecătorul de cameră preliminară constată cauza de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, ca urmare a faptului că nu au fost sesizate organele de urmărire penală, instanța civilă trebuie să sesizeze parchetul și, ulterior emiterii soluției, să continue judecata cauzei.
A fost indicată o cauză definitiv soluționată care interesează problema de drept, respectiv Dosarul nr. 400/866/2019 având ca obiect o plângere în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, soluționată prin Încheierea nr. 92 din 29 martie 2019, în care petentul a atacat soluția de clasare tocmai pe considerentul că procurorul de caz nu a propus, prin ordonanța de clasare, sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea desființării unui înscris reclamat ca fiind fals.
Judecătorul de cameră preliminară a respins plângerea petentului pe considerentul faptului că în cauză nu s-au efectuat cercetări cu privire la caracterul fals al înscrisului ca urmare a imposibilității continuării cercetării penale, fiind incidentă cauza prescripției răspunderii penale, urmând ca înscrisul reclamat ca fiind fals să fie evaluat în baza probelor care se vor administra în cadrul unei acțiuni civile, conform procedurii prevăzute de art. 308 din Codul de procedură civilă.
Tribunalul Vaslui și instanțele arondate consideră că există un conflict între cele două reglementări succesive, ce presupune în mod obligatoriu considerarea prevederilor art. 308 din Codul de procedură civilă ca fiind abrogate implicit.
S-a arătat că prevederile art. 308 din Codul de procedură civilă reiau, în esență, dispozițiile art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865, prin Decizia nr. 552 din 7 iunie 2007, Curtea Constituțională a statuat că acestea nu contravin art. 21,24 și 126 din Constituția României, republicată, întrucât, reglementându-se competența instanței civile de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în cazurile în care instanța penală nu poate fi sesizată „fie pentru că autorul falsului nu a fost identificat, fie pentru că acțiunea penală s-a stins sau s-a prescris“, s-a realizat, în concret, prerogativa discreționară a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reglementări speciale, în deplină conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.
Trebuie amintit că, în timp ce dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă nu au suferit modificări la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și nici ulterior, se observă că, în varianta inițială a Legii nr. 135/2010, art. 315 alin. (2) din Codul de procedură penală avea următorul conținut:
(2)Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind: [...] c) sesizarea instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.
Or, procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării (art. 549^1 din Codul de procedură penală) nu se regăsea, așadar, nici în reglementarea anterioară (Codul de procedură penală de la 1968) și nici în varianta inițială a Legii nr. 135/2010, capitolul al IX-lea din titlul IV din Codul de procedură penală actual fiind introdus prin Legea nr. 255/2013, pentru a complini dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. c) și d) dinCodul de procedură penală, potrivit cărora ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind: [...] c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale;
d)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris.
Astfel fiind, în economia vechiului Cod de procedură penală, procurorul avea, potrivit art. 245 alin. 1 lit. c^1) din același act normativ, doar prerogativa de a sesiza, prin ordonanța de încetare a urmăririi penale, instanța civilă competentă în vederea desființării totale sau parțiale a unui înscris.
Conform Codului de procedură penală în vigoare, competența de a dispune asupra desființării totale sau parțiale a unui înscris aparține doar judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar fi revenit competența de soluționare a cauzei în primă instanță, potrivit procedurii speciale reglementate la art. 549^1 din Codul de procedură penală.
S-a considerat, pe cale de consecință, că odată cu intrarea în vigoare a normei cu caracter special - art. 549^1 din Codul de procedură penală, dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă au fost abrogate implicit.
În acest sens se constată că pentru a exista premisa abrogării, fie ea expresă, fie implicită, este necesar ca lex priori și lex posteriori să reglementeze aceeași materie, același domeniu, pentru că numai în aceste condiții putem vorbi despre un actus contrarius, condiție ce reiese din prevederile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care impun cerința ca norma juridică de același rang să aibă același obiect cu norma ulterioară, dispozițiile precitate fiind pe deplin incidente câtă vreme cele două norme aflate în conflict sunt cuprinse în acte normative de forță egală și au, fără putință de tăgadă, același obiect.
Astfel fiind, în măsura în care, în cursul soluționării unei cauze civile, instanța face aplicarea art. 307 din Codul de procedură civilă, incidența oricărei cauze care împiedică punerea în mișcare sau continuarea acțiunii penale conduce implicit la aplicarea de către procuror a dispozițiilor art. 549^1 din Codul de procedură penală.