Decizie nr. 68 din 18 februarie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Ildiko Anicuţa Neacşu în Dosarul nr. 3.613/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 950D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.613/3/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Ildiko Anicuţa Neacşu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 65 şi art. 66 din Codul muncii sunt neconstituţionale prin raportare la art. 69-74 din Legea nr. 53/2003 şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 9 mai 2011, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3) şi art. 41, în măsura în care concedierii individuale, fără culpa salariatului, nu îi sunt aplicabile prevederile legale ce condiţionează concedierea colectivă. În acest sens arată că prevederile art. 65 din Codul muncii constituie prin ele însele o garanţie a protecţiei drepturilor salariaţilor, stabilind condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Pentru aceste raţiuni, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că legea prevede nu doar cerinţa ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, ci şi pe aceea de a fi justificată de o cauză reală şi serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură, care sunt condiţii de fond ale concedierii individuale, vizând însuşi conţinutul concedierii. Însă, în cazul concedierilor fără culpa salariatului, când acestea sunt colective, pentru o protecţie socială eficientă, se impun anumite condiţii prealabile, fiind prevăzute o serie de obligaţii ale angajatorului de natură a asigura o protecţie socială efectivă, respectiv iniţierea unor informări ce privesc exercitarea drepturilor sindicale (art. 69 şi art. 71), obligaţiile angajatorului de notificare către inspectoratul teritorial de muncă (art. 70, art. 72 şi art. 73), precum şi dreptul salariatului la reangajare (art. 74). Aceste garanţii nu se aplică concedierilor individuale, ceea ce creează un regim discriminatoriu între concedierile individuale şi cele colective, chiar dacă situaţia salariatului într-un proces de concediere este identică.

6.Totodată, susţine că, pe de o parte, prevederile art. 74 devin inaplicabile concedierilor individuale într-o interpretare formală a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 9 mai 2011, întemeiată pe premisa greşită că în cazul concedierilor individuale nu ar mai exista locuri de muncă disponibile. Pe de altă parte, Curtea Constituţională, fără a face distincţie între concedierea colectivă şi cea individuală, în jurisprudenţa sa, a statuat că aceste dispoziţii prevăd obligaţia angajatorului de a menţiona în cuprinsul deciziei de concediere, care trebuie comunicată în scris salariatului, suficiente motive şi informaţii pe baza cărora salariatul să poată aprecia legalitatea deciziei.

7.În final, arată că salariaţii concediaţi pentru motive ce nu ţin de persoana lor se bucură de drepturi diferenţiate după cum este vorba de o concediere colectivă sau individuală. Scopul unei asemenea diferenţieri este neconstituţional în măsura în care el serveşte numai angajatorului pentru a opera mai facil concedieri individuale. Prin aceasta se creează o veritabilă discriminare, deoarece nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care institute o discriminare, iar potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu.

8.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale opinează în sensul că dispoziţiile art. 65 şi art. 66 din Legea nr. 53/2003 nu contravin prevederilor constituţionale invocate. În acest sens arată că art. 65 din Codul muncii se referă la concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, iar criticile autoarei vizează modul în care legiuitorul a ales să reglementeze procedura concedierii individuale, prin comparaţie cu procedura concedierii colective, în cazul acesteia din urmă fiind instituite mai multe măsuri de protecţie a salariaţilor vizaţi de măsura desfiinţării posturilor, prin prevederile art. 69-74 din Codul muncii. Astfel, autoarea excepţiei tinde la completarea prevederilor legale supuse controlului de neconstituţionalitate, urmărind instituirea unor garanţii şi proceduri similare şi în cazul concedierilor individuale. În acest context, instanţa apreciază că un astfel de demers contravine rolului Curţii Constituţionale de legislator negativ, care are abilitarea doar de a elimina prevederile legale supuse controlului, aflate în neconcordanţă cu Legea fundamentală, nu şi pe aceea de a completa dispoziţiile criticate. În ceea ce priveşte compatibilitatea dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, arată că acestea au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

9.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul cuprins:

–Art. 65: "(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

(2)Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă."

–Art. 66: "Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă."

13.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevăd că, în ceea ce priveşte concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, aceasta poate fi individuală sau colectivă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 65 din aceeaşi lege stabilesc ce înseamnă concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, respectiv aceasta reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, context în care desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, respectiv condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia.

15.Din analiza susţinerilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, se observă că aceasta este nemulţumită, în principal, de faptul că, în cazul concedierii colective pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, legea prevede anumite condiţii prealabile, respectiv o serie de obligaţii ale angajatorului de natură a asigura o protecţie socială efectivă, astfel cum sunt cuprinse în Secţiunea a 5-a: Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective, art. 68-74 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, şi care nu sunt aplicabile şi concedierilor individuale. Or, în opinia autoarei, prin neaplicarea acestui cadru legal şi concedierilor individuale, cu precădere în ceea ce priveşte obligaţiile angajatorului de notificare către inspectoratul teritorial de muncă [art. 72 din Legea nr. 53/2003] şi dreptul salariatului la reangajare [art. 74 din Legea nr. 53/2003], se creează un regim discriminatoriu între concedierile individuale şi cele colective. În acest context, menţionează că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 9 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 24 iunie 2011, prin care au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii [în forma nerepublicată], care prevăd că "decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: [...] d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64", nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

16.Referitor la susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la pretinsa discriminare între regimul juridic aplicabil concedierilor colective şi cel aplicabil concedierilor individuale, ca urmare a instituirii, prin lege, a unor măsuri suplimentare de protecţie pentru salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor în cadrul concedierii colective, se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, o măsură de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situaţii specifice, a egalităţii cetăţenilor, care ar fi afectată în lipsa ei, principiul egalităţii neinterzicând reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

17.Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 840 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 30 iulie 2009, a constatat că "art. 65 din Codul muncii reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, fără a institui discriminări de natură să încalce principiul egalităţii în faţa legii, consacrat constituţional prin dispoziţiile art. 16 din Constituţie".

18.Cu privire la invocarea în susţinerea excepţiei a art. 21 din Constituţie, prin Decizia nr. 840 din 2 iunie 2009, precitată, Curtea a constatat că aceste dispoziţii constituţionale nu sunt încălcate prin prevederile criticate din Codul muncii, deoarece acestea nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci reglementează condiţiile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, desfiinţarea locului de muncă trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Totodată, cât priveşte verificarea valabilităţii motivului invocat de angajator, precum şi împotriva eventualelor măsuri abuzive şi nelegale de concediere, salariaţii beneficiază de dreptul de a face contestaţie la instanţele judecătoreşti, care pot cere administrarea de probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă şi, astfel, prin hotărâre judecătorească se poate restabili dreptul încălcat (a se vedea Decizia nr. 350 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 26 august 2005).

19.Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate în raport de prevederile art. 41 din Constituţie, se reţine că aceasta este neîntemeiată. Astfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţia socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale. În exercitarea acestor drepturi orice persoană are posibilitatea să se încadreze în muncă fără să fie forţată în acest sens, să opteze pentru o anumită profesie, meserie sau ocupaţie, pentru care se pregăteşte şi se califică în mod corespunzător, precum şi pentru un loc de muncă dorit. Astfel, Curtea a reţinut că acestea nu sunt însă drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, de aceste drepturi beneficiind numai persoanele cu calificarea şi aptitudinile necesare unei profesii, meserii sau ocupaţii pentru care are calificarea şi aptitudinea necesare. În acest sens, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare şi în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă. Acesta poate înceta şi din iniţiativa angajatorului pentru motive ce ţin de persoana salariatului, dar şi pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii. Aceste motive sunt concret determinate de lege, iar salariatul concediat poate contesta în justiţie legalitatea şi temeinicia motivelor concedierii. De altfel, Curtea a observat că în art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită se prevede posibilitatea concedierii salariaţilor pentru "un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului" (Decizia nr. 379 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 25 octombrie 2004).

20.În ceea ce priveşte condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia, acestea urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părţi ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desfiinţarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun - dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea activităţii etc. -, pe de o parte, şi nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte. Pentru aceste raţiuni, legea prevede nu doar cerinţa ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, ci şi pe aceea de a fi justificată de o cauză reală şi serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură (a se vedea Decizia nr. 420 din 15 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014).

21.Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 67 din Codul muncii, salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

22.Distinct de acestea, Curtea observă că, practic, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte şi completarea prevederilor art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 în sensul instituirii unor garanţii şi proceduri similare celor aferente concedierii colective şi în ceea ce priveşte concedierea individuală, aspect ce nu poate fi reţinut, deoarece Curtea s-ar substitui puterii legislative, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării". Tocmai de aceea, chiar dacă omisiunea de reglementare ori caracterul incomplet al acesteia ar fi reale, suplinirea lipsei de reglementare nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "(...) se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

23.Referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept, Curtea reţine că acestea nu sunt incidente în cauză.

24.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ildiko Anicuţa Neacşu în Dosarul nr. 3.613/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu