Decizie nr. 231 din 25 mai 2004

Nicolae Popa - preşedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Baltă - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, aprobată prin Legea nr. 323/2001, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Amir Abdul Rahman în Dosarul nr. 6.907/2003 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile criticate nu contravin principiului egalităţii în drepturi, deoarece art. 16 din Constituţie, republicată, se referă numai la cetăţenii români. Se mai arată că nu sunt încălcate nici celelalte texte constituţionale invocate în susţinerea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 ianuarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 6.907/2003, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Amir Abdul Rahman.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor criticate, cetăţenilor străini care solicită acordarea statutului de refugiat le este interzisă folosirea plângerii împotriva hotărârii de respingere, pe calea contenciosului administrativ, fiind obligaţi să se adreseze judecătoriei, deşi, pe de o parte, ar trebui să fie egali cu cetăţenii români, iar pe de altă parte, potrivit Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor, în cazurile prevăzute de art. 19 alin. (1), cetăţenii străini se pot adresa justiţiei pe calea contenciosului administrativ.

Autorul excepţiei invocă, în susţinerea excepţiei, încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 52 alin. (1) şi art. 53 alin. (1).

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, formulându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În legătură cu critica autorului excepţiei privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii, se arată că "art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care reglementează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu este aplicabil în speţă, deoarece textul constituţional are în vedere doar cetăţenii români, iar nu şi apatrizii ori străinii care intră sub incidenţa art. 18 din Legea fundamentală". De altfel, se arată în continuare, invocându-se şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, "procedura pentru acordarea statutului de refugiat reprezintă o situaţie juridică specifică, deosebită de procedura legală pentru soluţionarea altor categorii de cereri, iar legiuitorul poate institui, în considerarea acestei situaţii, o procedură aparte, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţia republicată".

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciază, de asemenea, că nu este întemeiată nici critica formulată de autorul excepţiei în raport cu art. 52 alin. (1) din Constituţie, republicată, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, deoarece "în cadrul procedurii de soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat în România, art. 15 din ordonanţa criticată reglementează în mod expres dreptul străinului de a se adresa instanţei atunci când acesta se consideră vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim prin hotărâre de respingere a cererii, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale".

Prevederile invocate nu încalcă, în opinia preşedintelui Camerei Deputaţilor, nici dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată.

Guvernul apreciază că excepţia este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se susţine că recurgerea la procedura contenciosului administrativ nu este necesară, legea specială prevăzând în mod expres dreptul persoanei de a se adresa justiţiei. De asemenea, Guvernul arată că "dispoziţiile criticate nu conţin restrângeri speciale ale exerciţiului unor drepturi pentru străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului român". Mai mult, se arată în continuare, conform art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, solicitanţii se bucură, pe întreaga durată a procedurii de acordare a statutului de refugiat, "de dreptul de a fi asistaţi sau reprezentaţi de un avocat, de dreptul de a li se asigura în mod gratuit un interpret, de a fi consiliaţi şi asistaţi de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale, de a fi informaţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au".

În legătură cu susţinerea autorului excepţiei că exercitarea căii de atac a recursului nu se face în condiţii optime, Guvernul precizează că, potrivit art. 129 din Constituţie, republicată, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, căile de atac pot fi exercitate de partea interesată şi de Ministerul Public numai în condiţiile legii". De asemenea, Guvernul arată că "legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură în considerarea unor situaţii deosebite, astfel cum este şi situaţia refugiaţilor în România".

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În susţinerea acestui punct de vedere se arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate întemeiată pe invocarea încălcării principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, întrucât textul criticat nu distinge între diferitele categorii de solicitanţi ai statutului de refugiat. Totodată, se arată că "procedura pentru acordarea acestui statut reprezintă o situaţie juridică specifică, care nu se poate confunda cu procedura legală pentru soluţionarea altor categorii de cereri, iar legiuitorul poate institui, în considerarea acestei situaţii, o procedură aparte".

Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 52 din Constituţie, republicată, privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, Avocatul Poporului apreciază că aceasta "nu poate fi reţinută, deoarece, în cadrul procedurii de soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat în România, legea prevede în mod expres dreptul străinului de a se adresa justiţiei în cazul în care acesta s-ar considera vătămat într-un drept al său prin hotărârea de respingere a cererii, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale". Pe cale de consecinţă, se arată că "legiuitorul a apreciat că în România nu este necesară recurgerea la procedura contenciosului administrativ. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 295/2001)". Pe de altă parte, se susţine că, "în plus, procedura prevăzută de art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 este conformă cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, în sensul că este constituţional ca numai prin lege să se stabilească competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, ceea ce s-a şi realizat prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000".

Potrivit punctului de vedere al Avocatului Poporului, nici susţinerea că dispoziţiile criticate ar încălca prevederile art. 53 din Constituţie, republicată, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi nu este fondată, întrucât, se arată în continuare, prevederile criticate "nu conţin restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi pentru străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului român". Conform art. 18 alin. (1) din Constituţie, republicată, "cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor". În aceste condiţii, susţine Avocatul Poporului, "este indiferent dacă aceştia solicită sau nu acordarea statutului de refugiat, ca formă de protecţie a străinilor din partea statului român, întrucât şi într-un caz cât şi în celălalt, persoanele în cauză au aceleaşi drepturi". Totodată, se mai arată în acest punct de vedere că "în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor care solicită acordarea statutului de refugiat, aceştia au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, printre care şi dreptul înscris la art. 15, de a contesta hotărârea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi prin care se decide acordarea sau nu a statutului de refugiat în România. Acest drept este conform cu art. 18 din Constituţie, întrucât se realizează astfel protecţia generală a persoanelor şi a averilor şi, în consecinţă, textul legal criticat nu conţine o restrângere a exercitării unui drept, ci, dimpotrivă, recunoaşte un drept".

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323 din 27 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 31 ianuarie 2004, dispoziţii care au următorul cuprins:

(3)Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea. [...]

(5)Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente, care o va soluţiona în termen de 30 de zile. [...] (7) Împotriva hotărârii instanţei contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Declararea recursului în termen suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului.

(8)Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa pe rolul instanţei de recurs.

Critica de neconstituţionalitate se bazează pe susţinerea că, prin dispoziţiile criticate, cetăţenilor străini care solicită acordarea statutului de refugiat "le este interzisă calea contenciosului administrativ, deci accesul la Curtea de Apel sau Tribunal, instanţe specializate în controlul legalităţii actelor administrative". În opinia autorului excepţiei, aceste reglementări ar crea o discriminare faţă de cetăţenii români şi chiar faţă de cetăţenii străini cărora, potrivit Legii nr. 123/2001, li se limitează sau întrerupe dreptul de şedere în România. De asemenea, se mai susţine că procedura de urgenţă instituită prin dispoziţiile criticate îi privează pe cetăţenii străini refugiaţi în România de posibilitatea "de a-şi pregăti apărarea într-un termen decent, într-o problemă vitală". Autorul excepţiei consideră, totodată, că "lipsa procedurii prealabile, judecarea în regim de urgenţă, lipsa organului care a luat hotărârea contestată (participarea procurorului nu poate suplini această lacună) sunt de natură să lezeze drepturile constituţionale recunoscute şi cetăţenilor străini".

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 52 şi 53, texte care au următorul cuprins:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";

–Art. 52: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

(2)Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.";

–Art. 53: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele criticate ale Ordonanţei nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România reglementează o procedură specială, şi anume cea a soluţionării plângerii pe care străinul solicitant al statutului de refugiat o face împotriva hotărârii de respingere a cererii, dată de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi.

Această procedură de soluţionare a plângerii este instituită pentru o categorie specială de persoane şi cu privire la o anumită categorie de cereri ce comportă o urgenţă evidentă. Având la bază deci un criteriu raţional, este justificată o asemenea reglementare, diferită de cea a procedurii contenciosului administrativ, ca şi de alte proceduri prevăzute de lege.

Pe de altă parte, în lumina dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, republicată, Curtea reţine că legiuitorul este cel care stabileşte competenţa instanţelor şi procedura de judecată, respectiv exercitarea căilor de atac, ţinând seama, în principal, de natura cauzelor.

Fixarea unor termene mai scurte pentru soluţionarea cauzelor, ca şi o anumită reglementare a căilor de atac, justificată prin specificul proceselor respective, în cadrul unei proceduri speciale, stabilită în mod constituţional, prin lege sau prin ordonanţă a Guvernului, care are aceeaşi forţă juridică ca şi legea, nu este de natură să constituie nici discriminare, întrucât se aplică tuturor persoanelor din categoria respectivă (respectiv străini solicitanţi ai statutului de refugiat). De asemenea, Curtea reţine că în cauză nu a fost restrânsă exercitarea unor drepturi sau libertăţi constituţionale, stabilirea termenelor de judecată sau procedura soluţionării căilor de atac nefiind prevăzute de Constituţie, ci de lege.

În acelaşi timp, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa constantă, în deplin acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării nu are semnificaţia introducerii uniformităţii în ceea ce priveşte tratamentul juridic aplicabil subiectelor de drept. Dimpotrivă, conform acestei jurisprudenţe, este admisibilă diferenţa de tratament juridic pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv.

De altfel, Constituţia prevede, în art. 18, referitor la străini şi apatrizi, că aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi, iar dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Dispoziţiile art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004, care, în esenţă, conţineau prevederi asemănătoare celor criticate prin excepţia de faţă, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 295 din 1 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2002, a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate (cu acelaşi obiect), prin care se invocase încălcarea principiului egalităţii prevăzut de art. 16 alin. (1), a dispoziţiilor art. 48 privind dreptul persoanei vătămate şi cele ale art. 49 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi.

În esenţă, Curtea a reţinut în decizia menţionată că "prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care reglementează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acest text constituţional are în vedere numai cetăţenii români, iar nu şi străinii sau apatrizii, care cad sub incidenţa reglementării generale a art. 18 din Constituţie".

De asemenea, în considerentele deciziei, Curtea menţiona că procedura acordării statutului de refugiat în România a fost în trecut reglementată în mod similar şi prin art. 13 din Legea nr. 15/1996, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, lege a cărei constituţionalitate fusese constatată prin Decizia nr. 49 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004, excepţie ridicată de Amir Abdul Rahman în Dosarul nr. 6.907/2003 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 mai 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta