Decizie nr. 851 din 23 iunie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, excepţie ridicată de Gheorghe Doicu în Dosarul nr. 1.833/116/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând totodată că prin Legea nr. 348/2006 termenul în care persoanele îndreptăţite la obţinerea unor compensaţii pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, puteau depune cereri a fost prelungit cu 18 luni, calculate de la data intrării în vigoare a acestei legi.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.833/116/2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, excepţie ridicată de Gheorghe Doicu într-o cauză având ca obiect repunerea în termenul de formulare a cererii pentru acordarea de despăgubiri pentru bunurile deţinute pe teritoriul statului bulgar.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie se susţine că prin instituirea termenului de decădere din dreptul de a obţine compensaţii pentru pagubele suferite ca urmare a aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, statul român nu îşi respectă obligaţia de a acorda compensaţii tuturor cetăţenilor săi aflaţi în situaţia de a fi fost prejudiciaţi în urma aplicării tratatului anterior referit, obligaţie prevăzută la art. V alin. (1) din Acordul privitor la schimbul de populaţie română şi bulgară, reglementat în anexa C la acest tratat, cu atât mai mult cu cât "a încasat efectiv şi a folosit exclusiv despăgubirile acordate de statul bulgar încă din anul 1942".

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie se arată că termenul de decădere instituit prin prevederile legale criticate este discriminatoriu în raport cu toate celelalte categorii de titulari de drepturi de proprietate, fiind aplicat numai acelor proprietari care au părăsit Bulgaria în urma aplicării tratatului încheiat între cele două ţări şi semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1), alin. (2) prima teză, alin. (4) şi (8), se afirmă că prin termenul de decădere prevăzut la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 legiuitorul a instituit o limitare profund nerezonabilă a posibilităţii de valorificare a unui drept garantat. Totodată, se arată că ar fi putut fi îngrădit, prin textul de lege criticat, cel mult dreptul de a uza de procedura administrativă prevăzută de legea în cauză, dar nu şi dreptul de a obţine compensaţii pe cale judiciară, şi că, în acest fel, cetăţenii pe care statul român avea obligaţia să îi despăgubească, potrivit dispoziţiilor aceleiaşi legi, sunt supuşi unei exproprieri.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată şi arată că stabilirea unui termen în care persoanele îndreptăţite pot înregistra cereri de acordare a despăgubirilor reglementate prin Legea nr. 9/1998 la comisiile judeţene pentru aplicarea acestei legi nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi nici dreptul de proprietate privată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2007.

Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că, în realitate, autorul critică dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, asupra cărora Curtea, potrivit jurisprudenţei sale, urmează să se pronunţe prin prezenta decizie.

Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins:

Art. 4. – (1) În termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite la compensaţii, foştii proprietari sau moştenitorii acestora, vor depune în acest sens cereri însoţite de acte doveditoare la comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi ale art. 44 alin. (1), alin. (2) teza întâi, alin. (4) şi (8) cu privire la dreptul de proprietate privată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că într-adevăr există o diferenţă de tratament juridic între foştii proprietari care au deţinut bunuri imobile în Bulgaria anterior semnării Tratatului din 7 septembrie 1940 şi care, în prezent, deţin o creanţă împotriva statului român (a se vedea Decizia nr. 312 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 7 februarie 2003) şi celelalte persoane titulare ale dreptului de proprietate, tocmai pentru faptul că primei categorii de persoane, respectiv "persoanelor îndreptăţite la compensaţii" potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, le-a fost impus un termen de decădere în interiorul căruia puteau solicita plata acestora. O asemenea diferenţă de tratament juridic este justificată în mod obiectiv şi raţional de faptul că Legea nr. 9/1998 face parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă cetăţenilor români, foşti proprietari sau moştenitori ai acestora, pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

De asemenea, în ceea ce priveşte compensaţiile acordate pentru acoperirea prejudiciilor suferite de către titularii dreptului de proprietate deposedaţi în urma aplicării tratatului anterior arătat, legiuitorul are competenţa de a reglementa modalitatea de acordare şi cuantumul acestora, potrivit situaţiei juridice specifice acestei categorii de proprietari, fără ca astfel să creeze discriminare în raport cu titularii altor drepturi de proprietate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, unor situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit, aşa cum se statuează în Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.

În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44, Curtea, prin Decizia nr. 119 din 1 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 4 mai 2005, a statuat că în analiza sa nu poate face abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, Curtea a arătat că, potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel unele limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura pentru obţinerea de compensaţii, potrivit Legii nr. 9/1998, ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică a raporturilor civile, intolerabil într-un stat de drept.

Pe de altă parte, împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să solicite aceste compensaţii, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale dă expresie propriei sale culpe, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Această atitudine este cu atât mai puţin scuzabilă, cu cât acest termen ar fi putut să fie prelungit cu încă 90 de zile de la data depunerii cererii, în situaţia imposibilităţii temporare de a procura acte doveditoare.

Curtea a arătat că termenul prevăzut de alin. (1) al art. 4 din lege este un termen de decădere, iar decăderea, ca sancţiune de drept civil, are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege, nefiindu-i astfel aplicabile regulile privitoare la întrerupere, suspendare şi repunere în termen.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice modificarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată şi argumentele pe care aceasta s-a întemeiat îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de cele arătate în decizia menţionată, Curtea mai reţine că, pentru raţiuni ce ţin de realizarea unui just echilibru între interesul general şi interesul particular şi de asigurarea securităţii raporturilor juridice civile, legiuitorul poate opta pentru stabilirea unor termene de decădere înăuntrul cărora titularii dreptului la obţinerea unor compensaţii să îşi poată valorifica dreptul astfel reglementat până în momentul împlinirii acestora, sub sancţiunea pierderii lui, fără a fi încălcate prevederile art. 44 din Constituţie.

De altfel, Curtea observă că prin Legea nr. 348/2006 privind stabilirea unui nou termen pentru cetăţenii români care nu au beneficiat de prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 25 iulie 2006, termenul la care face referire autorul excepţiei a fost prelungit cu 18 luni, calculate de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin nici prevederilor art. 11 din Constituţie privind dreptul internaţional şi dreptul intern, stabilirea termenului de decădere criticat de autorul excepţiei neechivalând cu nesocotirea de către legiuitor a prevederilor Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, respectiv a dispoziţiilor art. V alin. (1) din anexa C la tratat, intitulată "Acord privitor la schimbul de populaţiune română şi bulgară", potrivit cărora "Statul român ia în sarcina sa despăgubirea românilor ce părăsesc bunurile lor rurale situate în teritoriile transferate Bulgariei".

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, excepţie ridicată de Gheorghe Doicu în Dosarul nr. 1.833/116/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 iunie 2011.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop