Decizie nr. 1.059 din 11 decembrie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela-Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Volksbank România" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.071/2/2010/a1* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.355D/2012.

La apelul nominal se prezintă, pentru partea Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, doamna consilier juridic Violeta Antoni, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a depus o întâmpinare prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii prezente, care arată că, în urma modificărilor aduse ordonanţei de urgenţă, în prezent, aceasta corespunde pe deplin dispoziţiilor constituţionale.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 12.071/2/2010/a1*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială "Volksbank România" - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unui act administrativ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea consideră că reglementările criticate sunt neconstituţionale, întrucât Guvernul a adoptat respectiva ordonanţă de urgenţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie referitor la delegarea legislativă. Invocarea scurgerii termenului fixat pentru transpunerea directivei europene evocate în preambulul ordonanţei nu poate constitui o scuză pentru incapacitatea statului de a se organiza şi a-şi coordona instituţiile astfel încât transpunerea să fie realizată corect, cu mult înaintea termenului de 11 iunie 2008. În aceste condiţii, urgenţa nu poate fi invocată ca motiv de adoptare a ordonanţei respective.

De asemenea, prin faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 se aplică şi creditelor garantate cu ipotecă se încalcă prevederile Directivei 48/2008/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, ceea ce poate constitui un motiv de declanşare a procedurii de infringement împotriva României, contrar scopului ordonanţei de urgenţă. Menţionând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie referitoare la condiţiile ce justifică adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că emitentul actului nu motivează în ce fel este afectat interesul public major, în condiţiile neadoptării acesteia.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 încalcă, după opinia autorului excepţiei, dreptul de proprietate privată, ea aplicându-se unor contracte de credit aflate în derulare. Mai mult, unele tipuri de contract de credit nici măcar nu erau menţionate de normele Directivei 48/2008/CE , Guvernul extinzând sfera de aplicare a regulilor prescrise şi altor contracte.

Implementarea unor măsuri în afara cadrului directivei conduce la crearea unor situaţii potrivnice chiar obiectivelor acesteia. Acesta este şi motivul pentru care directiva a implementat un sistem de armonizare maximă, care nu poate fi depăşit de către statele membre. Orice depăşire a acestuia în domeniul protecţiei consumatorilor conduce la efectele inverse celor scontate: scăderea concurenţei şi blocarea consumatorului în spaţiul naţional.

Autoarea excepţiei arată că speranţa sa legitimă cu privire la creanţele rezultate din contractele de credit în derulare rezultă în mod temeinic din: existenţa unor contracte de credit încheiate în mod legal înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, existenţa dreptului Uniunii Europene în acord cu care Directiva nr. 2008/48/CE nu se aplică contractelor de credit în derulare, prevederile art. 148 din Constituţia României în acord cu care dreptul comunitar primar sau derivat are prioritate faţă de orice altă dispoziţie legală naţională şi regulile Uniunii Europene relative la armonizarea maximală a dreptului comunitar cu privire la piaţa creditelor de consum.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camereale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.446 din 3 noiembrie 2011, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2, art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (1) lit. t) şi alin. (2), art. 35 alin. (1) şi (2), art. 36, art. 38 alin. (1), art. 46 alin. (2), art. 55 alin. (3), art. 88 alin. (1) lit. b) şi alin. (3), art. 89, art. 91, art. 92 şi art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. m) privind reglementarea prin lege organică a regimului juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, art. 108 alin. (3) privind regimul adoptării ordonanţelor, art. 115 alin. (1), (4) şi (6) referitor la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, art. 126 alin. (6) privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) privind obligaţiile statului în economie, art. 136 privind proprietatea şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 1.540 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012, precum şi prin Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 24 iulie 2012, Curtea a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate.

Curtea a analizat atât criticile de neconstituţionalitate extrinseci, cât şi pe cele intrinseci, statuând următoarele:

I. Curtea a constatat că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 a intervenit într-un context mai larg în care au fost adoptate mai multe acte normative care au avut drept scop limitarea efectelor crizei economico-financiare asupra economiei naţionale.

În acest sens, Curtea a observat că Guvernul, la data de 7 iunie 2010, şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului asupra proiectului de lege privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, precum şi asupra proiectului de lege privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Acest pachet de măsuri, afectând nivelul veniturilor populaţiei, cu consecinţe directe asupra nivelului de trai al acesteia, a fost însoţit şi de alte acte normative, precum ordonanţa de urgenţă criticată, adoptate în scopul limitării efectelor măsurilor de austeritate asupra populaţiei. În acest sens, în nota de fundamentare se face referire în mod expres la "criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie", ceea ce indică faptul că ordonanţa de urgenţă criticată se constituie într-o veritabilă măsură de protecţie a populaţiei, respectiv a consumatorilor care intră în sfera sa de incidenţă. Adoptarea tardivă a acesteia ar fi lipsit persoanele afectate de un instrument de natură să protejeze veniturile per familie ale populaţiei.

Pe lângă aspectele legate de criza economică, şi care în jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost considerate motive importante, dar nu suficiente pentru a justifica existenţa situaţiei extraordinare (de exemplu, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a avut în vedere faptul că, deşi declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prevăzută de art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu era iminentă (a se vedea şi Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009, şi Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011) şi că, în principiu, măsurile naţionale necesare pentru implementarea directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar (a se vedea Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010 ), necesitatea adoptării acestor măsuri de către legiuitorul delegat, respectiv Guvernul României, s-a impus în scopul evitării consecinţelor negative ce s-ar fi produs asupra concurenţei la nivelul Uniunii Europene, respectiv asigurării protecţiei imediate a consumatorilor.

Astfel, Curtea a reţinut că prin adoptarea actului normativ criticat s-a încurajat mobilitatea consumatorilor, în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiţii contractuale mai avantajoase, s-a dat posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalităţi excesive şi s-a creat cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiţii de transparenţă şi liberă concurenţă.

Pe lângă protecţia consumatorilor, această intervenţie legislativă a fost necesară pentru a permite creditorilor să îndeplinească obligaţiile prevăzute în actul normativ european, astfel încât să fie atins obiectivul de creare a pieţei interne a Uniunii Europene, care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul acesteia.

De asemenea, Curtea a observat că, în lipsa unei reglementări imediate a contractelor de credit pentru consumatori, aceştia nu ar fi putut beneficia de drepturile prevăzute de actul normativ european, ceea ce ar fi avut un impact direct asupra veniturilor consumatorilor. Totodată, s-ar fi creat o denaturare a concurenţei la nivelul instituţiilor de credit.

Curtea a mai reţinut că România, fiind un stat de drept, care face parte din Uniunea Europeană şi care şi-a asumat anumite obligaţii faţă de aceasta în baza art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, trebuie să respecte prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi să asigure aducerea la îndeplinire a cerinţelor celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Curtea a observat, însă, în conformitate cu jurisprudenţa sa mai sus citată, că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, care trebuia realizată până la data de 11 iunie 2010, nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitor la existenţa unei situaţii extraordinare. Mai mult, o atare concluzie este susţinută şi de faptul că Guvernul nu a făcut demersurile necesare şi nu a depus vreun proiect de lege la Parlament prin care să se urmărească transpunerea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, astfel că Guvernul nu ar putea invoca propria culpă pentru netranspunerea în timp util a acesteia.

Cu toate acestea, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, Guvernul a venit în preîntâmpinarea dificultăţilor economico-financiare ale populaţiei, atenuându-le, în contextul adoptării măsurilor legislative mai sus menţionate. Mai mult, prin implementarea directivei, Guvernul a reuşit să creeze cadrul favorabil liberei concurenţe între instituţiile de credit.

Desigur, limita temporală stabilită în textul directivei nu echivalează cu existenţa unei situaţii care să nu sufere amânare, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, situaţie ce ar fi fost determinată de iminenţa declanşării procedurii de infringement de către Comisia Europeană, potrivit dispoziţiilor art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Acest articol prevede că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate fi sesizată de către Comisie, atunci când un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, după ce Comisia emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile şi doar în cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie. Aşadar, această procedură presupune mai multe faze, nu intervine automat, prin simpla netranspunere în termenul prevăzut de o directivă, iar decizia de a o declanşa şi continua, respectiv de a sesiza Curtea, este un atribut discreţionar al Comisiei Europene. Or, declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazul de faţă nu era iminentă în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Aşadar, Curtea a reţinut că situaţia extraordinară a fost determinată de contextul economico-financiar dificil care reclama măsuri rapide, ferme, de natură să diminueze efectele crizei economice şi ale măsurilor de austeritate pe care aceasta le-a generat, precum şi de necesitatea luării unor măsuri pozitive pentru a nu fi afectat obiectivul de realizare a pieţei interne a Uniunii Europene.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci, Curtea a constatat că şi acestea sunt neîntemeiate.

În legătură cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de Constituţie, s-a reţinut că, în concepţia Curţii Constituţionale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare, creditorilor nefiindu-le impuse obligaţii de recalculare transparentă a dobânzilor şi de eliminare a comisioanelor percepute în trecut, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Obligaţiile care cad în sarcina creditorilor operează pentru viitor, dispoziţiile legale ce le impun fiind de aplicabilitate imediată, adică din momentul intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ceea ce înseamnă că acestea vizează prestaţiile viitoare pe care contractanţii trebuie să le execute în temeiul unui contract cu executare succesivă.

Curtea a mai observat că dispoziţiile în cauză, aplicându-se contractelor în curs de derulare, nu încalcă prevederile art. 44 din Constituţie. Astfel, nu este afectat patrimoniul creditorilor, întrucât nu este diminuat principalul obligaţiei de plată, ci modalitatea în care sunt stabilite pe viitor dobânzile şi alte costuri pe care le implică un contract de credit. Prestaţiile viitoare sub forma dobânzilor nu intră în sfera de protecţie a dreptului de proprietate, acesta protejând doar acele creanţe - în cazul de faţă sub forma sumei împrumutate, dobânzilor sau comisioanelor - care sunt certe, lichide şi exigibile.

Curtea a mai reţinut că dispoziţiile de lege criticate transpun în dreptul intern o reglementare secundară a Uniunii Europene, şi anume o directivă, act obligatoriu care stabileşte în sarcina statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat în ceea ce priveşte transpunerea, obligaţie care însă nu este de natură să împiedice legiuitorul naţional să reglementeze mai amplu, mai riguros sau mai detaliat domeniul vizat. Legiuitorul naţional este obligat, însă, să efectueze această operaţiune în mod corect, în acord cu scopul şi spiritul directivei europene transpuse, care, în cazul de faţă, vizează asigurarea unei mai eficiente protecţii a consumatorilor. De altfel, pct. 9 din preambulul Directivei 2008/48/CE prevede necesitatea de a asigura consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi de a crea o veritabilă piaţă internă, recunoscând dreptul statelor membre libertatea de a menţine sau introduce, în anumite condiţii, dispoziţii legale naţionale suplimentare. Interdicţia adresată statelor membre, prin acelaşi pct. 9, de a menţine sau de a introduce alte dispoziţii de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă nu se aplică decât în cazul dispoziţiilor armonizate din directivă. Referitor la acest aspect, şi anume la faptul dacă legiuitorul delegat a afectat prin ordonanţa de urgenţă dispoziţiile armonizate, Curtea a mai reţinut că instanţele de judecată, împreună cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sunt singurele competente să analizeze şi să constate neconcordanţa dintre legislaţia internă ce vizează transpunerea unei directive şi dreptul Uniunii Europene (a se vedea Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 182 din 22 martie 2010).

Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 73 din Constituţie, Curtea a constatat că printr-o ordonanţă de urgenţă se poate reglementa într-un domeniu rezervat legii organice (a se vedea Decizia nr. 1.189 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011).

În fine, invocarea art. 16 din Legea fundamentală în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate, autorul excepţiei nemotivând în niciun fel relaţia de contrarietate existentă între textul criticat şi această dispoziţie constituţională. În acest caz, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în invocarea acestor motive (a se vedea şi Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

Având în vedere argumentele prezentate, Curtea nu a putut reţine nici încălcarea art. 45 privind libertatea economică din Constituţia României, ţinând cont de faptul că libertatea economică se exercită în limitele legii. Aşadar, intervenţia legiuitorului în stabilirea condiţiilor de executare a contractelor cu executare succesivă nu are semnificaţia încălcării acestui articol.

Curtea a mai observat că dispoziţiile art. 108 alin. (3) şi art. 126 alin. (6) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, întrucât dispoziţiile ordonanţei de urgenţă criticate nu intră în sfera de aplicare a acestor dispoziţii constituţionale.

Luând în considerare faptul că nu s-a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale invocate sau a altor dispoziţii constituţionale, Curtea a reţinut că prevederile art. 53, respectiv ale art. 1 alin. (5) din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (1) lit. t) şi alin. (2), art. 35 alin. (1) şi (2), art. 36, art. 38 alin. (1), art. 46 alin. (2), art. 55 alin. (3), art. 88 alin. (1) lit. b) şi alin. (3), art. 89, art. 91, art. 92 şi art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Volksbank România" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.071/2/2010/a1* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 decembrie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela-Ramona Mariţiu