Decizie nr. 188 din 2 martie 2010

Acsinte Gaspar - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Carmen-Cătălina Gliga - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, excepţie ridicată de Ana-Maria Borcean, Alina Căruntu, din oficiu de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Dolj - Secţia civilă în dosarele nr. 6.262/318/2009, nr. 6.265/318/2009, nr. 7.519/4/2009, nr. 4.496/288/2009 şi nr. 746/215/2009 ale Judecătoriei Târgu Jiu, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi Tribunalului Dolj - Secţia civilă.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 ianuarie 2010, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 26 ianuarie 2010. La termenul din 26 ianuarie 2010, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 9 februarie 2010. La acest din urmă termen, precum şi la cel din 26 februarie 2010, Curtea, constatând imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, a amânat pronunţarea pentru termenul din 2 martie 2010.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 23 iunie 2009, 1 iulie 2009, 8 iulie 2009, 9 iulie 2009, pronunţate în dosarele nr. 6.262/318/2009, nr. 6.265/318/2009, nr. 7.519/4/2009, nr. 4.496/288/2009 şi nr. 746/215/2009, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Dolj - Secţia civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, excepţie ridicată de Ana-Maria Borcean, Alina Căruntu, din oficiu de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Dolj - Secţia civilă în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Ana-Maria Borcean şi Alina Căruntu arată că suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar şi eşalonarea plăţii acestora până în 2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 41 alin. (2) şi ale art. 47 alin. (1).

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, ridicând din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, apreciază că ordonanţa de urgenţă criticată încalcă art.115 alin. (4) din Constituţie, ţinând cont de faptul că instanţa constituţională a constatat încălcarea aceluiaşi text constituţional atunci când prin Decizia nr. 784 din 12 mai 2009 a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008, prin care, de asemenea, se prevedeau eşalonări cu privire la executarea unor categorii de hotărâri judecătoreşti. În fine, consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (4), art. 126 alin. (1) din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Dolj - Secţia civilă, ridicând din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, pe lângă aspectele relevate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, invocă în susţinerea excepţiei şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în unele cauze, precum Shmalko împotriva Ucrainei, 2004, Stran şi Srtatis Andreadis împotriva Greciei, 1994, Metaxas împotriva Greciei, 2004, Sandor împotriva României, 2005, toate vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil prin neexecutarea sau întârzierea executării unor hotărâri judecătoreşti.

Judecătoria Târgu Jiu, exprimându-şi opinia în dosarele nr. 5.134D/2009 şi nr. 5.331D/2009, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este întemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 5.134D/2009, apreciază că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale. În celelalte dosare, acesta nu a comunicat punctul său de vedere.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, având următorul cuprins:

Art. 1. – (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a)în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu;

b)în anul 2011 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu;

c)în anul 2012 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu.

(2)În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

(3)Sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

(4)În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin sectorul bugetar se înţelege autorităţile şi instituţiile publice a căror finanţare se asigură astfel:

a)integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

b)din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

c)integral din venituri proprii.

Art. 2. – Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plăţii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 1.

Art. 3. – Plăţile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2009, şi a prevederilor Ordinului ministrului justiţiei, al ministrului economiei şi finanţelor, al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eşalonare a plăţii sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei se execută cu respectarea prevederilor art. 1 şi 2.

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, art. 41 alin. (2) privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai, art. 115 alin. (4) privind delegarea legislativă şi art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti. Totodată, în susţinerea excepţiei sunt invocate şi o serie de prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum: art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 privind interzicerea discriminării, art. 17 privind interzicerea abuzului de drept şi ale art. 18 privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor. În fine, sunt considerate a fi încălcate şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că autorii acesteia aduc atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi una de neconstituţionalitate intrinsecă prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Având în vedere acest aspect, Curtea va analiza mai întâi critica de neconstituţionalitate extrinsecă şi, ulterior, cea intrinsecă.

I. Susţinerea potrivit căreia Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 încalcă prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie este neîntemeiată. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei "a căror reglementare nu poate fi amânată" (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005).

Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situaţiei extraordinare, Curtea a reţinut, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 255 din 11 mai 2005, că "invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...). Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil". Totodată, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că "urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare".

Mai mult, Curtea a statuat că nu se constituie într-o situaţie extraordinară cazurile "cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Aceste aspecte ţin de oportunitatea adoptării reglementării" (Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009, şi Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009).

Raportat la cauza de faţă, Curtea observă că Guvernul a motivat situaţia extraordinară ca fiind determinată de:

–dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar;

–influenţa substanţială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condiţiile dreptului comun, a titlurilor executorii;

–necesitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar.

Având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea urmează să analizeze fiecare dintre aceste motive invocate de Guvern pentru a stabili dacă implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, în situaţia dată, se circumscriu situaţiei extraordinare sau unor elemente de oportunitate. O atare analiză este necesară pentru a stabili dacă un considerent de principiu rezultat din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în speţă fiind vorba de Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 şi Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, este aplicabil fără nicio circumstanţiere sau, din contră, în funcţie de circumstanţele speţei, să îi poată fi adăugat un corectiv şi să poată fi considerat ca fiind o situaţie extraordinară.

Astfel, se observă că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a reţinut că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. Aceasta este premisa de la care Curtea urmează să analizeze relevanţa motivelor invocate de Guvern în adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate.

Primul motiv pentru justificarea situaţiei extraordinare este cel ce vizează dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Un atare motiv privit ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, de aceea Curtea va proceda la analizarea şi a următoarelor două motive invocate de Guvern, respectiv influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat şi creşterea deficitului bugetar. Aceste ultime două motive sunt susţinute de faptul că valoarea titlurilor executorii având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar este foarte mare din moment ce nu este vorba despre titluri executorii singulare sau care afectează un anume domeniu de activitate, ci despre o chestiune sistemică, la nivel statal. Nici aceste motive privite ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, însă, privind toate cele trei motive în mod cumulat şi plecând de la premisa constatată de către Curte prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, Curtea Constituţională ajunge la concluzia că, în cauza de faţă, există un grad mare de abatere de la obişnuit, şi anume de la condiţiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.

De asemenea, Curtea constată că ordonanţa de urgenţă a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată. O atare finalitate economică implica, în mod necesar şi neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară şi energică. În consecinţă, adoptarea măsurii criticate reclama, în mod indubitabil, urgenţă; or, reglementarea urgentă a situaţiei rezultate în condiţiile de criză economică nu putea fi făcută în mod rapid şi rezonabil nici prin asumarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului asupra unui proiect de lege şi nici prin adoptarea unui proiect de lege cu procedura de urgenţă. În aceste condiţii, pentru conservarea stabilităţii economice a statului, singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului a fost adoptarea unei ordonanţe de urgenţă.

Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată îndeplineşte exigenţele urgenţei prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituţie.

În consecinţă, Curtea constată că, în anumite situaţii extreme, precum în cea de faţă, implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti se pot constitui într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român. O atare situaţie extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv Codul de procedură civilă sau Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluţii pentru executarea conformă a hotărârilor judecătoreşti, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidenţă elemente de oportunitate legislativă.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că şi acestea sunt neîntemeiate pentru motivele ce vor fi expuse mai jos:

1.Pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti, nu poate fi reţinută din moment ce Guvernul nu refuză aplicarea hotărârilor judecătoreşti, ci, din contră, le recunoaşte şi îşi ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile şi obiective stabilite în actul normativ contestat. Prin urmare, Curtea constată că ordonanţa de urgenţă nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătoreşti şi, în consecinţă, nu reprezintă o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei.

2.Critica ce priveşte art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea este evident neîntemeiată, întrucât textul criticat se aplică pentru viitor, neexistând în acest sens nicio urmă de îndoială.

3.Nu se poate reţine existenţa niciunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor şi-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (în acest sens, a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Marckx împotriva Belgiei, 1979, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Larkos împotriva Cipru, 1999, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004). Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004).

Or, în cauza de faţă, astfel cum s-a arătat şi mai sus, măsura contestată urmăreşte un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Astfel, situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic.

Toate acestea duc la concluzia că ordonanţa de urgenţă criticată este conformă cu art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

4.Cu privire la invocarea art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009 - "procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia". Însă, aşa cum s-a arătat şi mai sus, actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Faptul că acesta îşi execută creanţa într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. De altfel, chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând Cererea nr. 60.858/00 şi pronunţând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în Cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare. Totodată, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare. Or, în cauza de faţă, Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci se obligă la plata eşalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eşalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica modalitate posibilă de executare pe care Guvernul o poate aplica.

Curtea mai constată că art. 25 alin. (1) din Legea bugetului de stat pe anul 2010 nr. 11/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 27 ianuarie 2010, prevede că "ordonatorii principali de credite efectuează plata titlurilor executorii, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, din sumele aprobate la titlul «Cheltuieli de personal»", ceea ce echivalează cu impunerea unei obligaţii de rezultat în sarcina acestora. Totodată, astfel cum prevede art. 25 alin. (2) din aceeaşi lege, "prin hotărâre a Guvernului, în cazuri temeinic justificate, în ultima lună a fiecărui trimestru pot fi majorate sumele aprobate la titlul «Cheltuieli de personal» în bugetele ordonatorilor principali de credite finanţaţi integral de la bugetul de stat, pentru acoperirea necesarului de credite bugetare pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în mod eşalonat pe parcursul anului 2010, din suma globală prevăzută cu această destinaţie în bugetul Ministerului Finanţelor Publice - «Acţiuni generale»". Acest aspect relevă grija pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.

5.Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi împotriva Italiei, 2000, Burdov împotriva Rusiei, 2002). Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate.

6.Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate reţine încălcarea prevederilor convenţionale ale art. 17 privind interzicerea abuzului de drept şi ale art. 18 privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor.

7.În fine, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (2) privind munca şi protecţia socială a muncii şi ale art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai nu au incidenţă în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, excepţie ridicată de Ana-Maria Borcean, Alina Căruntu, din oficiu de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Tribunalul Dolj - Secţia civilă în dosarele nr. 6.262/318/2009, nr. 6.265/318/2009, nr. 7.519/4/2009, nr. 4.496/288/2009 şi nr. 746/215/2009 ale Judecătoriei Târgu Jiu, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi Tribunalului Dolj - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 martie 2010.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Benke Karoly

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, trebuie admisă pentru următoarele motive:

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 a fost eşalonată plata unor drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Autorul excepţiei susţine, printre altele, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat şi ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil.

Din perspectiva acestor susţineri trebuie să avem în vedere atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia executării hotărârilor judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, Curtea a statuat că "procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.

Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind «dreptul la un tribunal» în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti".

Prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, Curtea a stabilit că "în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. [_] O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi. De aceea, o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională"*1).

*1) Curtea, prin decizia menţionată şi în exercitarea controlului a priori, a declarat "neconstituţionale prevederile art. 2 alin. 1 şi ale art. 5 din Legea privind măsuri premergătoare situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944". Prin art. 5 din legea respectivă se prevedea, aşa cum s-a reţinut prin decizia Curţii, că "până la adoptarea viitoarei legi se suspendă din oficiu judecarea proceselor de orice natură privitoare la bunurile ce fac obiectul art.1 din legea în discuţie, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la asemenea bunuri".

Prin Decizia nr. 50 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000, Curtea Constituţională a reţinut că "o prevedere legală, prin care s-ar interzice - fie şi numai temporar - executarea unei hotărâri judecătoreşti ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei, fiind contrară principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat".

Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat următoarele:

"Dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv" (a se vedea, printre altele, hotărârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Burdov împotriva Rusiei din 7 mai 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003; Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, Sabin Popescu împotriva României, 2005).

"Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României]. [...] Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi" (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Jurisprudenţa CEDO, de V. Berger, p. 286, ediţia a 5-a, şi SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007).

În cazul Burdov contra Rusiei (Hotărâre a CEDO din 7 mai 2002), prima condamnare a Rusiei pe baza art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 a permis Curţii Europene să reafirme dreptul la executarea sentinţelor şi a hotărârilor care emană de la orice jurisdicţie.

Curtea a decis că "o autoritate a statului nu ar putea invoca o lipsă a resurselor pentru a nu onora o obligaţie bazată pe o decizie a justiţiei. Sigur că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de articolul 6 paragraful 1".

În fine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, la paragraful 70 al hotărârii, următoarele:

–Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.

–Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească.

–Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile.

Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în opinia noastră, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză este întemeiată.

Judecător,

Puskas Valentin Zoltan

Judecător,

prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader