Decizia nr. 676 din 2 noiembrie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, excepție ridicată de Judecătoria Slatina, din oficiu, în Dosarul nr. 6.563/311/2016, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.303D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia este permis părților să beneficieze de dreptul la apărare, termenul scurt de soluționare a cererii fiind impus de situația în care se află victima.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 8 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 6.563/311/2016, Judecătoria Slatina a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în cadrul soluționării unei cereri având ca obiect emiterea unui ordin de protecție.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată susține că prevederile de lege criticate, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 351/2015, în sensul obligativității soluționării cererii de emitere a unui ordin de protecție în 72 de ore, încalcă drepturile procesuale și fundamentale ale tuturor părților litigante, nu numai ale părții adverse celei care formulează cererea privind emiterea ordinului de protecție, „cu atât mai mult cu cât chiar instanța de judecată este pusă într-o situație ingrată, respectiv de a avea mijloacele materiale și umane pentru a soluționa în mod deplin cererea cu care a fost învestită“. Prin urmare, instanța susține că, deși legiuitorul a modificat procedura de judecată a unor asemenea acțiuni civile, totuși nu a pus la dispoziția organului judiciar și mijloacele juridice și administrative necesare pentru soluționarea în condiții optime a judecății. În concret, instanța nu are pârghiile legislative și administrative necesare pentru a obține, în termen optim și efectiv, concursul celorlalte autorități ale statului pentru îndeplinirea procedurii de citare a părților, în condițiile în care cererea trebuie soluționată într-un termen foarte scurt, ajungându-se la imposibilitatea administrării probatoriului solicitat în proces. De exemplu, în situația martorilor aflați în altă localitate decât cea în care are sediul instanța, situație în care este nevoie de procedura comisiei rogatorii prevăzute de art. 261 din Codul de procedură civilă, nu se poate respecta termenul de 72 ore.

6.Din perspectiva dispozițiilor art. 21, art. 24 și art. 53 din Constituție, instanța constată că prin reglementarea criticată sunt afectate în mod grav drepturile fundamentale ale părților litigante, în special ale pârâtului, care se vede pus în situația de a avea parte de un proces iluzoriu, cu o apărare efectuată în unele cazuri de apărători din oficiu, desemnați conform legii, dar care nu au luat contact cu partea pe care o susțin în proces, din acest punct de vedere apărarea fiind mai mult de formă, decât de fond, iar instanța este pusă în fața unei situații în care are nevoie de concursul autorităților publice locale (de exemplu, autoritatea tutelară de la domiciliul părților). Astfel, în esență, instanța susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece dreptul de acces la un tribunal trebuie să fie concret și efectiv, iar nu iluzoriu și teoretic. Totodată, instanța consideră că dispozițiile de lege criticate contravin și dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, deoarece soluționarea cererii în termen de 72 ore de la depunerea acesteia, din care 24 ore se pot scurge până când pârâtul ia act de actele de procedură, aduce atingere substanței dreptului la apărare al pârâtului, care este pus în situația-limită, de maximum 48 ore, în care trebuie să formuleze apărări, să apeleze la un avocat ales sau să ia legătura direct în sala de judecată cu apărătorul desemnat din oficiu, necunoscând datele de identificare ale acestuia mai înainte, ori să apeleze la martori oculari și să depună înscrisuri. Or, toate acestea fac ca apărarea să fie teoretică sau iluzorie, iar administrarea probelor de către instanță să fie realizată mai mult formal și, de multe ori, numai pe baza celor solicitate de partea care formulează cererea. De asemenea, chiar partea reclamantă poate fi afectată în substanța dreptului la apărare, atunci când nu are posibilitatea să prezinte probele solicitate într-un termen atât de scurt, respectiv să prezinte martorii oculari în fața instanței. În acest sens, instanța de judecată invocă doctrina cu privire la conținutul dreptului la apărare, care înseamnă posibilitatea părții să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să consulte dosarul în cadrul arhivei sau în sala de ședințe, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral, să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Dreptul de a lua cunoștință de dosar trebuie să asigure informarea „completă“ a celui interesat asupra „tuturor“ pieselor cauzei sale și să-i asigure posibilitatea „efectivă“ de a le discuta, ceea ce presupune, ca regulă, dreptul de a fi citat și de a fi prezent în instanță, direct sau prin reprezentant, precum și dreptul de a fi ascultat. Dreptul părții de a-și face propriile observații, pe care le consideră pertinente în cauză, nu este efectiv dacă aceste observații nu sunt cu adevărat ascultate și examinate de către instanță. Părții trebuie să i se asigure posibilitatea de a se exprima, iar instanța are obligația de a o asculta.

7.În final, instanța de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate, consideră că dispozițiile de lege criticate contravin și art. 53 din Constituție, deoarece limitarea dreptului la apărare și de acces la justiție al pârâtului, chiar și al reclamantului, în anumite condiții, nu poate fi făcută decât în condițiile art. 53 din Constituție, or prevederile de lege criticate nu se încadrează în excepțiile prevăzute de acest text.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate instituie reguli substanțiale și de procedură privind emiterea ordinului de protecție, în cazul persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Măsurile reglementate prin lege sunt prevăzute pentru ocrotirea drepturilor și libertăților altor persoane, fiind menite să protejeze dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică. Invocă în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 303 din 28 aprilie 2015.

10.Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere transmis Curții Constituționale, astfel cum este reținut în Decizia nr. 139 din 14 martie 2017, în sensul că prevederile de lege criticate sunt constituționale, fiind instituite pentru apărarea unor valori garantate constituțional, precum viața și integritatea fizică și psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce exercitarea dreptului la apărare și accesul liber la justiție pot fi supuse anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților publice, dacă au un scop legitim și dacă respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus. Astfel, scopul stabilirii principiului soluționării cu celeritate a cererii pentru emiterea ordinului de protecție este protejarea integrității fizice și psihice a victimei, inclusiv pe acelea ale persoanelor vulnerabile, cum ar fi minori sau persoane cu handicap, iar acordarea unor termene mai lungi de soluționare ar determina lipsirea de substanță a dispozițiilor avute în vedere de legiuitor privind înlăturarea stării de pericol. Opțiunea legiuitorului nu a fost de a restrânge accesul liber la justiție, ci exclusiv de protecție a victimei, care să dea eficiență acestei măsuri.

11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014. Aceste dispoziții au fost modificate prin Legea nr. 351/2015 privind modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 30 decembrie 2015. În prezent, dispozițiile de lege criticate au următorul conținut: „Cererile pentru emiterea ordinului de protecție se judecă de urgență și, în orice situație, soluționarea acestora nu poate depăși un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. […]“14. În opinia instanței de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și celor ale art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor de lege criticate, prin Decizia nr. 139 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, în raport cu critici similare celor invocate în prezenta cauză. La paragraful 28 al acestei decizii, Curtea a reținut că scopul Legii nr. 217/2003, astfel cum este prevăzut la art. 1 alin. (1) din aceasta, îl reprezintă ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazate pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, ceea ce constituie un obiectiv de interes național. Prevenirea și combaterea violenței în familie fac parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei și reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, iar, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, statul român elaborează și implementează politici și programe destinate prevenirii și combaterii violenței în familie, precum și protecției victimelor violenței în familie. În vederea realizării acestui obiectiv, Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012, a introdus capitolul VII „Ordinul de protecție“, care, ulterior republicării Legii nr. 217/2003, a devenit capitolul IV. Rațiunea introducerii reglementării privind ordinul de protecție este, așa cum rezultă din Expunerea de motive la Legea nr. 25/2012, crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, similar cu cele utilizate în alte legislații din Uniunea Europeană, deoarece, în legislația din România, exista doar protecție penală împotriva violenței în familie și care se exercita în condiții foarte restrictive.

16.La paragraful 30 al aceleiași decizii, Curtea a reținut că, așa cum se precizează în Expunerea de motive a Legii nr. 351/2015, care a introdus obligativitatea soluționării cererii de emitere a unui ordin de protecție în 72 de ore, din Raportul Inspecției judiciare privind aplicarea legislației având ca obiect ordinul de protecție, aprobat de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 26 august 2014, reiese faptul că au existat unele deficiențe cu privire la celeritatea soluționării cererilor de emitere a ordinelor de protecție, a motivării soluției și a comunicării ordinelor de protecție către structurile din Poliția Română, pentru a fi puse în executare.

17.Anterior instituirii unui termen maxim de 72 de ore pentru soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, modificare adusă dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prin Legea nr. 351/2015, dispozițiile art. 27 au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, paragraful 19, Curtea reținând că prevederile Legii nr. 217/2003, supuse controlului de constituționalitate, instituie cu claritate reguli substanțiale și procedurale privind emiterea ordinului de protecție, în cazul persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Astfel, măsurile-obligații sau interdicțiile în discuție pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică al persoanelor victime ale violenței din partea unui membru al familiei, violență care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003. De asemenea, Curtea a reținut, la paragraful 20 al acestei decizii, că măsurile sau interdicțiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia „Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului“, iar „Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului“.

18.Curtea a constatat că, întrucât scopul instituirii ordinului de protecție îl reprezintă protejarea dreptului la viață și la integritate fizică și psihică, sunt valabile considerentele de principiu reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care a stabilit că, potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă „regele drepturilor“, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă preeminență, în jurisprudența sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției. Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestuia, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, care are obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. În acest sens, al protecției persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, este instituirea termenului de soluționare de 72 de ore pentru cererile de emitere a unui ordin de protecție.

19.Referitor la invocarea dispozițiilor art. 21 și 24 din Constituție, Curtea a reținut că dispozițiile art. 27 din Legea nr. 217/2003 stabilesc procedura de soluționare a cererii de emitere a ordinului de protecție, iar, potrivit art. 126 din Constituție, atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, paragraful 25, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție [potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003], participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii (potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003). În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părților interesate să beneficieze de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei.

20.Cât privește critica referitoare la încălcarea art. 24 din Constituție, Curtea a reținut că aceasta este neîntemeiată, legea oferind suficiente garanții pentru respectarea dreptului la apărare. Astfel, citarea părților se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente [art. 27 alin. (2) din lege], iar asistența juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecție este obligatorie [art. 27 alin. (4) din lege]. Faptul că, potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003, în caz de urgență deosebită, instanța poate emite ordinul de protecție chiar în aceeași zi, pronunțându-se pe baza cererii și a actelor depuse, fără concluziile părților, nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la apărare și la dreptul la un proces echitabil, ci dă exigență respectării dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei, aplicându-se doar în caz de urgență „deosebită“. Dispozițiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 dau eficiență protecției persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, fără de care scopul legii ar fi eludat. Totodată, Curtea reține că judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat, iar, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, apelul judecându-se cu citarea părților, participarea procurorului fiind obligatorie.

21.Cu privire la critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea a constatat că această critică nu poate fi reținută, deoarece, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, la paragrafele 21 și 22, a statuat că prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viața și integritatea fizică și psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților publice, dacă au un scop legitim și dacă respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți“. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul deplin al drepturilor fundamentale, ci și o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecții efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza A. împotriva Croației, paragrafele 76 și 77).

22.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Slatina, din oficiu, în Dosarul nr. 6.563/311/2016, și constată că dispozițiile art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Slatina și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 noiembrie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean