Decizie nr. 1.090 din 14 iulie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum şi ale art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

La apelul nominal se constată lipsa părţii, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii, respectiv Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Adresa nr. 4.064 din 7 iunie 2001, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.338 din 7 iunie 2011, trimisă Curţii Constituţionale în temeiul prevederilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum şi ale art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, deşi Constituţia nu defineşte expressis verbis autonomia universitară, totuşi Legea fundamentală consacră unele diferenţieri între cele 3 forme de învăţământ: de stat, particular şi confesional. În acest context, autonomia universitară dobândeşte caractere specifice fiecăreia dintre aceste forme de învăţământ. Având în vedere economia dispoziţiilor constituţionale, trebuie ca regulile privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ să se circumscrie regimului juridic al proprietăţii publice sau private şi totodată să permită exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative.

Prevederile legale criticate nu stabilesc această nuanţare care este determinată de sensul dispoziţiilor constituţionale, ele reglementând în acelaşi mod învăţământul de stat şi cel particular. Aceste prevederi contravin, astfel, principiului constituţional al autonomiei universitare, deformându-i înţelesul şi conţinutul şi deturnându-i scopul.

Astfel, soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 121 şi ale art. 128 alin. (5) din Legea nr. 1/2011 subordonează instituţiile de învăţământ superior puterii discreţionare a unei autorităţi executive. Este adevărat că imperativul asigurării calităţii procesului de învăţământ face necesară supravegherea modului de implementare a programelor naţionale de către fiecare unitate de învăţământ, dar, în învăţământul superior particular, o asemenea competenţă nu trebuie să revină unei autorităţi executive, ci unui organism autonom care să prezinte garanţii de neutralitate şi obiectivitate.

În plus, în lipsa unor criterii obiective de control şi apreciere a modului în care se exercită autonomia universitară, misiunea asumată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ar putea degenera în abuz, iar controlul exercitat poate limita discreţionar autonomia universitară, sub ameninţarea unor sancţiuni.

De asemenea, condiţionarea adoptării Cartei universitare de obţinerea rezoluţiei pozitive a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului poate genera extinderea controlului de legalitate şi asupra oportunităţii organizării şi funcţionării instituţiilor de învăţământ particular.

Totodată, dispoziţiile art. 125 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului poate revoca din funcţie rectorul unei universităţi, cele ale art. 207 alin. (1) care enumeră limitativ structurile de conducere în instituţiile de învăţământ superior de stat şi particulare, precum şi prevederile art. 209 din lege, prin care sunt stabilite limitativ cele două modalităţi de desemnare a rectorului, restricţionează posibilitatea instituţiilor de învăţământ de a-şi adapta structurile ori funcţiile de conducere în raport cu specificul lor şi cu cerinţele reale de funcţionare.

Principiul autonomiei universitare este încălcat şi prin dispoziţiile art. 288 alin. (1) din lege, conform cărora activităţile didactice care excedează o normă didactică sunt remunerate în regim de plată cu ora, limitând însă, pentru personalul titular, numărul maxim de ore plătite în acest regim la o normă didactică minimă, indiferent de instituţia la care se efectuează. Având în vedere că instituţiile de învăţământ particular se autofinanţează, acestea trebuie să aibă dreptul de a-şi stabili numărul de cadre didactice necesar, modul de remunerare a acestora, precum şi alte aspecte care privesc gestionarea propriilor resurse umane şi financiare.

Totuşi, nu se poate susţine că trebuie să existe o egalitate absolută între învăţământul superior particular şi învăţământul superior de stat, câtă vreme învăţământul superior particular are la bază proprietatea privată, iar statul nu contribuie cu nimic la desfăşurarea şi dezvoltarea acestuia. În aceste condiţii, nu se poate nega învăţământului superior particular o marjă de acţiune mai mare în ceea ce priveşte organizarea procesului de învăţământ şi o mai mare libertate de opţiune în modul de administrare a resurselor economico-financiare şi a celor umane; obligaţiile pe care statul le poate institui învăţământului superior particular şi confesional trebuie să se limiteze la respectarea opţiunilor şi orientărilor strategice naţionale ale învăţământului superior.

Prin dispoziţiile art. 215 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 se prevede că, după împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale este interzisă, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a legii, iar în conformitate cu prevederile art. 289 alin. (1) şi (2) din lege, personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani, fiind interzisă ocuparea oricărei funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, după pensionare, ceea ce este de natură să încalce principiul nediscriminării pe criteriul vârstei. În orice societate civilizată, persoanele care şi-au dovedit în timp valoarea, contribuind hotărâtor la dezvoltarea învăţământului academic şi a cercetării ştiinţifice, ar trebui să primească o recunoaştere unanimă din partea autorităţilor publice, în special a legiuitorului, care dispune de pârghiile necesare afirmării drepturilor şi, implicit, asigurării unor standarde înalte de calitate a învăţământului universitar.

Dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi ale art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravin atât principiului autonomiei universitare, cât şi prevederilor art. 4, art. 16 şi art. 20 din Constituţie şi ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Art. 21 din Cartă interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului consideră că motivele de neconstituţionalitate menţionate în sesizare sunt întemeiate, prevederile legale criticate încălcând dispoziţiile art. 32 alin. (5) şi (6) şi ale art. 45 din Constituţie.

Astfel, deşi Constituţia nu defineşte expres noţiunea de autonomie universitară - permiţând legiuitorului să stabilească dimensiunile concrete ale acestui principiu constituţional - totuşi, acesta consacră unele diferenţieri între cele trei forme de învăţământ: de stat, particular şi confesional, regulile privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ trebuind să se circumscrie regimului juridic al proprietăţii - publică sau privată - şi, totodată, trebuie să permită exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative. Legiuitorul nu a ţinut seama de aceste diferenţieri constituţionale, cuprinzând totul în sintagma "sistem naţional de învăţământ", exprimare ce nu se regăseşte în Constituţie, lucru care este explicabil având în vedere că această lege a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, Parlamentului fiindu-i refuzată posibilitatea de a dezbate şi analiza acest proiect de act normativ. Dispoziţiile legale criticate deformează sensul noţiunii de autonomie universitară, anulându-i înţelesul şi conţinutul şi deturnându-i scopul.

Preşedintele Senatului este pe deplin de acord cu argumentaţia Avocatului Poporului, reluând criticile expuse de acesta din urmă în sesizarea sa.

Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, Curtea a solicitat ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului informaţii privind unele aspecte ridicate prin excepţia de neconstituţionalitate. Acesta a comunicat aceste informaţii prin Adresa nr. 4.051 din 14 iulie 2011.

Ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului consideră că dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale. Astfel, menţionând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului apreciază că art. 121 din lege nu încalcă autonomia universitară, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului având doar rolul de a asigura respectarea şi punerea în aplicare a prevederilor legale relevante de către instituţiile de învăţământ superior. Potrivit dispoziţiilor legale, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în exercitarea atribuţiilor sale, se sprijină pe organisme din care fac parte membrii comunităţii universitare, cadre didactice şi de cercetare.

Dispoziţiile art. 124, art. 125 alin. (1), art. 207 alin. (1) şi art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt în concordanţă cu exercitarea autonomiei universitare. În ceea ce priveşte critica normei de la art. 207 alin. (1) prin prisma încălcării autonomiei universitare, aceasta trebuie coroborată cu art. 131 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, deoarece legiuitorul a urmărit să lase libertate universităţilor în ceea ce priveşte structura acestora, pentru buna desfăşurare a procesului de educaţie, proces care reprezintă o obligaţie şi un drept în acelaşi timp. Instituţia de învăţământ superior poate înfiinţa, pe perioadă determinată şi pe proiecte, unităţi de cercetare distincte sub raportul bugetului de venituri şi cheltuieli, care au autonomie şi statute proprii, aprobate de senatul universitar. Componentele prevăzute la alin. (1) şi (2) ale art. 131 sunt organizate de fiecare instituţie de învăţământ superior, astfel încât instituţia să îşi realizeze misiunea, să asigure criteriile şi standardele de calitate, să gestioneze în mod eficient activităţile de învăţământ, cercetare, producţie sau transfer cognitiv şi tehnologic şi să asigure sprijinul administrativ adecvat membrilor comunităţii universitare. De asemenea, referitor la art. 209, ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului observă că în ipoteza acestui articol sunt trecute cele două modalităţi consacrate de legislaţia românească pentru ocuparea unei funcţii (numirea într-o funcţie ca urmare a unor alegeri sau ca urmare a susţinerii unui concurs). Cele două modalităţi nu reprezintă modalităţi arbitrare, ci expresia modelelor alternative consacrate la nivel mondial. Tocmai pentru a lăsa opţiunea, la nivelul comunităţii academice, s-a organizat deja, în universităţi, referendum cu privire la modul de desemnare a rectorului.

Cu privire la criticile aduse art. 288 alin. (1) din lege, ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului apreciază că autonomia universitară este un drept atât al universităţilor de stat, cât şi al universităţilor particulare. Argumentaţia autorului excepţiei, în sensul că universităţile particulare pot beneficia de o autonomie universitară "mai extinsă", încalcă chiar principiul a cărui respectare o reclamă acesta. Fără a nega fundamentul economic şi patrimonial al universităţilor particulare şi proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege fără scop patrimonial şi cu afectaţiune specială, acesta nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferite faţă de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academică. Proprietatea privată, care este la baza învăţământului superior particular, nu poate fi un argument pentru susţinerile autorului excepţiei, în sensul că, atâta vreme cât statul nu contribuie la dezvoltarea acestuia, învăţământul particular este îndreptăţit să nu se supună legii organice prin care se reglementează organizarea învăţământului la nivel naţional. Însă, după opinia ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, universităţile particulare acreditate fac parte din sistemul naţional de învăţământ şi pot organiza activităţi de învăţământ numai cu respectarea legii, raportat la principiul autonomiei universitare.

Prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri.

Mai mult, potrivit art. 223 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, universităţile particulare beneficiază de fonduri de la stat, ceea ce este de natură să contrazică argumentaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, conform căreia soluţia legislativă criticată este justificată în cazul învăţământului superior de stat a cărui finanţare este asigurată de stat.

În ceea ce priveşte criticile formulate faţă de art. 215 alin. (1) şi art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, prin raportare la art. 4, 16 şi 20 din Constituţia României, respectiv interzicerea ocupării unor funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale, după îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a legii, această măsură nu este de natură să încalce principiul egalităţii prevăzut de Constituţie, întrucât criteriul vârstei este o condiţie legală aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică, pentru exercitarea unei profesii.

Prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi şi responsabilităţi extinse prin asumarea unei misiuni clar definite prin Carta universitară privind activitatea însuşită ca instituţie ce furnizează servicii de educaţie şi formare, de cercetare, precum şi alte activităţi în cadrul societăţii româneşti, cu asumarea răspunderii publice. În aceste condiţii de deschidere şi de responsabilizare, este evident că universităţile reprezintă parteneri responsabili ai societăţii româneşti în crearea unor servicii educaţionale de formare a cetăţenilor României. Pe cale de consecinţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în calitatea sa de autoritate publică, răspunde de modul în care este respectată legislaţia învăţământului de către toţi furnizorii de servicii de educaţie.

CURTEA,

examinând sesizarea Avocatului Poporului, punctul de vedere al preşedintelui Senatului, informaţiile comunicate de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1) şi ale art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, care au următorul conţinut:

–Art. 121: "Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este autoritate publică şi este abilitat să urmărească, să controleze aplicarea şi respectarea reglementărilor legale în domeniul învăţământului superior şi să aplice, dacă este cazul, sancţiuni. De asemenea, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, îşi asumă misiunea generală şi pe cea proprie şi îşi exercită răspunderea publică."

–Art. 124: "(1) Răspunderea publică obligă orice instituţie de învăţământ superior, de stat sau particulară:

a)să respecte legislaţia în vigoare, carta proprie şi politicile naţionale şi europene în domeniul învăţământului superior;

b)să aplice şi să se supună reglementărilor în vigoare referitoare la asigurarea şi evaluarea calităţii în învăţământul superior;

c)să respecte politicile de echitate şi etică universitară, cuprinse în Codul de etică şi deontologie profesională aprobat de senatul universitar;

d)să asigure eficienţa managerială şi eficienţa utilizării resurselor, în cazul universităţilor de stat, şi a cheltuirii fondurilor din surse publice, conform contractului instituţional;

e)să asigure transparenţa tuturor deciziilor şi activităţilor sale, conform legislaţiei în vigoare;

f)să respecte libertatea academică a personalului didactic, didactic auxiliar şi de cercetare, precum şi drepturile şi libertăţile studenţilor.

(2)În cazul universităţilor confesionale, răspunderea publică se extinde la respectarea statutului şi a prevederilor dogmatice şi canonice specifice cultului respectiv.";

–Art. 125: "(1) În cazul în care se constată nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sesizează senatul universitar în termen de 30 de zile de la data constatării. Dacă în termen de 3 luni de la data sesizării, universitatea continuă să nu respecte obligaţiile prevăzute la art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului aplică, în termen de maximum 6 luni de la data sesizării iniţiale a senatului universitar, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a)revocarea din funcţie a rectorului, în baza propunerii Consiliului de etică şi management universitar, cu consultarea senatului universitar. În termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data revocării din funcţie a rectorului, senatul universitar are obligaţia să desemneze un prorector care reprezintă universitatea şi care devine ordonator de credite până la confirmarea unui nou rector de către ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. În termen de 3 luni de la revocarea din funcţie a rectorului, senatul universitar finalizează procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, şi trimite spre confirmare ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului numele noului rector;

b)reduce sau elimină temporar sau definitiv accesul la finanţările din surse publice, la propunerea Consiliului de etică şi management universitar;

c)propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior în cauză.

(2)Constatarea încălcării obligaţiilor prevăzute la art. 124 se face de către Consiliul de etică şi management universitar, format din 11 membri, după cum urmează: 3 reprezentanţi numiţi de către Consiliul Naţional al Rectorilor, 3 reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, numiţi de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, câte un reprezentant numit de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, denumită în continuare ARACIS, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior, denumit în continuare CNFIS, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, denumit în continuare CNCS, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, denumit în continuare CNATDCU, şi un reprezentant al federaţiilor naţionale ale studenţilor.

(3)Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Consiliul de etică şi management universitar în legătură cu nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 124. În urma primirii unei astfel de sesizări, Consiliul de etică şi management universitar are obligaţia de a investiga aspectele sesizate şi de a răspunde sesizării în termenul de 3 luni. Răspunsurile la aceste sesizări constituie documente publice şi se publică pe site-ul web al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

(4)Respectarea de către instituţiile de învăţământ superior a obligaţiilor prevăzute la art. 124 şi a altor obligaţii legale aferente răspunderii publice, precum şi respectarea de către Consiliul de etică şi management universitar a obligaţiilor prevăzute la alin. (3) constituie un interes legitim public pentru orice persoană fizică sau juridică română. Nerespectarea acestor obligaţii poate fi atacată în contencios administrativ de către orice persoană fizică sau juridică română, potrivit legii.";

–Art. 128 alin. (5): "Carta universitară se adoptă numai după rezoluţia pozitivă a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării instituţiei de învăţământ superior.";

–Art. 207 alin. (1): "Structurile de conducere în instituţiile de învăţământ superior de stat sau particulare sunt:

a)senatul universitar şi consiliul de administraţie, la nivelul universităţii;

b)consiliul facultăţii;

c)consiliul departamentului.";

–Art. 209: "(1) Rectorul universităţilor de stat şi particulare se desemnează prin una dintre următoarele modalităţi:

a)pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformă cu prezenta lege; sau b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor.

(2)Modalitatea de desemnare a rectorului, dintre cele prevăzute la alin. (1), se stabileşte cu minimum 6 luni înainte de fiecare desemnare a rectorului, prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor.";

–Art. 215 alin. (1): "După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale este interzisă, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

–Art. 288 alin. (1): "Activităţile didactice care excedează o normă didactică prevăzută la art. 287 sunt remunerate în regim de plată cu ora. Pentru personalul titular, numărul maxim de ore plătite în regim de plată cu ora, indiferent de instituţia la care se efectuează, nu poate depăşi norma didactică minimă.";

–Art. 289 alin. (1) şi (2): "(1) Personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani.

(2)În învăţământul superior de stat, particular şi confesional se interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, după pensionare. Mandatele celor care deţin funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, încetează de drept în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de pensionare. Fac excepţie de la aceste reglementări funcţiile de membru al consiliului de administraţie al universităţilor particulare."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 4 privind unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 32 alin. (5) şi (6) privind formele de învăţământ şi autonomia universitară, art. 45 privind libertatea economică, precum şi dispoziţiilor art. 21 privind nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 215 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, pronunţându-se şi asupra legii în ansamblu, prin raportare la critici similare, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2011, decizie pronunţată în cadrul controlului a priori de constituţionalitate.

Astfel, Curtea a statuat că exercitarea competenţei Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a controla modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, de a propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior în cauză, precum şi faptul că documentul de bază al unei universităţi - carta universitară - poate fi adoptat numai după avizul de legalitate pozitiv al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, iar Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultăţi în cadrul universităţilor de stat cu consultarea senatului universitar nu reprezintă altceva decât garanţii că învăţământul superior românesc se va baza pe standardele de calitate definite la nivel naţional şi european. O astfel de reglementare este absolut necesară în condiţiile numărului mare al universităţilor de stat şi particulare, universităţi care, nefiind, deocamdată, consacrate pe plan naţional sau internaţional, nu sunt în măsură să asigure un învăţământ de calitate.

În ceea ce priveşte revocarea din funcţie a rectorului, aceasta nu se face în mod arbitrar de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, ci numai în baza propunerii Consiliului de etică şi management universitar, cu consultarea senatului universitar. În cadrul acestui consiliu se regăsesc reprezentanţi ai mediului ştiinţific şi academic, precum şi alţi membri avizaţi cu privire la viaţa universitară. Aceste elemente reprezintă garanţii suficiente cu privire la procedura eliberării din funcţie a rectorului unei universităţi.

Din aceleaşi considerente, nici dispoziţiile conform cărora ministerul de resort reduce sau elimină temporar ori definitiv accesul la finanţările din surse publice nu încalcă vreo dispoziţie constituţională. O asemenea măsură nu poate surveni decât în condiţiile unei crize financiare sau ale săvârşirii unor abateri grave de la normele de conduită universitară. De altfel, majoritatea universităţilor existente dispun şi de surse proprii de finanţare rezultate, în principal, din taxele percepute studenţilor pentru sistemul de învăţământ cu taxă. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege: "Instituţiile de învăţământ superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor şi au obligaţia să le comunice tuturor celor interesaţi, inclusiv pe site-ul universităţii."

Cu privire la interzicerea ocupării unor funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale, după împlinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că "o atare măsură nu este de natură să încalce principiul egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, şi anume că, în speţă, criteriul vârstei are "doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică". De asemenea, Curtea a reţinut că "dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile".

În plus, Curtea mai constată că, în ceea ce priveşte învăţământul superior, până la atingerea vârstei standard de pensionare, de 65 de ani, Legea educaţiei naţionale nu face nicio discriminare pe criterii de vârstă, ci - dimpotrivă - ea înlătură practic criteriul vârstei dintre condiţiile de promovare profesională. Critica în această materie formulată de autorul excepţiei vizează însă modificarea legii (în sensul de a nu fi supuse rigorii legii şi cadrele didactice din învăţământul particular, întrucât instituţiile de învăţământ particulare se autofinanţează şi, prin urmare, ar trebui să îşi poată organiza activitatea independent). Curtea apreciază că o diferenţiere pe criterii de vârstă între cadrele didactice din învăţământul universitar de stat, particular şi/sau confesional ar fi neconstituţională, având în vedere împrejurarea că finalitatea procesului de învăţământ este aceeaşi, indiferent de forma organizatorică în care acesta se realizează, şi, prin urmare, corpul profesoral trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii în toate instituţiile de învăţământ superior.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei amintite, argumentele pe care aceasta s-a bazat, precum şi soluţia pronunţată prin decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

Curtea mai reţine că elementul de noutate faţă de Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 îl reprezintă critica - relativă tot la autonomia universitară - în conformitate cu care ar trebui să existe un regim diferit între cele două forme de învăţământ, de stat şi particular, diferenţiere datorată formei de proprietate diferite.

Curtea a statuat însă prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, şi Decizia nr. 732 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 11 iunie 2009, că prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea a constatat că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a acestora, a normei didactice etc.

Distinct de cele menţionate mai sus, Curtea reţine faptul că nu se poate face o diferenţiere a regimului juridic aplicabil învăţământului superior în funcţie de forma de proprietate. Calitatea actului de educaţie din instituţiile de învăţământ superior nu poate fi asigurată decât dacă există o reglementare unitară. Potrivit dispoziţiilor legale care guvernează înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul non-profit şi funcţionează ca entităţi fără scop lucrativ, cu afectaţiune specială, în conformitate cu criteriile şi standardele de evaluare academică şi acreditare prevăzute de lege. Având în vedere că acest principiu a fost preluat şi în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, în art. 60, nu se poate reţine în niciun fel încălcarea dispoziţiei constituţionale cuprinse în art. 45 privind libertatea economică.

În plus, este de reţinut că instituţiile de învăţământ superior de stat, particulare şi confesionale - făcând parte toate din sistemul naţional de învăţământ, care este coordonat de ministerul de resort - trebuie să se supună unor reguli comune stabilite prin lege, reguli care prevăd cadrul şi limitele autonomiei universitare a instituţiilor de învăţământ, indiferent de forma lor de organizare, astfel că nu se poate susţine cu temei că se încalcă în vreun fel dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţie.

Curtea mai constată că, potrivit art. 223 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, şi universităţile particulare beneficiază de fonduri de la stat, astfel încât nu se poate susţine că soluţia legislativă criticată ar fi justificată doar în cazul învăţământului superior de stat a cărui finanţare este asigurată de stat. Prin urmare, forma de proprietate, publică sau privată, este irelevantă pentru stabilirea regimului juridic aplicabil instituţiilor de învăţământ superior, sub aspectul procesului de educaţie.

Curtea reţine că, în aceste condiţii, considerentele deciziilor menţionate sunt valabile şi în privinţa art. 124, art. 125 alin. (3) şi (4), art. 207 alin. (1), art. 209 şi art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia autonomia universitară este încălcată şi datorită limitării volumului activităţilor didactice remunerate la cel mult două norme, în cazul universităţilor particulare (care, în viziunea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, ar trebui să aibă dreptul să îşi stabilească liber numărul de cadre didactice şi modul de remunerare al acestora, datorită faptului că se autofinanţează), Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată întrucât, pe de o parte, universităţile particulare au libertatea stabilirii cuantumului salariului, iar pe de altă parte, limitarea volumului activităţilor didactice care pot fi efectuate, indiferent dacă acestea sunt remunerate sau nu, este de natură a determina cadrele didactice să se dedice într-o mai mare măsură cercetării ştiinţifice şi activităţilor didactice, în scopul creşterii calităţii actului de educaţie în instituţiile de învăţământ superior.

Dispoziţiile art. 288 alin. (1) reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea unor standarde de calitate în învăţământul superior, acesta luând în considerare şi numărul de ore reprezentat de cel mult două norme, pe care pe care îl poate efectua un cadru didactic universitar.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 121, art. 124, art. 125, art. 128 alin. (5), art. 207 alin. (1), art. 209, art. 215 alin. (1), art. 288 alin. (1), precum şi ale art. 289 alin. (1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae