Decizie nr. 2 din 4 ianuarie 2011

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 15 decembrie 2010, un grup de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor prevederi ale Legii educaţiei naţionale.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.618 din 15 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4759A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu tăriceanu, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Mircea Duşa, Aurelia Vasile, Valeriu Ştefan Zgonea, Laurenţiu Nistor, Florin Iordache, Aurel Vlădoiu, Costică Macaleţi, Angel Tîlvăr, Carmen Ileana Moldovan, Mădălin-Ştefan Voicu, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Georgian Pop, Horia Teodorescu, Filip Georgescu, Gheorghe Ana, Ion Stan, Sorin Constantin Stragea, Cornel-Cristian Resmeriţă, Sonia-Maria Drăghici, Iulian Claudiu Manda, Vasile Popeangă, Dumitru Chiriţă, Victor Cristea, Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Dan-Mircea Popescu, Ion Călin, Marian Neacşu, Ioan Damian, Gheorghe Antochi, Neculai Răţoi, Robert Sorin Negoiţă, Ioan Sorin Roman, Mugurel Surupăceanu, Marian Ghiveciu, Ion Burnei, Florentin Băloşin Gust, Dumitru Boabeş, Andrei Dolineaschi, Oana Tohme Ştefănescu Niculescu-Mizil, Antonella Marinescu, Ileana Cristina Dumitrache, Manuela Mitrea, Radu Eugeniu Coclici, Lucreţia Roşca, Viorel Ştefan, Ioan Cindrea, Mircea Silvestru Lup, Cornel Itu, Victor Socaciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Rodica Nassar, Florian Popa şi Dan Nica.

Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au solicitat constatarea neconstituţionalităţii prevederilor Legii educaţiei naţionale pentru următoarele motive:

I. Se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din Constituţie. Astfel, menţionându-se Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, deputaţii consideră că Legea educaţiei naţionale este neconstituţională în ansamblul său, adoptarea acesteia fiind realizată cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare prin asumarea răspunderii de către Guvern. Posibilitatea Guvernului de legiferare - ca autoritate legislativă delegată - nu poate fi neîngrădită, această prerogativă nereprezentând un drept nesusceptibil de exercitare abuzivă, deoarece în caz contrar s-ar permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. O astfel de procedură nu ar trebui utilizată decât în extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită ori în procedură de urgenţă nu este posibilă, ori când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.

Or, în opinia autorilor sesizării, în cazul Legii educaţiei naţionale nu se poate reţine vreuna dintre aceste justificări pentru recurgerea la procedura de urgenţă, întrucât, de vreme ce există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea acesteia sub forma asumării răspunderii nu este oportună, cu atât mai mult cu cât intrarea sa în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2011-2012 [iar unele dintre prevederile actului normativ sunt aplicabile începând cu anul şcolar 2012-2013 conform art. 361 alin. (3) din proiect]. Se mai menţionează că instanţa de contencios constituţional a constatat deja, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, că nu a fost identificat niciun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului Legii educaţiei naţionale în procedură de urgenţă, reţinându-se deja în jurisprudenţa constituţională că dezbaterea în procedură obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în problema educaţiei naţionale.

Acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate asuma răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar ar semnifica transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, interferând cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului, şi ar fi de natură să încalce în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat deja pe cale jurisprudenţială că asumarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale apare ca fiind neconstituţională, recurgerea la o astfel de modalitate de legiferare negăsindu-şi vreo motivare în fapt ori în drept.

Aşadar, nerespectarea normelor constituţionale ale art. 114 atrage şi înfrângerea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, care dau expresie obligativităţii respectării Legii fundamentale.

De asemenea, se mai arată că Legea educaţiei naţionale, prin modalitatea în care a fost adoptată, vine în conflict cu prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Potrivit autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, Guvernul României a ignorat vădit cele două decizii anterioare pronunţate de Curtea Constituţională a României, în privinţa formei de adoptare a acestei legi prin angajarea răspunderii Guvernului. Astfel, în prezent, are loc cea de-a treia tentativă a Guvernului de a-şi angaja răspunderea pe Legea educaţiei naţionale, deşi, faţă de situaţiile pentru care a fost sesizată Curtea Constituţională în septembrie 2009 şi octombrie 2010 nu a intervenit nicio schimbare. Din contră, în fapt, stadiul dezbaterii proiectului de lege a educaţiei naţionale în Senat a avansat faţă de perioada în care s-a făcut sesizarea din octombrie 2010. Concret, raportul asupra legii a fost deja adoptat în comisia de specialitate a Senatului, iar proiectul Legii educaţiei naţionale se afla pe ordinea de zi a plenului Senatului.

Autorii sesizării solicită Curţii Constituţionale să constate că demersul Guvernului de a-şi angaja răspunderea pentru adoptarea aceleiaşi Legi a educaţiei naţionale este neconstituţional, deoarece deciziile Curţii Constituţionale au putere obligatorie, inclusiv asupra Guvernului şi Parlamentului. De fapt, Guvernul doreşte să se substituie în activitatea de legiferare a Parlamentului, fapt inadmisibil, având în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

II. Autorii sesizării consideră că dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale contravin dispoziţiilor art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare, precum şi ale art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales.

Se afirmă că dispoziţiile din lege care prevăd că pe raza unei unităţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unităţi de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de efectivul de elevi, încalcă art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, Satu Mare şi Bihor se poate ajunge în situaţia în care copiii populaţiei de etnie română să nu aibă o şcoală a lor, în condiţiile în care prevederile art. 19 alin. (1) din lege stabilesc că numărul de elevi necesar pentru înfiinţarea unei şcoli cu personalitate juridică este de 300, în timp ce pentru elevii minorităţilor naţionale care învaţă în limba maternă, indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limbă maternă, se va înfiinţa o şcoală cu personalitate juridică, cu toată structura necesară: director, contabil etc. Discriminarea pozitivă care se face în privinţa elevilor aparţinând minorităţilor naţionale nu trebuie aplicată cu ignorarea sau limitarea drepturilor majorităţii, prin inegalitatea în faţa legii sau prin discriminări.

De asemenea, dispoziţiile legii ce prevăd că elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă instituie o discriminare faţă de elevii care studiază în limba română, pentru că în cazul lor nu există o prevedere similară.

Dispoziţiile conform cărora disciplina limba şi literatura română se predă după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă instituie, în opinia autorilor sesizării, un drept colectiv, făcându-se o discriminare pe baza unui criteriu interzis prin art. 4 alin. (2) din Constituţia României, şi anume etnia. Există, în acest fel, o diferenţă de tratament juridic prin instituirea unor programe diferite de studiu al limbii şi literaturii române, în timp ce art. 13 din Constituţie prevede că limba oficială este limba română.

De altfel, dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6) şi (7) din lege intră în contradicţie cu art. 4 alin. (2) din Constituţie pentru că generează o discriminare vădită pe criteriul locului de naştere al cetăţeanului român.

Faptul că dispoziţiile legii prevăd că în unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice dintre minoritatea respectivă instituie o discriminare pozitivă pentru cadrele didactice din cadrul minorităţilor naţionale, dezavantajând cadrele didactice ce predau în limba română.

Art. 16 alin. (1) din Constituţie este încălcat şi prin faptul că legea interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere la universităţile de stat, particulare şi confesionale după îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a legii. Aceste persoane cu funcţii de conducere dintr-o universitate sunt puse într-o stare de inferioritate legislativă faţă de alte categorii profesionale care au dreptul să ocupe funcţii de conducere după îndeplinirea vârstei de pensionare, cum ar fi persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere la nivelul Parlamentului şi la nivelul altor instituţii.

Autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din Constituţie este încălcată prin dispoziţiile legii care prevăd că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, că propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior în cauză şi că documentul de bază al unei universităţi carta universitară - poate fi adoptată numai cu rezoluţia pozitivă a ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. Autonomia înseamnă, în primul rând, libertate de reglementare, care, în niciun caz, nu se supune "controlului" unei autorităţi executive cum este Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Sunt neconstituţionale şi prevederile legale care dispun că Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultăţi, în cadrul universităţilor de stat, cu consultarea senatului universitar.

De asemenea, faptul că ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului poate revoca din funcţie rectorul unei universităţi încalcă principiul autonomiei universitare, precum şi principiul simetriei în drept, potrivit căruia entitatea care a ales poate determina revocarea celui pe care l-a ales sau desemnat. Or, rectorul este ales de către senatul universităţii, fără implicarea ministerului sau a ministrului. Se mai invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995.

Există şi alte prevederi afectate de vicii de neconstituţionalitate, cum ar fi acelea care prevăd reducerea sau eliminarea temporară sau definitivă a accesului la finanţările din surse publice la propunerea Consiliului de etică şi management universitar. Însă acest consiliu este constituit din persoane din afara universităţii - reprezentanţi ai ministerului, precum şi ai altor organisme care nu au legătură cu universitatea.

Prevederile art. 37 alin. (1) privind dreptul la vot din Constituţia României sunt încălcate atunci când se interzice persoanelor care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică să exercite funcţia de rector pe perioada exercitării mandatului sau atunci când interzice unui rector deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului. Trebuie luate în considerare şi dispoziţiile prevederilor art. 40 alin. (3) din Constituţia României care prevăd categoriile de persoane ce nu fac parte din partidele politice, iar rectorii nu sunt menţionaţi printre aceste categorii. De altfel, în perioada interbelică, rectorii erau membri de drept ai Senatului României.

În opinia autorilor sesizării, Legea educaţiei naţionale procedează la o naţionalizare efectivă de către stat, cu încălcarea art. 44 alin. (2), (3) şi (4) din Constituţie, a patrimoniului unităţilor de învăţământ particular şi confesional preuniversitar. Acest lucru se realizează prin abrogarea "art. 110 alin. (5) din Legea învăţământului nr. 84/1995", care prevedea că patrimoniul unităţilor de învăţământ particular şi confesional este proprietatea fondatorilor, aceasta revenind, conform art. 60 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, altor persoane juridice decât fondatorii persoane fizice, inclusiv statului [art. 60 alin. (4)]. Această abrogare se face prin art. 361 alin. (2) din titlul VII - Dispoziţii finale şi tranzitorii, acest articol fiind considerat neconstituţional.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2.654 din 20 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.793 din 20 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât prevederile Legii educaţiei naţionale încalcă art. 114, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (6), art. 37 alin. (1) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie.

Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, Preşedintele Senatului consideră că Guvernul nu poate recurge la procedura angajării răspunderii în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege ori de câte ori constată că Parlamentul nu dezbate ori nu adoptă un proiect de lege pe cât de repede şi-ar dori acesta, ori când constată că dezbaterile legislative nu converg într-o direcţie dorită de Executiv, ci numai atunci când fie proiectul de lege respectiv nu a figurat în programul de guvernare - caz în care votul dat la învestitură nu mai este suficient -, fie în cazul în care, faţă de programul de guvernare aprobat de Parlament prin acordarea votului de încredere, măsura legislativă respectivă a devenit imperios necesar a fi adoptată altfel decât prin procedurile legislative obişnuite. Orice altă interpretare a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie reprezintă o eludare a principiului separaţiei puterilor în stat şi o încălcare a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

Or, prin decizia de a-şi angaja răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, Guvernul a acţionat discreţionar, depăşindu-şi competenţele, în condiţiile în care, în prezent, la Senat, în calitate de cameră decizională, se află în dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelaşi obiect de reglementare iniţiat tot de Guvern şi depus la Parlament în luna aprilie a acestui an, iar în Programul de guvernare al actualului cabinet, la cap. V, educaţia figurează ca o componentă esenţială a dezvoltării durabile pentru orice societate, ce reclamă o reglementare unitară, completă, sistematică şi coerentă a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces.

De asemenea, modul în care s-a derulat în Parlament procedura angajării răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, faptul că aceasta a fost considerată adoptată, în pofida faptului că acest proiect de act normativ a fost restituit Guvernului încă de la data de 30 noiembrie 2010, precum şi decizia plenului reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 14 decembrie 2010 de a considera legea menţionată ca fiind adoptată prin procedura angajării răspunderii plasează adoptarea acestei legi în afara oricăror reguli procedurale constituţionale şi regulamentare, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la competenţa de legiferare a Parlamentului, în general, şi în special a celor prevăzute la art. 114 din Constituţie. Faţă de situaţia de fapt - ce ţine de întreaga desfăşurare a procedurii de adoptare a Legii educaţiei naţionale - şi având în vedere termenele constituţionale procedurale, a căror încălcare este evidentă în cazul Legii educaţiei naţionale, se impune constatarea neconstituţionalităţii acesteia, validarea de către Curtea Constituţională a întregii proceduri derulate putându-se constitui, pentru viitor, în opinia Preşedintelui Senatului, într-un precedent extrem de periculos şi într-un punct de plecare a unor abuzuri constituţionale la îndemâna oricărei majorităţi parlamentare.

Nici Constituţia şi nici regulamentele parlamentare nu cuprind referiri la consecinţele juridice asupra procedurii parlamentare în cazul sesizării Curţii Constituţionale, cu privire la soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională; de asemenea, nici Curtea Constituţională - prin cele două decizii ale sale referitoare la cele două conflicte constatate - nu a statuat nimic în această privinţă.

Mai mult decât atât, retragerea semnăturilor de susţinere a moţiunii de cenzură de către unii dintre semnatarii acesteia ceea ce a echivalat cu imposibilitatea prezentării şi dezbaterii ei, întrucât nu mai îndeplinea condiţiile constituţionale pentru promovare - reprezintă un alt eveniment survenit în cursul procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra Legii educaţiei naţionale, care a angrenat depăşirea termenelor constituţionale în constatarea adoptării respectivei legi. Astfel, faţă de această situaţie - care lipseşte de efecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 - Birourile permanente ale celor două Camere au considerat că, potrivit considerentelor cuprinse în Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, este de competenţa Guvernului şi a Parlamentului să se pronunţe asupra proiectului Legii educaţiei naţionale şi întreruperea procedurii parlamentare a proiectului de lege cu acelaşi obiect de reglementare aflat în dezbatere la Senat, în calitate de Cameră decizională.

În acest context, preşedintele Senatului consideră că decizia plenului celor două Camere ale Parlamentului de a considera Legea educaţiei naţionale ca fiind adoptată pe calea angajării răspunderii Guvernului este discreţionară şi abuzivă prin faptul că de la momentul deciziei Birourilor permanente reunite de restituire a proiectului Legii educaţiei naţionale către Guvern şi până la momentul constatării adoptării legii au trecut mai bine de 15 zile, timp în care s-a adus la cunoştinţa membrilor Parlamentului faptul că proiectul de lege a fost restituit Guvernului. Totodată, prin adoptarea Legii educaţiei naţionale se încalcă şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, republicată, ce consacră, pe de o parte, separaţia puterilor în stat, iar, pe de altă parte, obligaţia autorităţilor publice de a-şi îndeplini loial şi cu bună-credinţă competenţele constituţionale. În consecinţă, constatarea adoptării Legii educaţiei naţionale în afara oricăror termene constituţionale - după restituirea acestui proiect de lege către Guvern şi în condiţiile în care această procedură a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 - reprezintă, în opinia preşedintelui Senatului, o încălcare a competenţelor de legiferare ale Parlamentului, ceea ce antrenează neconstituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.

Pe fond, preşedintele Senatului s-a raliat opiniei autorilor sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/6.126 din 20 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.801 din 20 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că procedura utilizată de Guvern de angajare a răspunderii asupra Legii educaţiei naţionale a fost conformă cu dispoziţiile art. 114 din Constituţie. De asemenea, nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Se apreciază că, dacă s-ar uni dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, s-ar ajunge la concluzia constituţionalităţii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, pentru că opinia concurentă a unui judecător este, cât priveşte conţinutul, alături de opinia separată formulată de 4 judecători. În aceste condiţii, opinia concurentă, datorită rolului său şi faptului că judecătorul care a formulat-o a votat pentru dispozitivul deciziei, ar trebui să fie unită cu considerentele deciziei în cauză, şi nu cu dispozitivul acesteia, astfel încât angajarea răspunderii în cauză ar fi constituţională.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că prevederile legii atacate sunt în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, cu dispoziţiile art. 32 din Constituţie, având în vedere că autonomia universitară este garantată în condiţiile legii, cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinând cont de faptul că legea poate institui "reguli specifice incompatibilităţii rectorilor sau altor funcţii specifice", şi cu dispoziţiile art. 44 alin. (2)-(4), având în vedere că criticile nu sunt motivate în niciun fel.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.829 din 20 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.789 din 20 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în viziunea Guvernului, contextul în care în prezent Guvernul şi-a asumat din nou răspunderea pe calea aceleiaşi proceduri de excepţie asupra Legii educaţiei naţionale prezintă neîndoielnic elemente de diferenţă faţă de momentul septembrie 2009, motivele relevate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 fiind înlăturate.

Proiectul Legii educaţiei naţionale asupra căruia Guvernul şi-a asumat răspunderea în anul 2010 este cu totul distinct ca materie şi parcurs legislativ de cel din anul 2009. Astfel, Guvernul şi-a angajat răspunderea după parcurgerea procedurii legislative la Camera Deputaţilor, legea fiind înaintată în luna mai 2010 la Senat, care a depăşit termenul rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ. În condiţiile în care la nivelul Senatului - în calitate de Cameră decizională - proiectul înregistra un veritabil blocaj, pe de o parte, şi dată fiind necesitatea reglementării cu maximă celeritate într-un domeniu de importanţă maximă (educaţia reprezentând o componentă vitală a procesului de reformă a statului), pe de altă parte, întreruperea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege la nivelul Senatului poate fi apreciată drept legitimă şi oportună.

Potrivit Programului de Guvernare 2009-2012, educaţia reprezintă o componentă strategică, esenţială a dezvoltării durabile pentru societate. Urgenţa adoptării Legii educaţiei naţionale rezultă şi din faptul că procesul de reformă într-un domeniu atât de important presupune în mod necesar parcurgerea unor etape pregătitoare prealabile implementării propriu-zise, etape care să se desfăşoare înainte de începerea unui nou an şcolar.

Astfel, potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma să între în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. În plus, se poate invoca şi împrejurarea că măsurile de reorganizare a învăţământului preuniversitar şi universitar pe care implementarea dispoziţiilor acestei legi le generează nu pot fi aplicate instantaneu, la momentul intrării în vigoare a legii, necesitând elaborarea şi adoptarea unei ample şi complexe legislaţii secundare în această materie, care să fie de natură să asigure aplicarea într-o manieră adecvată şi eficientă a prevederilor legii.

Mecanismul constituţional reglementat la art. 114 a fost instituit de către legiuitorul constituant în vederea asigurării unui mijloc de acţiune şi de control reciproc între puterea legislativă şi puterea executivă, ca o garanţie a respectării principiului separaţiei puterilor în stat, însă instituirea unor modalităţi de acţiune şi de control al Legislativului asupra Executivului nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative, ci, dimpotrivă, reprezintă echilibrul şi controlul reciproc al puterilor.

Este adevărat că nu se poate contesta rolul Parlamentului de "organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării", consfinţit de art. 61 alin. (1) din Constituţie, însă chiar Legea fundamentală consacră două instituţii juridice care permit Guvernului să participe, în mod excepţional, la actul legiferării, şi anume: "angajarea răspunderii Guvernului" - art. 114 şi "delegarea legislativă" - art. 115.

Odată declanşată procedura asumării răspunderii de către Guvern, acesta nu mai poate să renunţe la ea, iar dezbaterea unei moţiuni de cenzură depuse în urma unei asumări a răspunderii de către Guvern este o obligaţie, şi nu o facultate a Parlamentului, având în vedere că, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea fundamentală: "Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere".

De această obligaţie Parlamentul nu poate fi exonerat nici prin pronunţarea Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale, deoarece, în conformitate cu art. 147 din Constituţie, efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc ope legis numai în măsura în care declară neconstituţionale actele normative supuse acestui tip de control. Deciziile pronunţate în materia conflictelor juridice dintre autorităţi sunt obligatorii doar în modalitatea în care Curtea înţelege să soluţioneze aceste conflicte.

Or, Curtea Constituţională, prin decizia sus-menţionată, a constatat doar existenţa unui conflict şi a statuat, în cuprinsul motivării, că solicitarea autorului sesizării ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în conflict.

Faţă de cele mai sus învederate, nu se poate reţine, aşadar, în opinia Guvernului, încălcarea, prin asumarea răspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale, a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61, art. 114 şi art. 142 alin. (1) din Constituţie.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 Curtea Constituţională a stabilit că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită.

Astfel, în decizie s-a apreciat că Parlamentul se află în culpă, deoarece "ignoră decizia Guvernului de angajare a răspunderii, motivat de pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin preşedintele Senatului, îşi justifică acţiunea prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, pe când Guvernul contestă aplicabilitatea deciziei menţionate într-o procedură de angajare a răspunderii sale deja începută".

Aşadar, în cuprinsul deciziei sus-menţionate s-a constatat că procedura asumării trebuie să continue şi că blocajul constituţional creat poate fi eliminat doar prin continuarea procedurilor parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului, întrucât "Parlamentul nu are competenţa de a împiedica Guvernul să ia decizia angajării răspunderii; de asemenea, odată luată această decizie, Parlamentul nu poate împiedica Guvernul să continue procedura în cauză, întrucât s-ar ajunge la situaţii inadmisibile în care un Guvern minoritar să nu îşi poată angaja niciodată răspunderea, ceea ce încalcă în mod flagrant art. 114 din Constituţie. De asemenea, nici Guvernul nu îşi poate retrage cererea de angajare a răspunderii, fiind un act irevocabil al său. În acest context constituţional, depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control; este o armă pusă îndeobşte la îndemâna opoziţiei parlamentare şi nu în ultimul rând este o formă de exprimare a opoziţiei faţă de măsurile adoptate de Guvern. În consecinţă, împiedicarea prezentării şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constituţiei, deoarece acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii".

Şi pe fond se consideră că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, prevederile art. 45 alin. (5) şi (6) din lege nu creează, în opinia Guvernului, o discriminare pozitivă pentru elevii aparţinând minorităţilor naţionale din zonele indicate de autorii sesizării de neconstituţionalitate. În primul rând, nu se poate interpreta că elevii români din acele judeţe "nu vor putea avea o şcoală", textele criticate nefăcând altceva decât să stabilească modalitatea de dobândire a personalităţii juridice de către unităţile de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale. Chiar dacă se poate întâlni în practică şi "ipoteza în care în respectivele zone şcolile cu predare în limbile minorităţilor naţionale ar avea personalitate juridică, în timp ce cele cu predare în limba română nu, neîndeplinind condiţia numărului minim de 300 de elevi, acest fapt nu înseamnă că acestea din urmă nu există, fiind doar modalitatea aleasă de legiuitor pentru organizarea celor două unităţi de învăţământ". În rândul limbilor materne se află şi limba română, care are acest statut pentru cetăţenii români de naţionalitate română. Aşadar, prevederea legală respectivă este valabilă pentru toate limbile materne (şi a majorităţii şi ale minorităţii).

În ceea ce priveşte susţinerea că prin dispoziţiile art. 45 alin. (7) din legea analizată se încalcă, de asemenea, art. 16 alin. (1) din Constituţie, Guvernul apreciază că aceasta nu are fundament real, întrucât regula impusă de Constituţie şi respectată de legea în discuţie este aceea a desfăşurării învăţământului în limba română. Organizarea unităţilor de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale este o situaţie de excepţie, reglementată de legiuitor pentru această ultimă categorie, dat fiind faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Constituţie, "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de naţionalitate [...]". Or, în aceste condiţii, şi pentru elevii ce fac parte din minorităţile naţionale trebuie asigurat dreptul fundamental la învăţătură garantat de art. 32 din Legea fundamentală.

Autorii sesizării au înţeles, în mod greşit, că sintagma "limbă maternă" se referă doar la copiii aparţinând minorităţilor naţionale, deşi limba română este, pentru copiii români, limbă maternă. Ca urmare, acest articol se aplică tuturor elevilor care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a studia limba maternă, inclusiv elevilor români aflaţi în această situaţie.

Art. 46 alin. (2) din lege, care reglementează faptul că disciplina limba şi literatura română se predă după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă, nu aduce atingere, în opinia Guvernului, art. 16 coroborat cu art. 4 şi art. 13 din Constituţie.

Astfel, textul legal criticat nu încalcă regula potrivit căreia limba oficială în România este limba română, ci doar reglementează o modalitate accesibilă de învăţare a acestei limbi de către elevii aparţinând minorităţilor naţionale, având în vedere că şi aceştia au dreptul la garantarea dreptului la învăţătură, la fel ca orice alt cetăţean al acestei ţări. În plus, posibilitatea utilizării limbii materne este reglementată şi în alte domenii, cum ar fi: administraţie publică, justiţie şi amenajarea teritoriului. Art. 46 alin. (2) din lege exprimă dreptul de "accesare" a limbii române al tuturor minorităţilor naţionale, astfel încât acestea să poată dobândi competenţe ţinând cont de specificul minorităţilor respective.

De asemenea, dispoziţiile art. 45 alin. (9) din lege nu încalcă art. 16 din Legea fundamentală şi nu creează o discriminare pozitivă a cadrelor didactice aparţinând minorităţilor naţionale, textul reglementând doar modalitatea de organizare şi conducere a unităţilor de învăţământ cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, soluţie aleasă de legiuitor tocmai în considerarea faptului că şi pentru acestea din urmă trebuie asigurate toate garanţiile şi drepturile din Constituţie. Funcţiile de conducere pot fi ocupate în mod egal de oricine îndeplineşte criteriile de competenţă profesională, indiferent de limba de predare în care se studiază în unitatea de învăţământ respectivă, şi nu limitează dreptul de acces la aceeaşi funcţie de conducere al unui cetăţean care nu aparţine minorităţii respective într-o unitate de învăţământ cu predare în limba acelei minorităţi.

În ceea ce priveşte critica autorilor obiecţiei, potrivit căreia art. 121 din lege încalcă autonomia universitară garantată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, Guvernul arată că nu este afectată autonomia universitară. Menţionând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2005, potrivit cărora autonomia universitară nu înseamnă independenţa instituţiilor de învăţământ superior şi nici nu implică existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general obligatoriu, Guvernul consideră că prin Legea educaţiei naţionale s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi şi responsabilităţi extinse din asumarea unei misiuni clar definite prin Carta universitară privind activitatea asumată ca instituţie ce furnizează servicii de educaţie şi formare, de cercetare, precum şi alte activităţi în cadrul societăţii româneşti, cu asumarea răspunderii publice. În aceste condiţii de deschidere şi de responsabilizare este evident că universităţile reprezintă parteneri responsabili ai societăţii româneşti în crearea unor servicii educaţionale de formare a cetăţenilor României. Pe cale de consecinţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (M.E.C.T.S.), în calitatea sa de autoritate publică, răspunde de modul în care este respectată legislaţia învăţământului de către toţi furnizorii de servicii de educaţie.

Cu privire la prevederile art. 125 alin. (1) lit. a) şi art. 212 alin. (3) din lege, Guvernul învederează că în momentul în care o persoană îşi asumă calitatea de rector este obligată să îşi asume şi răspunderea publică în exercitarea acestei calităţi. În cazul în care aceste obligaţii sunt încălcate, Consiliul de etică şi management universitar are rolul de a constata şi de a propune spre sancţionare aceste abateri. Astfel, revocarea din funcţia de rector prevăzută la acest articol intervine ca o sancţiune, ca urmare a încălcării obligaţiilor în ceea ce priveşte asumarea răspunderii publice, iar măsura revocării nu este o prerogativă absolută a ministrului educaţiei, ci intervine, tocmai cu respectarea principiului simetriei actelor juridice la emiterea actului administrativ, ulterior unor demersuri reglementate de art. 125 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 125 alin. (1) lit. b) din lege, acestea reprezintă tot o sancţiune. Statul, reprezentat în această ipoteză de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, nu face decât să administreze, aşa cum consideră de cuviinţă, resursele bugetare, existând situaţii în care poate aprecia că utilizarea acestora pentru finanţarea activităţii unei instituţii de învăţământ superior nu este o soluţie optimă. Soluţia propusă nu echivalează cu intervenţia statului, prin minister, în modul de gestionare de către conducerea unei universităţi a surselor de finanţare publice.

Cu privire la dispoziţiile art. 125 alin. (1) lit. c) din lege, Guvernul precizează că acestea apar ca o "sancţiune aplicată unui management defectuos, nefiind o modalitate de reorganizare într-un mod mai judicios, care într-adevăr este prerogativa structurilor de conducere ale universităţilor, conform art. 123 din Legea educaţiei naţionale". În cadrul acestei proceduri, ministerul nu are o putere discreţionară. Art. 128 alin. (5) nu încalcă principiul autonomiei universitare, întrucât rezoluţia la care face referire textul de lege este o formă de exercitare a atribuţiilor M.E.C.T.S. prin care se asigură respectarea legalităţii. Carta universitară reprezintă documentul de bază în temeiul căruia universitatea funcţionează, iar orice prevedere contrară legislaţiei în vigoare este nulă de drept. Practica anilor anteriori a demonstrat că, fără o verificare de către M.E.C.T.S., ca autoritate de stat în domeniu, apar nenumărate cazuri de invalidare a alegerilor structurilor de conducere din universităţi, fapt ce a afectat în mod direct activitatea acestora prin prelungirea perioadelor de interimat, care în unele cazuri au ajuns la un an calendaristic.

Prevederile art. 132 alin. (5) din lege nu reprezintă o imixtiune în autonomia universitară şi nici încălcarea acestui principiu, deoarece prin textul de lege se reglementează o excepţie, iar consultarea senatului garantează respectarea principiului autonomiei universitare.

În ceea ce priveşte prevederile art. 215 alin. (1) din lege, Guvernul consideră că acele cadre didactice care candidează pentru ocuparea unei funcţii de conducere la universităţile de stat, particulare şi confesionale se află într-o situaţie diferită de cea a altor categorii socioprofesionale, cum este cazul parlamentarilor, astfel încât nici sub acest aspect nu poate fi reţinută încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi.

Dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din lege, care stabilesc incompatibilitatea calităţii de rector, pe perioada îndeplinirii mandatului, cu orice funcţie de conducere sau demnitate publică, respectiv cu deţinerea unei funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, nu încalcă dreptul de a fi ales prevăzut de art. 37 alin. (1) din Constituţie, ci doar stabilesc o incompatibilitate temporară, limitată la durata exercitării mandatului de rector şi justificată de necesitatea asigurării tuturor condiţiilor obiective pentru realizarea învăţământului ca serviciu public, dar şi ca drept fundamental având un conţinut economic-social şi cultural.

Nu se pot reţine nici argumentele referitoare la încălcarea art. 44 alin. (4) din Constituţie, prin abrogarea "art. 110 alin. (5) din Legea nr. 84/1995" care stabilea că patrimoniul instituţiilor de învăţământ particular şi confesional preuniversitar este proprietatea fondatorilor. Aceasta deoarece patrimoniul instituţiilor de învăţământ este un element propriu al acestora, ca entităţi juridice separate, iar bunurile ce îl constituie nu mai sunt în proprietatea fondatorilor din momentul în care aceştia au consfinţit să le aducă drept contribuţie la constituirea patrimoniului instituţiei de învăţământ, nefiind vorba aşadar despre o naţionalizare. Mai mult decât atât, patrimoniul unei persoane juridice se constituie din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce privesc bunurile acesteia, fiind inacceptabil ca în acelaşi timp să coexiste 2 proprietari asupra aceluiaşi bun.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii educaţiei naţionale, în ansamblul său. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la modul de adoptare a legii criticate, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, prevederile legale ale art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, prevederi care au următorul cuprins:

–Art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9): "(5) Pe raza unei unităţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unităţi de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de efectivul de elevi.

(6)În cazul unităţilor de nivel gimnazial sau liceal cu predare în limbile minorităţilor naţionale, singulare în municipiu, oraş sau comună se acordă personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi.

(7)Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă. [...] (9) În unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din rândul minorităţilor respective, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională.";

–Art. 46 alin. (2): "Disciplina Limba şi literatura română se predă, pe tot parcursul învăţământului preuniversitar, după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.";

–Art. 121: "Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este autoritate publică şi este abilitat să urmărească, să controleze aplicarea şi respectarea reglementărilor legale în domeniul învăţământului superior şi să aplice, dacă este cazul, sancţiuni. De asemenea, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, îşi asumă misiunea generală şi pe cea proprie şi îşi exercită răspunderea publică.";

–Art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c): "În cazul în care se constată nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sesizează Senatul universitar în termen de 30 de zile de la data constatării. Dacă în termen de 3 luni de la data sesizării, universitatea continuă să nu respecte obligaţiile prevăzute la art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului aplică, în termen de maximum 6 luni de la data sesizării iniţiale a Senatului universitar, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a)revocarea din funcţie a rectorului, în baza propunerii Consiliului de Etică şi Management Universitar, cu consultarea Senatului universitar. În termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data revocării din funcţie a rectorului, Senatul universitar are obligaţia să desemneze un prorector care reprezintă universitatea şi care devine ordonator de credite până la confirmarea unui nou rector de către ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. În termen de 3 luni de la revocarea din funcţie a rectorului, Senatul universitar finalizează procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, şi trimite spre confirmare ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului numele noului rector;

b)reduce sau elimină temporar sau definitiv accesul la finanţările din surse publice, la propunerea Consiliului de Etică şi Management Universitar;

c)propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior în cauză.";

–Art. 125 alin. (2): "Constatarea încălcării obligaţiilor prevăzute la art. 124 se face de către Consiliul de Etică şi Management Universitar, format din 11 membri, după cum urmează: 3 reprezentanţi numiţi de către Consiliul Naţional al Rectorilor, 3 reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, numiţi de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, câte un reprezentant numit de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, denumită în continuare ARACIS, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior, denumit în continuare CNFIS, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, denumit în continuare CNCS, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, denumit în continuare CNATDCU, şi un reprezentant al federaţiilor naţionale ale studenţilor.";

–Art. 128 alin. (5): "Carta universitară se adoptă numai după rezoluţia pozitivă a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării instituţiei de învăţământ superior.";

–Art. 132 alin. (5): "Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în situaţii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultăţi, în cadrul universităţilor de stat, cu consultarea Senatului universitar.";

–Art. 212 alin. (3): "Ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului poate revoca din funcţie rectorul în condiţiile art. 125.";

–Art. 215 alin. (1), (3) şi (4): "(1) După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale este interzisă, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei legi. [...]

(3)Persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului.

(4)Funcţia de rector este incompatibilă cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului.";

–Art. 361 alin. (2): "La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările ulterioare, Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă de a continua studiile la programe de studii de licenţă autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, precum şi orice alte dispoziţii contrare."

În opinia autorilor sesizării, legea criticată contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, respectiv al supremaţiei Constituţiei, art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) cu referire la autonomia universitară, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales, art. 44 alin. (2), (3) şi (4) privind dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul şi structura Parlamentului, art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

I. Raportat la critica de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din Constituţie privind adoptarea legilor prin procedura angajării răspunderii Guvernului, Curtea constată următoarele:

1.Legea supusă examinării Curţii Constituţionale a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, reglementată de art. 114 din Constituţie. Această procedură parlamentară implică raporturi de ordin constituţional între două puteri ale statului, deoarece este, prin conţinutul său, un act al Guvernului, iar, prin efectul său, fie produce un act de legiferare aşa cum este în cauza de faţă -, fie determină demiterea Guvernului, în situaţia în care o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

2.Actul concret al angajării răspunderii Guvernului cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale a fost examinat sub aspectul constituţionalităţii de către Curtea Constituţională, cu prilejul soluţionării conflictului juridic de natură constituţională declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect.

3.Prezenta sesizare supune controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională Legea educaţiei naţionale adoptată de către Parlament. Constatarea adoptării Legii educaţiei naţionale în condiţiile descrise în sesizare este apreciată ca fiind o încălcare a competenţei de legiferare a Parlamentului.

4.Curtea constată, în acest sens, că adoptarea Legii educaţiei naţionale s-a realizat în urma retragerii, de către unii dintre semnatari, a susţinerii moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, act care a determinat ca moţiunea să nu mai respecte condiţiile constituţionale pentru a fi prezentată şi dezbătută. Aspectele de oportunitate care au determinat actul retragerii semnăturilor şi, implicit, renunţarea la un instrument de control parlamentar al Guvernului prevăzut de Constituţie nu intră în competenţa de examinare a Curţii Constituţionale, întrucât vizează însăşi decizia politică de adoptare a legii în cauză, decizie care nu este susceptibilă a fi supusă controlului Curţii câtă vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."

5.Curtea reaminteşte în acest context, creat printr-o succesiune de acte ale Guvernului, respectiv Parlamentului, precum şi de conflicte juridice de natură constituţională între cele două autorităţi, în legătură cu angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, că rolul său este, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, acela de "garant al supremaţiei Constituţiei".

II. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea intrinsecă a unor texte din legea criticată, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate priveşte mai multe probleme: învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, autonomia universitară, ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul universităţilor, dreptul de a fi ales şi dreptul de proprietate.

1.Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate îşi structurează critica pe două paliere în privinţa dispoziţiilor legale care privesc învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, primul vizând organizarea unităţilor de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale, iar cel de-al doilea are în vedere predarea Limbii şi literaturii române după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Curtea urmează să clarifice noţiunea de minoritate, să facă aplicarea instrumentelor naţionale şi internaţionale relevante controlului de constituţionalitate ce vizează acest concept şi să stabilească dacă prevederile legale criticate corespund exigenţelor acestora.

Astfel, Curtea observă că, deşi nu există o definiţie unanim acceptată a noţiunii de minoritate, această noţiune vizează, în esenţă, "un grup inferior din punct de vedere numeric faţă de restul populaţiei unui stat, aflat într-o poziţie care nu este dominantă şi ai cărui membri [...] posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi care manifestă, chiar şi implicit, o anumită solidaritate în direcţia prezervării culturii, tradiţiilor, religiei sau limbii lor" (a se vedea F. Capotorti - Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Document E/CN.4/Sub.2/384/Add.1-7- 1979, precum şi, în acelaşi sens, G. Alfredsson în contribuţia sa la Max Planck Encyclopedia of Public International Law). De asemenea, Curtea reţine că, potrivit pct. 11 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minorităţilor a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, minorităţile naţionale reprezintă grupuri separate sau distincte, bine definite şi stabilite pe teritoriul unui stat, ai căror membri sunt cetăţeni ai statului şi au anumite caracteristici religioase, lingvistice, culturale sau alte caracteristici care le disting de majoritatea populaţiei. În consecinţă, Curtea reţine că elementele subiective şi obiective, care caracterizează noţiunea de minoritate, sunt premisele obligaţiei statului, mai ales în privinţa persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, de a respecta şi de a garanta dreptul la identitate al acestora. Rezultă că statul are atât o obligaţie negativă, de abţinere, aceea de a nu aduce atingere, prin măsurile adoptate, identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor, cât şi una pozitivă, de a sprijini păstrarea şi dezvoltarea identităţii acestora, ca parte a patrimoniului cultural universal.

În acest sens, Curtea observă că art. 6 din Constituţie garantează dreptul la identitate persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, textul constituţional citat prevăzând, în mod expres, că "Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase". Modalitatea de implementare a acestui drept conferit de Constituţie persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi text constituţional, care vizează luarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens. O atare obligaţie procedurală pozitivă a statului este exprimată prin sintagma "măsurile de protecţie luate de stat" sub condiţia conformităţii acestora cu "principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români".

Având în vedere specificul cauzei de faţă, Curtea va reţine, în analiza sa, aplicarea şi interpretarea coroborată, în temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, a prevederilor art. 6 şi art. 32 alin. (3) din Constituţie cu instrumentele internaţionale incidente în materie.

Astfel, Curtea observă că numeroase acte cu caracter internaţional prevăd dreptul la educaţie, atât în general, cât şi cu privire la situaţia particulară a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; în acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea menţionează: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 26), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (art. 27), Convenţia privind drepturile copilului (art. 30), Convenţia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare la adresa femeilor [art. 14 pct. 2 lit. d)], Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) privind lupta împotriva discriminării în educaţie (art. 5), Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 1 coroborat cu art. 14, respectiv art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie) şi Carta socială europeană (art. 17).

Din instrumentele internaţionale enumerate, Curtea observă că, în accepţiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor la art. 27 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor -, acest articol din pact stabileşte şi recunoaşte un drept care este conferit unor persoane aparţinând grupurilor minoritare şi care este distinct şi complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană (dreptul la propria viaţă culturală, de a profesa şi de a practica propria religie sau de a folosi propria limbă). Pct. 6.1 din acelaşi comentariu prevede că, deşi art. 27 din pact este formulat în termeni negativi, acesta recunoaşte totuşi existenţa unui "drept" şi impune respectarea sa. În consecinţă, statele părţi sunt obligate să se asigure că existenţa acestui drept este recunoscută, iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei încălcări. Totodată, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-şi păstra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru protejarea identităţii minorităţii şi a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura şi de a-şi dezvolta propria cultură şi limbă şi de a practica propria religie, în comun cu ceilalţi membri ai grupului. În fine, protecţia acestor drepturi este menită a asigura păstrarea şi a continua dezvoltarea identităţii culturale, religioase şi sociale a persoanelor aparţinând minorităţilor respective, deci să îmbogăţească structura societăţii în întregul său (a se vedea, în acest sens, pct. 9 din comentariu).

De asemenea, în preambulul Declaraţiei privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată prin Rezoluţia nr. 47/135 din 18 decembrie 1992 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se arată că promovarea constantă şi realizarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice, constituie parte a dezvoltării societăţii în întregul ei într-un cadru democratic.

Pe lângă instrumentele internaţionale sus-menţionate, Curtea observă că România este parte atât la Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată prin Legea nr. 33/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 mai 1995, cât şi la Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, ratificată prin Legea nr. 282/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, ambele convenţii fiind elaborate sub auspiciile Consiliului Europei.

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale este primul instrument legal multilateral care vizează exclusiv protecţia minorităţilor din Europa şi care încearcă să promoveze egalitatea deplină şi efectivă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale prin crearea de condiţii potrivite care să le permită păstrarea şi dezvoltarea propriei culturi, precum şi conservarea identităţii [a se vedea, în acelaşi sens, pct. 11 şi 13 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minorităţilor a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prevăd, printre altele, dreptul minorităţilor naţionale de a-şi menţine şi dezvolta cultura, respectiv obligaţia statului de a lua toate măsurile necesare pentru crearea unor condiţii favorabile, care să permită minorităţilor naţionale să îşi dezvolte educaţia, cultura, tradiţiile şi obiceiurile]. Convenţia-cadru stabileşte o serie de principii pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale aplicabile în sfera vieţii publice, cum ar fi dreptul la întrunire liberă, libertatea de asociere, libertatea de expresie, conştiinţă şi religie, acces la mijloacele de informare în masă, precum şi unele libertăţi legate de limbă şi educaţie. În preambulul acestei convenţii se prevede că o societate pluralistă şi cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită să îşi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate. De asemenea, art. 15 din convenţia-cadru prevede că părţile semnatare vor crea condiţiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi economică şi la treburile publice, în special acelea care le privesc direct. În raportul explicativ al convenţiei-cadru se menţionează, prin raportare la art. 5 din Convenţie, că se recunoaşte importanţa coeziunii sociale, reflectându-se dorinţa, exprimată şi în preambul, de a vedea în diversitatea culturală o sursă, ca şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogăţire a fiecărei societăţi.

Curtea constată că, de exemplu, art. 12 şi 14 din Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale prevăd următoarele:

–Art. 12: "1. Părţile, dacă este necesar, vor lua măsuri în domeniul educaţiei şi al cercetării, pentru a încuraja cunoaşterea culturii, istoriei, limbii şi religiei atât ale minorităţilor lor naţionale, cât şi ale majorităţii.

2.În acest context, părţile vor asigura, între altele, posibilităţi corespunzătoare pentru pregătirea profesorilor, accesul la manuale şi vor facilita contactele dintre elevi şi profesori ai diferitelor comunităţi.

3.Părţile se angajează să promoveze şanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.";

–Art. 14: "1. Părţile se angajează să recunoască dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a învăţa limba sa minoritară.

2.În ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă există o cerere suficientă, părţile vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional, ca persoanele aparţinând acestor minorităţi să beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie în această limbă.

3.Paragraful 2 al acestui articol se va aplica fără a aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă."

De asemenea, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunţată în Cauza Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei, paragraful 93, citează preambulul Convenţiei-cadru cu privire la minorităţile naţionale ("societate pluralistă şi cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate") şi menţionează termenii de "păstrare" şi "apărare" a "drepturilor sale [ale minorităţilor naţionale -s.n.]". Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în mod expres, faptul că respectarea minorităţilor naţionale constituie o condiţie sine qua non pentru o societate democratică (paragraful 68 din hotărârea citată).

Toate instrumentele internaţionale mai sus reţinute menţionează şi prevăd situaţia specială a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, ceea ce impune statului o conduită deosebită faţă de acestea.

Astfel, actele infraconstituţionale trebuie să respecte şi pot dezvolta atât exigenţele Constituţiei, cât şi cele cuprinse în actele internaţionale la care statul român este parte. În acest sens, Curtea constată că Legea educaţiei naţionale implementează şi dezvoltă aceste exigenţe într-o manieră de natură a permite şi garanta continua dezvoltare a identităţii culturale a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

Curtea observă că, în comentariul său cu privire la educaţie din perspectiva Convenţiei-cadru (Strasbourg, 2006), Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale enumeră mai multe modele utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dintre care unele se regăsesc şi în Legea educaţiei naţionale. Astfel, modelul implementat prin secţiunea a 12-a Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale a cap. II - Structura sistemului naţional de învăţământ preuniversitar din titlul II - Învăţământul preuniversitar din Legea educaţiei naţionale este acela care consacră existenţa şcolilor cu predare în limba minorităţilor naţionale, în care limba majorităţii este studiată ca o materie distinctă; desigur, legiuitorul român a prevăzut un model extins, reglementarea criticată nevizând numai ciclul primar. Astfel, legiuitorul a înţeles să consacre o reglementare specială cu privire la învăţământul preuniversitar, în ansamblu, pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

Curtea constată că dispoziţiile art. 45 alin. (9) din lege, care prevăd că în unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice din minoritatea respectivă, nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţia României, avându-se însă în vedere faptul că trebuie să fie respectate şi criteriile de competenţă profesională. Aceste dispoziţii legale reprezintă opţiunea legiuitorului care a dorit ca în structurile de conducere ale instituţiilor de învăţământ respective să fie reprezentate şi persoanele aparţinând respectivelor minorităţi naţionale, ca o expresie a unei societăţi în care se promovează cunoaşterea şi toleranţa reciproce.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi (6) din lege, Curtea constată că acestea nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate. Aceste prevederi fac aplicarea unui model organizaţional care presupune practici şi politici care să satisfacă nevoile educaţionale speciale ale membrilor unei minorităţi naţionale. Nu se poate susţine că elevii aparţinând populaţiei majoritare româneşti, dar minoritare într-o anumită zonă ar fi discriminaţi, întrucât legea se referă la funcţionarea a cel puţin unei unităţi şcolare cu personalitate juridică pentru fiecare limbă maternă. Legea nu prevede înfiinţarea unei unităţi şcolare numai pentru fiecare limbă a minorităţilor naţionale, ci pentru fiecare limbă maternă, existând deci posibilitatea ca limba maternă să fie limba română a unor persoane care constituie o minoritate lingvistică într-o anumită zonă. O atare prevedere legală este derogatorie de la dispoziţiile art. 19 alin. (1) din lege, care prevăd anumite condiţii pentru acordarea personalităţii juridice unei unităţi de învăţământ. De altfel, alin. (2) al art. 19 din lege mai prevede o serie de excepţii de la regula cu caracter de principiu.

În ceea ce priveşte personalitatea juridică a unităţilor de învăţământ menţionate la art. 45 alin. (5) şi (6) din lege, Curtea observă că este opţiunea legiuitorului de a conferi personalitate juridică acestor unităţi, pentru o mai bună administrare a activităţii de educaţie.

În privinţa textului art. 45 alin. (7) din lege, Curtea constată că, deşi plasat în secţiunea a 12-a - Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, conţinutul său normativ vizează în mod explicit şi situaţia elevilor a căror limbă maternă este limba română. Astfel, atât elevii care au o limbă maternă diferită de cea română, cât şi cei care au limba maternă limba română, dacă în localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi de către autorităţi prin decontarea transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă.

Curtea, analizând dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, prin raportare la critica de neconstituţionalitate formulată, constată că acestea nu contravin art. 4 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, Curtea constată că Legea educaţiei naţionale nu consacră niciun drept colectiv pentru minorităţile naţionale, ci numai drepturi individuale. De altfel, niciun instrument legal internaţional nu consacră drepturi colective pentru minorităţile naţionale, iar legiuitorul român nu şi-a exprimat niciodată intenţia de a le consacra.

Faptul că există programe şcolare speciale pentru învăţarea limbii române, care se adresează membrilor unei minorităţi naţionale, are semnificaţia luării în considerare a situaţiei lor specifice, respectiv a faptului că aceste persoane au o altă limbă maternă decât limba română. Aşadar, situaţia diferită a membrilor minorităţilor naţionale în mod evident reclamă şi un tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectivă şi accesul la o educaţie de calitate pentru toate persoanele. Prin urmare, legiuitorul trebuie să ţină cont de acest lucru şi să adapteze cerinţele de învăţare a Limbii şi literaturii române în funcţie de situaţia concretă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Nu în ultimul rând, instituţiilor statului român le revine obligaţia să asigure un număr optim de ore necesar pentru studiul adecvat al Limbii şi literaturii române.

În fine, Curtea reţine că dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a utiliza limba maternă în învăţământ, administraţie şi justiţie nu afectează caracterul oficial al limbii române prevăzut de art. 13 din Constituţie, caracter garantat, indirect, şi prin art. 152 alin. (1) din Constituţie.

2.În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora mai multe dispoziţii din Legea educaţiei naţionale încalcă principiul autonomiei universitare prevăzut de art. 32 alin. (6) din Constituţia României, potrivit căruia autonomia universitară este garantată, Curtea reţine următoarele:

Autonomia universitară este foarte importantă pentru buna funcţionare a instituţiilor de învăţământ superior, fapt subliniat de mai multe documente internaţionale din domeniu.

Astfel, în Declaraţia de la Bologna (1999), semnată de către miniştrii educaţiei din 29 de state europene, inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spaţiu European al Învăţământului Superior cu luarea în considerare şi respectarea autonomiei universitare, se menţionează expres faptul că "independenţa şi autonomia universităţilor asigură adaptarea continuă a învăţământului superior şi a sistemelor de cercetare la nevoile în schimbare, la cerinţele societăţii şi la progresele ştiinţifice".

În Declaraţia de la Praga din 2009 a Asociaţiei Universităţilor Europene se prevede că universităţile trebuie să îşi întărească autonomia pentru a servi mai bine societatea şi în particular să asigure un cadru de reglementare care să permită conducătorilor universităţilor să adopte o structură internă eficientă, să selecteze şi să instruiască personalul lor, să elaboreze programele academice şi să utilizeze resursele financiare, toate acestea trebuind să fie în concordanţă cu misiunile şi profilurile lor specifice.

De asemenea, Comisia Europeană şi un număr important de guverne europene au recunoscut necesitatea existenţei autonomiei universitare; în acest sens, Curtea reţine Comunicarea Comisiei Europene din luna mai 2006 cu privire la Agenda de modernizare pentru universităţi, care prevede că obiectiv prioritar crearea unui nou cadru pentru universităţi, caracterizat printr-o autonomie sporită şi responsabilitate.

În acest cadru, autonomia universitară nu este numai relevantă pentru realizarea Spaţiului European al Învăţământului Superior, dar este şi un factor determinant în realizarea Spaţiului European de Cercetare, aşa cum a afirmat Comisia Europeană în Cartea Verde din aprilie 2007 "Spaţiul European de Cercetare: Noi perspective."

Totuşi, varietatea situaţiilor din Europa reflectă o multitudine de abordări în privinţa autonomiei universitare, autorităţile centrale deţinând, încă, un rol central în reglementarea sistemului de educaţie superioară. În general, în Europa, autonomia universitară este legată de capacitatea instituţiilor de învăţământ superior de a decide în privinţa organizării lor, a chestiunilor financiare, a politicii de personal şi a politicii curriculare, însă gradul de libertate al universităţilor diferă foarte mult de la ţară la ţară. De exemplu, demiterea rectorului se face în majoritatea cazurilor de către organul care l-a numit, dar există şi excepţii: în Ungaria, Polonia, Portugalia, Suedia şi Turcia, procesul de demitere a unui rector poate fi declanşat de o înaltă autoritate, de obicei ministrul educaţiei, atunci când conduita acestuia este neconformă cu standardele universitare.

Referitor la politica de personal a universităţilor, în state precum Bulgaria, Franţa, Polonia, Slovacia, unele landuri din Germania (a se vedea, în acest sens, raportul întocmit în 2008 de T. Esterman şi T. Nokkala - University Autonomy în Europe. Exploratory Study, raport întocmit sub auspiciile Asociaţiei Universităţilor Europene) numirea unor anumite categorii de personal (de obicei profesorii) este supusă confirmării de către autoritatea publică relevantă în acest domeniu (ministrul educaţiei sau Preşedintele statului); astfel, spre exemplu, în Polonia titlul de profesor este conferit de Preşedintele Republicii.

Cu privire la programul curricular, trebuie menţionat faptul că îndeplinirea obiectivelor din Programul Bologna a fost însoţită în majoritatea ţărilor europene de înfiinţarea la nivel local sau regional a unor agenţii externe universităţilor care se asigură de calitatea programelor de studii ale acestor universităţi. De asemenea, în majoritatea cazurilor, introducerea unor noi programe are nevoie de aprobarea ministrului de resort ori a unei alte autorităţi publice, în urma unui proces de acreditare.

Din analiza situaţiei existente la nivel european reiese faptul că nu se poate pune semnul de egalitate între autonomie şi independenţă. Statul sau organele administraţiei publice locale are/au destule competenţe care îi/le permit să se asigure că universităţile respectă standardele de calitate necesare pentru realizarea Spaţiului European al Învăţământului Superior.

Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în privinţa unor probleme ridicate de conceptul de autonomie universitară. Astfel, prin Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, Curtea a stabilit unele elemente de conţinut ale principiului autonomiei universitare: astfel, o confirmare a numirii rectorului prin ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului este necesară nu doar pentru verificarea respectării procedurilor democratice de alegere, dar şi pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru alegere. De asemenea, Curtea a reţinut că autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite în acest sens prin Constituţie.

Prin Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, Curtea a statuat că "În cadrul autonomiei universitare [...] revine fiecărei instituţii de învăţământ superior sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfăşurată de fiecare cadru universitar". În Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 21 februarie 2005, Curtea a reţinut că "legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită".

Prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Curtea a observat că prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea a constatat că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să se reflecte, în egală măsură, în organizarea şi funcţionarea procesului de învăţământ, în statutul cadrelor didactice, în promovarea în funcţie a acestora, în norma didactică etc.

Art. 123 din Legea educaţiei naţionale criticată, preluând observaţiile generale rezultând din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reglementează noţiunea de autonomie universitară. Acest text legal prevede: "(1) Autonomia universitară este garantată prin Constituţie. Libertatea academică este garantată prin lege. Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase.

(2)Autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare.

(3)Aspectele fundamentale ale autonomiei universitare se exprimă în Carta universitară, aprobată de Senatul universitar, în concordanţă strictă cu legislaţia în vigoare.

(4)Autonomia universitară se exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice.

(5)În instituţiile de învăţământ superior este asigurată libertatea cercetării în ceea ce priveşte stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor şi valorificarea rezultatelor, conform legii.

(6)În instituţiile de învăţământ superior este interzisă periclitarea sub orice formă a dreptului la exprimarea liberă a opiniilor ştiinţifice şi artistice.

(7)Studenţilor le este asigurat dreptul la liberă alegere a cursurilor şi specializărilor, în conformitate cu normele legale în vigoare şi cu planurile de învăţământ.

(8)Structurile şi funcţiile de conducere ale universităţilor particulare şi confesionale, atribuţiile, modul de constituire, precum şi alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi, cu avizul consultativ al fondatorilor şi cu aprobarea Senatului universitar".

Analizând criticile autorilor sesizării referitoare la încălcarea principiului autonomiei universitare, Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate. Faptul că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, faptul că propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior în cauză şi faptul că documentul de bază al unei universităţi - carta universitară poate fi adoptat numai cu aprobarea ministrului educaţiei sau că Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultăţi în cadrul universităţilor de stat cu consultarea senatului universitar nu reprezintă altceva decât garanţii ale faptului că învăţământul superior românesc se va face pe baza standardelor de calitate definite la nivel naţional şi european. O astfel de reglementare este absolut necesară în condiţiile unei proliferări fără precedent a universităţilor de stat şi particulare, universităţi care nu au avut timpul necesar să se consacre pe plan naţional sau internaţional.

Revocarea din funcţie a rectorului nu se face în mod arbitrar de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, ci numai în baza propunerii Consiliului de etică şi management universitar, cu consultarea senatului universitar. În cadrul acestui consiliu se regăsesc reprezentanţi ai mediului ştiinţific şi academic, precum şi alţi membri avizaţi cu privire la viaţa universitară. Aceste elemente reprezintă garanţii suficiente cu privire la procedura eliberării din funcţie a rectorului unei universităţi. Din aceleaşi considerente, nici dispoziţiile conform cărora ministerul de resort reduce sau elimină temporar ori definitiv accesul la finanţările din surse publice nu încalcă vreo dispoziţie constituţională. O asemenea măsură nu poate surveni decât în condiţiile unei crize financiare sau ale săvârşirii unor abateri grave de la normele de conduită universitară. De altfel, majoritatea universităţilor existente dispun şi de surse proprii de finanţare rezultate, în principal, din taxele percepute studenţilor pentru sistemul de învăţământ cu taxă. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege: "Instituţiile de învăţământ superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor şi au obligaţia să le comunice tuturor celor interesaţi, inclusiv pe site-ul universităţii."

Nici critica referitoare la dreptul Guvernului ca la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să poată înfiinţa facultăţi în cadrul universităţilor de stat cu consultarea senatului universitar nu este întemeiată. În cadrul competenţelor sale de gestiune şi administrare, Guvernul poate acţiona pentru a rezolva diferite situaţii în care este necesară înfiinţarea unor noi facultăţi, cum ar fi, de exemplu, situaţia în care piaţa muncii reclamă apariţia unor noi categorii de persoane specializate într-un anumit domeniu.

În ceea ce priveşte interzicerea ocupării unor funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale, după îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a legii, Curtea constată că o atare măsură nu este de natură să încalce principiul egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, şi anume că, în speţă, criteriul vârstei are "doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică". De asemenea, Curtea reţine că "dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006).

3.O altă categorie de critici se referă la dreptul de a fi ales. Astfel, persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului, iar funcţia de rector este incompatibilă cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului. Aceste dispoziţii reprezintă rezultatul opţiunii legiuitorului, care a dorit să ferească mediul universitar de subiectivismul care caracterizează viaţa politică. Astfel, prevederile art. 215 alin. (3) şi (4) din lege, prin care legiuitorul a dorit doar să stabilească anumite condiţii cu privire la ocuparea poziţiei de rector al unei universităţi, constituie o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât şi a posibilităţii de deturnare a finalităţii actului de educaţie.

În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 37 din Constituţie privind dreptul de a fi ales.

4.Încălcarea dreptului de proprietate a fost invocată în legătură cu abrogarea, prin art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, a dispoziţiilor art. 115 alin. (5) din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care prevedeau: "Patrimoniul unităţilor de învăţământ particular şi confesional preuniversitar este proprietatea privată a fondatorilor."

Curtea constată că o asemenea critică de neconstitu ţionalitate nu poate fi primită. În concepţia legiuitorului patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare constă din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior; instituţiile de învăţământ menţionate dispun de acest patrimoniu, pe durata existenţei lor, conform legii [art. 229 alin. (1) şi (2) din lege].

De asemenea, art. 230 din lege prevede că: "(1) Desfiinţarea, dizolvarea sau lichidarea instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare se face în condiţiile legii. Iniţiativa desfiinţării instituţiilor de învăţământ superior particulare sau confesionale particulare poate aparţine şi fondatorilor.

(2)În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor.

(3)Desfiinţarea universităţilor particulare se va face cu protecţia intereselor studenţilor."

Este adevărat că există o diferenţă între vechea şi noua reglementare, dar, potrivit art. 230 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor.

Temeiul constituţional al unei asemenea măsuri se regăseşte în art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căreia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite de lege. De altfel, Curtea constată că art. 44 din Constituţie garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului şi tot el statuează că legea stabileşte "conţinutul şi limitele acestor drepturi".

Curtea mai reţine că începând cu anul 1990 s-au înfiinţat instituţii de învăţământ superior de stat şi particulare, având la bază temeiuri juridice diferite. Astfel, de cele mai multe ori, acestea au fost înfiinţate fie în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fie al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, fie al Decretului nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954. În anul 1993 a fost adoptată Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999, iar toate instituţiile cu activităţi de învăţământ superior înfiinţate anterior Legii nr. 88/1993 au trebuit să treacă printr-o procedură de acreditare, nemaivorbind de instituţiile de învăţământ superior înfiinţate după intrarea în vigoare a legii menţionate.

Curtea constată că dispoziţiile art. 230 alin. (2) din lege prevăd în mod neechivoc faptul că, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor, nefiind încălcate dispoziţiile art. 44 alin. (2), (3) şi (4) din Constituţie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Constată că obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la Legea educaţiei naţionale, fundamentată pe critici de neconstituţionalitate extrinseci, este inadmisibilă.

2.Constată că dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale sunt constituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 4 ianuarie 2011 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

*

OPINIE SEPARATĂ

Fără a reveni asupra unor argumente pe care le-am formulat în opiniile separate la deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în materia Legii educaţiei naţionale, în dezacord cu opinia majoritară, considerăm că Legea educaţiei naţionale este neconstituţională, iar sesizarea de neconstituţionalitate trebuia admisă, pentru motivele de neconstituţionalitate extrinsecă.

Neconstituţionalitatea extrinsecă rezultă, în primul rând, din perpetuarea viciilor de neconstituţionalitate constatate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010. Constatând neconstituţionalitatea Legii educaţiei, adoptată prin aceeaşi procedură a angajării răspunderii Guvernului, în temeiul prevederilor art. 114 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că "la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă în extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă". Considerentele deciziei citate îşi menţin valabilitatea, cu atât mai mult, cu cât noua Lege a educaţiei naţionale a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, în timp ce proiectul de lege, având acelaşi iniţiator, se afla în proces de legiferare, la Senat, în calitate de Cameră decizională.

Neconstituţionalitatea extrinsecă rezultă, în al doilea rând, şi din perpetuarea viciilor de neconstituţionalitate constatate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010. Prin această decizie instanţa de contencios constituţional a statuat că angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională. Astfel, prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.

Dacă un fapt ilicit are consecinţe ilicite, tot astfel, un fapt neconstituţional are consecinţe neconstituţionale. Neconstituţionalitatea procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, astfel cum a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nu putea fi acoperită prin continuarea procedurilor parlamentare începute în acest sens. Numai o procedură parlamentară declanşată cu respectarea prevederilor art. 114 din Constituţie nu poate fi retrasă de către Guvern, în calitate de iniţiator, în timp ce Parlamentul este obligat să continue derularea acesteia. Pe cale de consecinţă, o procedură parlamentară declarată neconstituţională nu poate fi continuată cu nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale şi fără suport constituţional.

Din moment ce angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege a fost declarată neconstituţională, şi rezultatul acestei proceduri, Legea educaţiei naţionale, este tot neconstituţional.

* *

*

Este de observat şi faptul că prin motivarea prezentei decizii au fost depăşite limitele criticilor de neconstituţionalitate, creându-se premisele şi prejudecându-se, în acelaşi timp, elementele unui altfel de statut al minorităţilor din România, în dezacord cu "spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989", valori garantate prin prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.

În sensul celor arătate, în acord cu jurisprudenţa Curţii, astfel cum s-a statuat spre exemplu prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, privind obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, avem în vedere şi faptul că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În acest sens, Curtea a statuat că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Judecător,

Ion Predescu

Judecător,

prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader

*

OPINIE CONCURENTĂ

În acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 şi apreciind modalitatea în care se motivează decizia respectivă, consider că aceasta a elaborat şi valorificat o parte din doctrina de specialitate (vezi şi opinia concurentă la Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010).

Cu privire la textele constituţionale incidente, Curtea ar fi trebuit să menţioneze art. 32 alin. (3) din Constituţie, care reglementează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă, art. 62 alin. (2) din Constituţie cu referire la organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, art. 120 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au dreptul la folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral, în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, şi art. 128 alin. (2) din Constituţie, în conformitate cu care persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată.

Totodată, Curtea nu a făcut referire la cazurile D.H. şi alţii împotriva Cehiei (2007), Sampanis şi alţii împotriva Greciei (2008) şi Orsus şi alţii împotriva Croaţiei (2010). Ca principiu, în Cauza Orsus şi alţii împotriva Croaţiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul respectiv deoarece dispoziţiile luate de acesta pentru şcolarizarea copiilor minoritari (romi) nu au fost însoţite de garanţii suficiente de natură să asigure că, în exercitarea marjei sale de apreciere în domeniul educaţiei, statul a ţinut cont de nevoile particulare ale acestor copii, printre acestea numărându-se, în opinia noastră, nevoia de studiu a limbii oficiale la un nivel adaptat înţelegerii copiilor.

De asemenea, în plan internaţional, Curtea ar fi trebuit să observe recomandările de la Haga privind dreptul la educaţie al minorităţilor naţionale, adoptate în 1996 sub auspiciile Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care prevăd următoarele: "Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a-şi menţine identitatea lor poate fi pe deplin realizat numai dacă acestea dobândesc o bună cunoaştere a limbii lor materne în timpul procesului educaţional. În acelaşi timp, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au responsabilitatea de a se integra în societatea naţională largă prin intermediul unei bune stăpâniri a limbii statului". Un astfel de instrument internaţional, deşi, de principiu, nu are forţa juridică obligatorie în dreptul internaţional public, poate dobândi caracter cutumiar, ceea ce ar l-ar plasa în cadrul izvoarelor de drept şi ar urma să fie respectat de state, ca subiecte de drept internaţional public (a se vedea, în acest sens, Nguyen Quoc Dinh - Droit international public, L.G.D.J., Lextenso Editions, 2009).

Totodată, apreciem că era necesară, în aplicarea prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie, o mai bună înţelegere a faptului că Legea educaţiei naţionale nu face decât să transpună în plan intern convenţiile internaţionale şi actele elaborate de organele de monitorizare a acestor convenţii, care au forţă obligatorie.

Astfel, în decizia Curţii nu sunt menţionate principiile conţinute în comentariul Comitetului consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ce enumeră mai multe metode utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii minorităţilor naţionale, după cum urmează:

1.există şcoli în care limba minorităţii naţionale este dominantă, iar limba majorităţii este studiată ca o materie distinctă;

2.există şcoli în care limba minorităţii naţionale este dominantă, iar mai multe sau mai puţine materii sunt studiate în limba majorităţii (cum ar fi istoria, geografia sau religia);

3.există şcoli în care limba majorităţii este dominantă şi doar anumite materii sunt predate în limba minorităţii;

4.mai există şcoli bilingve, şcoli în care se încearcă predarea în ambele limbi (majoritară şi minoritară), la acelaşi nivel, grupurile de elevi şi profesori fiind mixte.

Considerăm că prevederile Legii educaţiei naţionale dau expresie preocupării legiuitorului român de a respecta dreptul la identitate al minorităţilor naţionale. Statul român protejează aceste minorităţi naţionale prin recunoaşterea dreptului acestora de a-şi păstra limba, cultura, precum şi prin conferirea accesului la diverse funcţii ce privesc sistemul de învăţământ şi la dezvoltarea propriilor culturi. În acest sens, la pct. 66 din Comentariul la Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice (2005) se arată că există nevoia atât pentru educaţie multiculturală, cât şi interculturală. Educaţia multiculturală implică politici educaţionale care vin în întâmpinarea nevoilor individuale educaţionale ale grupurilor din societate ce aparţin unor culturi tradiţionale diferite, în timp ce educaţia interculturală implică politici şi practici educaţionale acolo unde persoane ce aparţin unor culturi diferite, aflate pe o poziţie de majoritate sau de minoritate, învaţă să interacţioneze constructiv unele cu altele [a se vedea, în acest sens, şi Will Kymlicka - Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights (Oxford Political Theory) şi The Internationalization of Minority Rights; P.Thornberry şi D.Gibbons - Education and Minority Rights: A Short Survey of International Standards în International Journal on Minority and Group Rights. Special Issue on the Education Rights of Naţional Minorities 4: 2, 1996/1997, 115-152].

Apreciem că aspectele menţionate ar fi trebuit cuprinse în Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 pentru a conferi caracter complet motivării şi a integra-o perfect în modul în care instanţele constituţionale europene cu tradiţie îşi motivează deciziile.

Judecător,

prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc