Decizia nr. 7 din 21 martie 2019

Dosar nr. 225/1/2019

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 1.005/336/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror șef al Serviciului judiciar penal din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 225/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Bacău, București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Galați, Oradea, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara, precum și unele instanțe arondate.

De asemenea, s-a precizat că, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor cu privire la chestiunea de drept ce a format obiectul sesizării, fiind înaintate punctele de vedere ale Facultății de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și ale Facultății de Drept, Departamentul de Drept Public din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

S-a mai referit asupra faptului că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciul judiciar penal a depus la dosar Adresa cu nr. 193/C/306/III-5/2019 prin care a depus concluzii scrise în sensul respingerii sesizării Tribunalului Maramureș.

În continuare s-a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, la data de 28 februarie 2019, care a fost comunicat procurorului și părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 225/1/2019.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în urma analizei de admisibilitate a sesizării efectuate în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureș, Secția penală, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală de admisibilitate a sesizării formulate de Tribunalul Maramureș.

În analiza admisibilității sesizării, a apreciat că una dintre cele trei condiții de admisibilitate nu este îndeplinită, constând în pertinența, respectiv dependența soluționării pe fond a cauzei în care a fost invocată lămurirea chestiunii de drept.

Prin întrebarea adresată, respectiv posibilitatea valorificării reducerii de pedeapsă reglementată de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin intermediul contestației la executare, atunci când aceasta vizează primul termen al recidivei, stabilit definitiv în cuprinsul unei hotărâri de condamnare, nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, ci la rezolvarea cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, ceea ce excedează competenței instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât instanța de trimitere dorește validarea propriului raționament.

De altfel, faptul că însăși instanța de trimitere nu are dificultăți de interpretare a dispozițiilor de drept procesual invocate reiese din argumentarea prezentată în susținerea punctului de vedere, inclusiv prin indicarea jurisprudenței instanței supreme, respectiv deciziile nr. 12 din 6 mai 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și nr. VIII din 5 februarie 2007 - Secțiile Unite. Totodată, toate argumentele se regăsesc și în cuprinsul deciziilor nr. 7 din 26 aprilie 2018 și nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În acest context, se poate considera că instanța dorește o confirmare a soluției ce se prefigurează în cauză. În atare situație, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta procedură reprezintă rezolvarea cauzei deduse judecății, instanța de trimitere solicitând prin această dezlegare cenzurarea legalității hotărârii instanței de fond.

În concluzie, a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureș, privind chestiunea de drept menționată.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 18 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.005/336/2018 al Tribunalului Maramureș, Secția penală, această instanță a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“.

II. Expunerea succintă a cauzei

La data de 18 decembrie 2018, învestit cu soluționarea contestației formulate de condamnatul I.V. împotriva Sentinței penale nr. 2.571 din 7 septembrie 2018 a Judecătoriei Baia Mare, Tribunalul Maramureș, Secția penală a pus în discuție, conform art. 475 și 476 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea rezolvării de principiu a chestiunii de drept: „dacă interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“.

Prin Sentința penală nr. 2.571 din 7.09.2018 a Judecătoriei Baia Mare, pronunțată în Dosarul nr. 1.005/336 din 2018, s-a dispus, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, respingerea contestației la executare formulată de către condamnatul Iftimescu Vasilică, aflat în executarea pedepsei de 1 an și 10 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 715 din 30.06.2017 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 69/A din 16.01.2018 a Curții de Apel Cluj.

În motivarea hotărârii, judecătoria a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus la data de 25.05.2018 cu nr. de dosar 1.005/336/2018 - și ulterior declinată în favoarea Judecătoriei Baia Mare, prin sentința penală nr. 349 din 7.06.2018, petentul I.V. a solicitat micșorarea sau recalcularea restului de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus, pronunțată în Dosarul nr. 1.762/336/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curții de Apel Cluj, prin aplicarea DCD nr. 7/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 26.04.2018 cu referire la art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 modificată prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 169/2017. De asemenea, a solicitat anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii de 1 an și 8 luni emis în baza Sentinței penale nr. 715 din 30.06.2017 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 69 din 16.01.2018 a Curții de Apel Cluj și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în prezentul dosar, pentru o perioadă de 8 luni de închisoare, fiind pedeapsa aplicată prin Sentința penală nr. 815/2017.

Ulterior declinării și înregistrării cauzei pe rolul Judecătoriei Baia Mare, la dosar s-a depus o precizare de către apărătorul petentului, în care s-a reiterat petitul din cererea inițială, iar în subsidiar, în situația admiterii contestației la executare, s-a solicitat liberarea condiționată a petentului, în raport cu dispozițiile art. 100 alin. (1), (3), (5), (6) și următoarele din Codul penal și ale art. 95-97 din Legea nr. 254/2013.

În probațiune, s-au solicitat relații de la unitățile de penitenciar unde a fost încarcerat petentul și s-a atașat Dosarul nr. 787/336/2017 al Judecătoriei Vișeu de Sus.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

În urma verificărilor efectuate în cauză, s-a stabilit faptul că petentul se află în executarea pedepsei rezultante de 1 an și 10 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 715 din 30.06.2017, definitivă prin Decizia penală nr. 69/A din 16.01.2018 a Curții de Apel Cluj, în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 782 din 17.01.2018. Astfel, la pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin această hotărâre, în baza art. 43 alin. (1) din Codul penal, s-a adăugat restul de 425 de zile neexecutate din pedeapsa aplicată prin Sentința penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curții de Apel Cluj.

De asemenea, a rezultat că, drept urmare a pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus, pronunțată în Dosarul nr. 1.762/336/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curții de Apel Cluj, în perioada 24.07.2012-18.10.2013, petentul a executat un număr de 451 de zile în condiții necorespunzătoare, putând astfel beneficia de 90 de zile câștig conform Legii nr. 169/2017.

Potrivit art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 169/2017, „la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată“. Totodată, potrivit alin. (8) al aceluiași articol, „perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012“.

Aceste dispoziții legale sunt aplicabile pedepselor ce se află în curs de executare, iar nu pedepselor definitiv executate, efectul fiind scăderea efectivă din durata pedepsei pe care o execută a câte 6 zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare. Zilele executate raportat la care se calculează zilele câștig este necesar să facă parte din pedeapsa aplicată, ce se află în curs de executare.

Petentul practic a solicitat acordarea zilelor compensatorii pentru mandatul nr. 914 din 19.06.2012 emis în baza Sentinței penale nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus, pronunțată în Dosarul nr. 1.762/336/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curții de Apel Cluj.

În pedeapsa pe care o execută în prezent petentul este cuprins doar restul de 425 de zile rămase neexecutate din pedeapsa stabilită prin Sentința penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus. Aceasta, întrucât, spre deosebire de regulile privind tratamentul sancționator al concursului, care presupun contopirea pedepselor în integralitatea lor aplicate

pentru infracțiuni concurente, prin aplicarea celei mai grele cu adăugarea unui spor obligatoriu, în cazul recidivei postcondamnatorii, tratamentul sancționator se realizează între pedeapsa nou aplicată și restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, doar acesta din urmă fiind cuprins în pedeapsa rezultantă, iar nu și perioada executată până la momentul liberării condiționate.

Față de cele anterior arătate, dispozițiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu dispun asupra micșorării pedepselor definitiv aplicate, ci vizează punerea în executare a pedepsei închisorii în spațiile de cazare asigurate de stat, respectiv considerarea ca executate suplimentar a unui număr de 6 zile executate în condiții necorespunzătoare, măsura compensatorie reprezentând astfel temei pentru modul de calcul referitor la stabilirea fracției necesare în vederea liberării condiționate sau pentru a se dispune liberarea la termen, putând fi contestată în condițiile Legii nr. 254/2013.

La data de 26.04.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 7/2018, prin care a stabilit că „în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condițiilor de detenție necorespunzătoare“.

Instanța de fond a apreciat că această decizie nu este aplicabilă unei contestații la executare, sesizarea fiind formulată într-o cauză de fond.

Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară se realizează de către judecătorul de fond, întrucât determinarea sa are implicații inclusiv asupra încadrării juridice a infracțiunii pe care o judecă, dat fiind faptul că determinarea existenței sale la momentul săvârșirii faptei noi conduce la reținerea recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, variante ale recidivei care conduc, implicit, la o sancționare distinctă a infracțiunii noi. Astfel, în ipoteza reținerii recidivei postexecutorii, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea nou-săvârșită se majorează cu jumătate, potrivit art. 43 alin. (5) din Codul penal, iar, în situația reținerii recidivei postcondamnatorii, se aplică tratamentul sancționator al cumulului aritmetic între pedeapsa stabilită pentru infracțiunea nou săvârșită și restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, potrivit art. 43 alin. (1) din Codul penal, în acest din urmă caz pedeapsa rezultantă, astfel stabilită, intrând în autoritate de lucru judecat. Pentru aceste motive, restul rămas de executat dintr-o pedeapsă anterioară, adăugat potrivit art. 43 alin. (1) din Codul penal, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi modificat pe calea unei contestații la executare.

Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privește tocmai ipoteza în care se soluționează fondul cauzei, iar instanța este chemată să determine restul de pedeapsă rămas neexecutat în vederea stabilirii încadrării juridice și a aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2), coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, acesta fiind scopul pentru care Înalta Curte a stabilit că trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condițiilor de detenție necorespunzătoare.

Aplicarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în cazul cauzelor definitiv soluționate ar conduce la modificarea datei la care pedeapsa anterioară ar fi fost executată, prin reducerea momentului de final al acesteia, existând posibilitatea, de exemplu, să se constate că o pedeapsă trebuie considerată ca fiind executată anterior, cu consecința (cel puțin teoretic) ca noua infracțiune să nu fie comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, ci în stare de recidivă postexecutorie; în acest caz, ar exista riscul schimbării încadrării juridice și aplicarea unui tratament sancționator diferit, lucru inadmisibil pe calea contestației la executare.

Petentul I.V. a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare, la data de 13.09.2013, cu un rest de 459 de zile, iar fapta pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentința penală nr. 715 din 30.06.2018 a fost comisă la data de 9.11.2014, moment la care pedeapsa anterioară nu era considerată ca executată (recidivă postcondamnatorie). Or, dacă se vor aplica prevederile art. 55 din Legea nr. 254/2013 în sensul solicitat de către petent și se vor reduce 90 de zile din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, respectiv din restul rămas de executat de 459 de zile, se va ajunge în situația ca infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentința penală nr. 715 din 30.06.2018 să fie săvârșită după considerarea ca executată a pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare (recidivă postexecutorie), împrejurare care ar implica o schimbare a regimului sancționator aplicabil și va duce implicit la o desconsiderare a autorității de lucru judecat, intervenindu-se asupra unei cauze definitiv judecate.

Petentul beneficiază de prevederile Legii nr. 169/2017, în acord cu art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, urmând ca la fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare să îi fie considerate executate suplimentar 6 zile din pedeapsă pentru mandatul în executarea căruia se află în prezent.

Prin prisma tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța de fond a respins contestația la executare ca neîntemeiată.

Referitor la solicitarea subsidiară, în ipoteza admiterii contestației la executare, având ca obiect liberarea condiționată a petentului, raportat la soluția de respingere a contestației la executare, aceasta nu a fost analizată de către instanță.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație condamnatul I.V., solicitând admiterea contestației, desființarea hotărârii de fond și, rejudecând, admiterea contestației la executare.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Procedând la examenul de admisibilitate a sesizării, Tribunalul Maramureș a apreciat că o atare sesizare este admisibilă, deoarece este învestit cu judecarea cauzei în contestație și, potrivit dispozițiilor art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la soluționarea cauzei în ultimă instanță.

În speță, a fost identificată o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, și anume dacă „interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, fiind necesar să se stabilească dacă aplicarea în cauză a dispozițiilor privind recursul compensatoriu are influență asupra stării de recidivă, asupra primului termen al stării de recidivă și asupra felului recidivei.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, dat fiind că în eventualitatea în care se apreciază întemeiată contestația condamnatului cu privire la recalcularea restului rămas neexecutat din pedeapsa care constituie primul termen al recidivei, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, se pune problema care este felul recidivei (postcondamnatorie sau postexecutorie), cu implicații asupra modului de stabilire a pedepsei conform art. 43 din Codul penal.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă, potrivit art. 474 și, respectiv, art. 477 din Codul de procedură penală.

Chestiunea de drept enunțată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Opinia Tribunalului Maramureș:

În interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, modalitatea de calcul a „pedepsei executate efectiv“ se aplică atât condamnaților care se aflau în detenție la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017, cât și celor ce au fost deja liberați condiționat, atât timp cât aceste persoane au executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare, ulterior datei de 24.07.2012.

Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că „în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condițiilor de detenție necorespunzătoare“.

De asemenea, potrivit Deciziei nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, „în interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, prin pedeapsa «executată sau considerată ca executată», ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013“.

Așa cum se poate observa din analiza considerentelor celor două decizii menționate anterior, situațiile examinate constituiau obiectul judecății instanței de fond, astfel încât elementele care determinau încadrarea juridică și regimul sancționator corespunzător acesteia puteau fi avute în vedere la soluționarea cauzei în raport cu toate elementele arătate în cuprinsul deciziilor de dezlegare a chestiunilor de drept pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Contestația la executare, care, într-adevăr, reprezintă singurul remediu procesual pe care îl au persoanele condamnate definitiv, pentru a putea beneficia de prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 și care reprezintă „o cauză de micșorare a pedepsei“, în sensul dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ar permite deducerea zilelor câștigate ca urmare a aplicării prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 din pedeapsa rezultantă, stabilită prin hotărâre definitivă.

Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară se realizează cu ocazia judecării fondului cauzei, întrucât stabilirea sa are implicații inclusiv asupra încadrării juridice, dat fiind faptul că determinarea existenței și întinderii sale la momentul săvârșirii noii infracțiuni conduce la reținerea recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, forme de pluralitate cu regim sancționator diferit și care este avut în vedere de instanță cu ocazia judecării fondului. Or, modificarea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei, prin aplicarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pe calea contestației la executare poate conduce la schimbarea formei recidivei și, implicit, a regimului sancționator, cu consecința schimbării încadrării juridice, aspecte care au intrat în sfera autorității de lucru judecat. De altfel, în legătură cu acest aspect, trebuie semnalat faptul că pot exista situații când pedeapsa stabilită pentru infracțiunea care era săvârșită în forma recidivei postcondamnatorii ar fi situată sub limita legală cerută de recidiva postexecutorie, aspect care, de asemenea, a intrat sub autoritate de lucru judecat. Or, acest aspect ar putea crea situații de discriminare pozitivă între condamnații definitiv pentru infracțiuni săvârșite în forma recidivei postcondamnatorii și ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pe calea contestației la executare să li se modifice restul rămas neexecutat, cu consecința schimbării încadrării formei recidivei, dar care să nu aibă individualizată pedeapsa care constituie al doilea termen al recidivei postexecutorii în limitele legale cerute de regimul sancționator al acesteia, și inculpații care nu sunt judecați definitiv, iar pedeapsa pentru al doilea termen al recidivei va fi stabilită în condițiile legale privind sancționarea acestei forme de recidivă.

Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că recalcularea pedepsei „executate sau considerată ca executată“ astfel recalculată ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal nu ar permite în cadrul contestației la executare schimbarea încadrării juridice și regimul sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, beneficiul dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 putând fi obținut raportat la pedeapsa rezultantă, fiind un beneficiu la liberarea condiționată.

De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a menționat ca în primul rând „acest mecanism să opereze în cadrul instituției liberării condiționate“, cu referire la acordarea zilelor compensatorii pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare.

Totodată, în sprijinul argumentului că în cadrul contestației la executare nu pot fi rediscutate chestiuni care vizează încadrarea juridică, menționăm Decizia nr. 12/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, care își păstrează valabilitatea în materia contestației la executare, care au statuat în mod obligatoriu imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive.

IV. Punctele de vedere ale procurorului și părții asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opiniile reprezentantului Ministerului Public și apărătorului condamnatului contestatar au fost în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este admisibilă.

V. Dispoziții legale incidente

Art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal:

Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare

Articolul 55^1

(1)La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

(2)În sensul prezentului articol, se consideră condiții necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.

(3)În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situațiile următoare:

a)cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spațiului în cauză;

b)lipsa accesului la activități în aer liber;

c)lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilație;

d)lipsa temperaturii adecvate a camerei;

e)lipsa posibilității de a folosi toaleta în privat și de a se respecta normele sanitare de bază, precum și cerințele de igienă;

f)existența infiltrațiilor, igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor de detenție.

(4)Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reținere și arestare preventivă în condiții necorespunzătoare.

(5)În sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:

a)internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua sanitară publică;

b)în tranzit.

(6)Dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție, prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții necorespunzătoare.

(7)Beneficiul aplicării dispozițiilor alin. (1) nu poate fi revocat.

(8)Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.

Art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, care reglementează pedeapsa în caz de recidivă:

Articolul 43

(1)Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

.................................................................................................

(5)Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

VI. Jurisprudența Curții Constituționale

Până în prezent nu a fost pronunțată nicio decizie cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor legale ce fac obiectul dezlegării chestiunii de drept.

VII. Jurisprudența națională în materie

Curțile de apel și instanțele arondate au înaintat hotărâri judecătorești referitoare la problema de drept supusă dezlegării.

VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării.

IX. Opiniile instanțelor judecătorești

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Bacău, București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Galați, Oradea, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara.

În majoritate, punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate (Tribunalul București, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Cluj, Judecătoria Gherla, Judecătoria Cluj-Napoca, Tribunalul Maramureș, judecătoriile Tecuci, Liești, Brăila, Tribunalul Bacău, Judecătoria Onești, Judecătoria Roman, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Măcin, Tribunalul Bihor, Judecătoria Reghin, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Tribunalul Iași, Judecătoria Iași, Tribunalul Vaslui, judecătoriile Bârlad, Huși, Vaslui, Pașcani și Hârlău, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraș- Severin, Tribunalul Timiș, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Timișoara, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinți și Judecătoria Vânju Mare).

Într-o altă opinie, judecătorii din cadrul Secției penale a Judecătoriei Galați au formulat o opinie majoritară în sensul că, în ipoteza prezentată, dispozițiile legale permit schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator în funcție de felul recidivei.

O a treia opinie exprimată a fost în sensul că:

–într-o asemenea situație s-ar putea face o recalculare a stării de recidivă din punctul de vedere al aplicării art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, după recalcularea pedepsei ca urmare a reducerii acesteia în urma aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 (Tribunalul Brăila);

–înlăturarea reținerii recidivei postcondamnatorii [art. 43 alin. (1) din Codul penal] și reținerea recidivei postexecutorii [art. 43 alin. (5) din Codul penal] prin aplicarea art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se pot realiza doar dacă această modificare duce la micșorarea pedepsei pe care o execută petentul condamnat (Tribunalul Giurgiu).

X. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul că, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureș privind chestiunea de drept pentru următoarele argumente:

În analiza admisibilității sesizării s-a reținut că, dacă primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite: sesizarea aparține unui complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță [Tribunalul Maramureș, învestit cu soluționarea unei contestații împotriva unei hotărâri pronunțate în contestație la executare, conform art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală]; problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a făcut și nici nu face obiectul niciunei proceduri de asigurare a unei practici judiciare unitare, condiția pertinenței, respectiv dependența soluționării pe fond a cauzei în care a fost invocată de lămurirea chestiunii de drept, nu este îndeplinită.

Astfel, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înțelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei

lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că îndeplinirea acestei condiții presupune ca problema de drept să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinante, iar nu la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015) ori la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (deciziile nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).

Totodată, în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței legal învestite (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016); rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanțelor de judecată în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea unor soluții este atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).

Prin întrebarea adresată, respectiv posibilitatea valorificării reducerii de pedeapsă reglementată de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin intermediul contestației la executare, atunci când aceasta vizează primul termen al recidivei, stabilit definitiv în cuprinsul unei hotărâri de condamnare, nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, ci la rezolvarea cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, ceea ce excedează competenței instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, obiectul cauzei în care a fost formulată solicitarea întemeiată pe această procedură este judecarea unei căi de atac (contestație) formulate împotriva unei hotărâri pronunțate în contestație la executare.

Unicul motiv de contestație la executare formulat de contestator a fost reprezentat de reducerea pedepsei ce a constituit primul termen al recidivei ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, cu consecința reevaluării stării de recidivă, prin schimbarea încadrării juridice, și a reducerii implicit a pedepsei rezultante, determinată de instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare, ca urmare a incidenței celor statuate prin deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 și nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, se solicită a se stabili dacă cele statuate obligatoriu prin deciziile mai sus menționate în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pot fi invocate/aplicate pe calea contestației la executare, având în vedere obiectul, scopul și limitele acestei proceduri.

În raport cu natura juridică a contestației la executare s-a statuat jurisprudențial și doctrinar că motivele invocate pe calea acestui mijloc procesual nu pot pune în discuție autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești atacate. În acest sens este și jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional care, prin Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, a arătat că „noțiunea de cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu are în vedere o revizuire a cuantumului pedepsei dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, deoarece aceasta ar echivala cu o încălcare a autorității de lucru judecat, ci micșorarea sau stingerea pedepsei astfel dispuse ca urmare a intervenirii unor cauze, cum este, cu titlu de exemplu, plata integrală sau parțială de către persoana condamnată a obligației stabilite în sarcina sa“ (paragraful 29). Or, aplicarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin modalitatea stabilită prin deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 și nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, poate conduce la schimbarea formei recidivei și, implicit, a regimului sancționator, cu consecința schimbării încadrării juridice.

De altfel, faptul că însăși instanța de trimitere nu are dificultăți de interpretare a dispozițiilor de drept procesual invocate reiese din argumentarea prezentată în susținerea punctului de vedere, inclusiv prin indicarea jurisprudenței instanței supreme, respectiv deciziile nr. 12 din 6 mai 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și nr. VIII din 5 februarie 2007 - Secțiile Unite.

În acest context, se poate considera că instanța dorește o confirmare a soluției ce se prefigurează în cauză. Or, așa cum precizează Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“.

În atare situație, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta procedură reprezintă rezolvarea cauzei deduse judecății, instanța de trimitere solicitând prin această dezlegare cenzurarea legalității hotărârii instanței de fond.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, care se realizează pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu permite schimbarea încadrării juridice prevăzute în hotărârea definitivă de condamnare și a regimului sancționator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, în cadrul contestației la executare, pentru următoarele considerente:

Deși deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 și nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu privesc pedepsele în curs de executare și contestația la executare, ambele hotărâri cuprind considerente decisive, în opinia direcției, pentru a include acordarea zilelor compensatorii în cursul executării pedepsei în sfera contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existența unei cauze de micșorare a pedepsei.

Examinând problematica zilelor compensatorii acordate în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în considerentele Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală se referă la „recalcularea perioadei executate efectiv din pedeapsă“ și la „reducerea în mod corespunzător a duratei restului rămas neexecutat din pedeapsa închisorii“, iar în considerentele Deciziei nr. 15 din 26 septembrie 2018, completul menționat se referă la „reducerea sau chiar înlăturarea restului rămas neexecutat din pedeapsa aplicată“.

Referindu-se la reducerea restului neexecutat din pedeapsa închisorii și, implicit, la reducerea pedepsei închisorii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală include, prin considerente obligatorii, zilele compensatorii acordate în temeiul dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în sfera noțiunii de „cauză de micșorare a pedepsei“, în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Practic, zilele compensatorii se acordă în considerarea restului de pedeapsă neexecutat și se răsfrâng asupra pedepsei rezultante (în compunerea căreia acest rest este introdus prin hotărârea definitivă de condamnare), devenind o cauză de micșorare a pedepsei rezultante. În cazul pluralității de infracțiuni, cauza de micșorare a pedepsei la care se referă art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate privi în mod direct una sau mai multe pedepse componente, însă se răsfrânge asupra pedepsei rezultante și devine astfel o cauză de micșorare a acesteia.

Constituind o „cauză de micșorare a pedepsei“ în accepțiunea dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și operând asupra pedepsei rezultante, acordarea zilelor compensatorii nu permite nici schimbarea încadrării juridice prevăzute în hotărârea definitivă de condamnare și nici schimbarea regimului sancționator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât niciuna dintre aceste operațiuni nu este permisă în cadrul contestației la executare.

Situându-se în sfera contestației la executare, acordarea zilelor compensatorii în baza dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu poate produce efecte asupra încadrării juridice sau asupra regimului sancționator al recidivei, elemente stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea definitivă de condamnare.

În general, cauza de micșorare a pedepsei la care se referă dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are ca efect exclusiv o reducere a pedepsei, iar nu o modificare a altor clemențe din hotărârea definitivă de condamnare, intrate în puterea lucrului judecat, cum sunt încadrarea juridică, modalitatea recidivei sau tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni.

Prin urmare, în cadrul contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanța acordă zilele compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dar nu poate modifica nici dispozițiile referitoare la recidivă reținute în încadrarea juridică și nici regimul sancționator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare.

În acest sens:

[] în considerentele Deciziei nr. 9 din 6 iunie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 461 din Codul de procedură penală anterior, contestația contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres și limitativ prevăzute în cuprinsul acestui text de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept cu reglementare distinctă, cum sunt dispozițiile privind liberarea condiționată.

[] imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care și în prezent își păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestației la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal (...)

O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituție poate opera doar în cursul judecății, deci până la momentul dobândirii autorității de lucru judecat.

Considerentele deciziilor invocate conduc la concluzia clară că, pe calea contestației la executare bazate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanța poate modifica exclusiv pedeapsa, dar nu poate schimba încadrarea juridică în cursul executării hotărârii definitive de condamnare și nu poate repune în discuție alte elemente care au dobândit autoritate de lucru judecat.

În același sens, în jurisprudența Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că este inadmisibil ca în cursul executării hotărârilor să se încalce autoritatea lucrului judecat cu privire la încadrarea juridică a faptei și, pe calea contestației la executare, să se repună în discuție probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat.

XII. Punctul de vedere al specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști recunoscuți cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a dat curs solicitării, transmițând un punct de vedere, în sensul că interpretarea dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 254/2013 nu conduce, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, la schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei „executate sau considerate ca executate“, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal.

Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție va trebui să constate că, în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu este permisă schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere în momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei „executate sau considerată ca executată“, astfel recalculată, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal.

XIII. Jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii relevante asupra problemei de drept analizate.

XIV. Opinia judecătorului-raportor

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 1.005/336/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“.

XV. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării

În scopul unificării practicii judiciare, legiuitorul a instituit în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționarea sesizărilor instanțelor de judecată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Reglementând cerințele de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea instanțelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

În consecință, în raport cu textul legal mai sus evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe:

–instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

–soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

–chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.

În cauză este îndeplinită prima condiție, referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Tribunalul Maramureș, Secția penală, fiind învestit cu soluționarea contestației formulate de condamnatul I.V. împotriva Sentinței penale nr. 2.571 din 7 septembrie 2018 a Judecătoriei Baia Mare, ca instanță de ultim control judiciar.

Totodată, este întrunită și cea de-a treia cerință enunțată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce privește cerința referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, judecătorul-raportor constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.

Din acest ultim punct de vedere, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înțelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a arătat, în primul rând, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 și nr. 19 din 15 septembrie 2014).

În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 14 din 12 mai 2015, nr. 26 și 28 din 29 octombrie 2015, nr. 7 din 2 martie 2016, nr. 10 din 12 aprilie 2016, nr. 14 din 18 mai 2016 și nr. 27 din 12 decembrie 2017).

În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce țin de situația în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.

Un alt aspect reținut este acela că dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului și prevederile art. 129 din Constituția României, republicată, nu sunt incidente în cauză, prin solicitarea Tribunalului Maramureș neurmărindu-se o interpretare, conținutul normelor vizate de problema supusă dezlegării fiind clar, previzibil și nesusceptibil de interpretare.

De asemenea, se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariției practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanțele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.

Or, din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii se observă că aceasta nu ridică probleme de interpretare a textului legal din partea completului Tribunalului Maramureș, instanța de trimitere explicitând problema de drept și apreciind totodată că este în acord cu practica constantă și doctrina în această materie, aspecte de natură a înlătura caracterul imprevizibil al interpretării și de a satisface exigențele art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context, se constată că de fapt instanța de trimitere solicită o confirmare a soluției care se prefigurează în cauză. Or, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“.

Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluționării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluții diferite în rezolvarea aceleiași spețe.

Or, din însăși jurisprudența ce interesează în cauză, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a celorlalte instanțe judecătorești comunicată de către curțile de apel, la solicitarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, rezultă că nu se pune problema existenței unei practici judiciare neunitare.

Așadar, nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate în cauză.

Prin urmare, în cadrul contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanța acordă zilele compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dar nu poate modifica nici dispozițiile referitoare la recidivă reținute în încadrarea juridică și nici regimul sancționator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, ci eventual poate constata că a fost executată o perioadă din pedeapsă.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține că, de altfel, problema de drept a fost rezolvată deja prin alte decizii ale instanței supreme, care își păstrează valabilitatea considerentelor.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 9 din 6 iunie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 461 din Codul de procedură penală anterior, contestația contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres și limitativ prevăzute în cuprinsul acestui text de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept cu reglementare distinctă, cum sunt dispozițiile privind liberarea condiționată.

Totodată, în considerentele Deciziei nr. 12 din 6 mai 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care și în prezent își păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestației la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal (...).

O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituție poate opera doar în cursul judecății, deci până la momentul dobândirii autorității de lucru judecat.

În consecință, constatând neîndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate enumerate de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, judecătorul-raportor nu va proceda la analiza pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu întrunește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la relația de dependență între lămurirea chestiunii supuse interpretării și soluționarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, după cum nu îndeplinește nici cerința existenței unei veritabile probleme de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, considerente pentru care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Maramureș.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 1.005/336/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2019.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

judecător DANIEL GRĂDINARU

Magistrat-asistent,

Monica Eugenia Ungureanu