Decizie nr. 968 din 20 noiembrie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie invocată de Constantin Stan în Dosarul nr. 47.415/3/2009 (257/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.089D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 47.415/3/2009 (257/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie invocată de Constantin Stan, într-o cauză având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare privind un imobil cu destinaţia de locuinţă, preluat în mod abuziv.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că limitarea dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare a unor imobile încheiate cu fraudarea legii sau având o cauză ilicită ori imorală încalcă prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Se susţine că, în acest mod, este golit de conţinut principiul de drept restitutio în integrum, în condiţiile în care fostul proprietar este în imposibilitate de a-şi apăra dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat în mod abuziv de către stat. În opinia autorului excepţiei, se creează o situaţie discriminatorie între foştii proprietari, în funcţie de obiectul contractului de vânzare-cumpărare lovit de nulitate absolută, respectiv un imobil naţionalizat sau orice alt bun. Astfel, prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil naţionalizat, este încălcat şi principiul constituţional al garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie, realizându-se şi o limitare a liberului acces la justiţie, potrivit art. 21 din Legea fundamentală.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, pentru considerentele statuate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată.

De asemenea, se invocă dispoziţiile art. 1 - Protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din aceeaşi Convenţie.

Examinând excepţia, Curtea constată că prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală, invocate şi în prezenta cauză, şi cu o motivare asemănătoare, Curtea respingând în mod constant excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

Astfel, prin Deciziile nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003, nr. 428 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005, nr. 430 din 15 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2008, sau nr. 200 din 10 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 30 martie 2011, Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Or, art. 45 din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

De asemenea, Curtea a reţinut că imprescriptibilitatea unor drepturi, consfinţită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăţi calificarea reglementării respective ca fiind neconstituţională.

Analizând compatibilitatea soluţiei legislative criticate cu dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, şi art. 6 paragraful 1 din aceeaşi convenţie, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. În acest sens s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 564 din 16 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 27 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 91 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20 aprilie 2004.

De asemenea, prin Decizia nr. 78 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 22 februarie 2006, referitor la susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 creează o inegalitate între persoanele care revendică imobile ce cad sub incidenţa acestui act normativ special şi persoanele care revendică alte categorii de imobile, ceea ce contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, Curtea a constatat că textul de lege criticat se aplică în mod egal tuturor persoanelor ce se încadrează în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, astfel încât nu este îndreptăţită calificarea normei legale de referinţă ca fiind neconstituţională.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că înţelesul art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu şi identitatea de tratament juridic în aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. Ca atare, este justificată admisibilitatea unui statut juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, cum este situaţia persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, situaţie distinctă de cea a altor proprietari neposesori ce revendică categorii de imobile diferite.

Soluţiile adoptate, ca şi considerentele pe care acestea s-au întemeiat, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie invocată de Constantin Stan în Dosarul nr. 47.415/3/2009 (257/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie