Decizie nr. 564 din 16 decembrie 2004

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Dana Titian - procuror

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Pierre Macri în Dosarul nr. 2.889/C/2003 al Judecătoriei Galaţi.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, arătând că, prin stabilirea unui termen până la care persoana interesată poate exercita dreptul la acţiune, nu se încalcă accesul liber la justiţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2.889/C/2003, Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Excepţia a fost ridicată de reclamantul Pierre Macri într-o cauză civilă ce are ca obiect o acţiune de constatare a nulităţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin atât prevederilor constituţionale ale art. 20, raportate la art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi celor ale art. 21 şi art. 44 din Constituţie. În acest sens arată că textul de lege criticat, prin instituirea termenului de prescripţie, validează acte nule absolut încheiate prin fraudarea legii, iar "imobilele care fac obiectul acestor acte" devin, în această situaţie, imposibil de restituit în natură. Pe cale de consecinţă, în opinia autorului excepţiei, se creează două prejudicii, atât fostului proprietar care nu va mai beneficia de restituirea în natură, cât şi societăţii şi ordinii publice, care vor trebui să accepte "un act nul absolut" ca fiind valabil. De asemenea, apreciază că dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 îngrădesc accesul liber la justiţie al proprietarilor pentru apărarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului ce a fost înstrăinat printr-un act nul absolut. În final arată că "imposibilitatea de a dovedi această fraudare, prin impunerea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune, este atât în detrimentul fostului proprietar, cât şi al societăţii".

Judecătoria Galaţi apreciază că, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în raport cu art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că statul nu interzice accesul la justiţie al persoanelor care urmăresc să recâştige dreptul de proprietate asupra unor imobile, ci legiuitorul impune doar un anumit termen până la care poate fi exercitat dreptul la acţiune. În opinia instanţei, acest fapt nu are însă semnificaţia încălcării dreptului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât persoana interesată îşi poate valorifica dreptul, dar numai în condiţiile şi în formele procedurale stabilite de legiuitor.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată în Decizia nr. 33/2003, Decizia nr. 296/2003, Decizia nr. 427/2003 şi Decizia nr. 480/2003.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece acestea nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci reglementează limitele temporale ale formulării acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 faţă de art. 44 alin. (1) şi (2) şi de art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. În acest sens este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume Decizia nr. 237/2004.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate faţă de art. 44 alin. (3) şi (4) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că aceasta nu este întemeiată, deoarece Legea nr. 10/2001 nu face referire la expropriere sau naţionalizare. În final, consideră că dispoziţiile art. 44 alin. (5)-(9) din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:

–Art. 46 alin. (5): "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

De menţionat faptul că termenul de un an, prevăzut de textul de lege criticat, a fost prelungit succesiv, cu câte trei luni, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

În susţinerea neconstituţionalităţii textului dedus controlului autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 20, 21 şi 44, care au următorul conţinut:

–Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2)Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3)Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4)Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.";

–Art. 44: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2)Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

(3)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(4)Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

(5)Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

(6)Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

(7)Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8)Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9)Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii."

De asemenea, sunt invocate ca fiind încălcate şi dispoziţiile cuprinse în art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au fost supuse în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale.

Astfel, prin Decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003, Decizia nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, sau Decizia nr. 91 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20 aprilie 2004, Curtea a constatat că aceste dispoziţii de lege sunt constituţionale.

În acest context, referindu-se la conformitatea textului de lege criticat cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, instanţa constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Mai mult, legiuitorul poate stabili în situaţii deosebite reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a statuat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Curtea a mai constatat că susţinerea potrivit căreia art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 înfrânge dispoziţiile art. 44 din Constituţie porneşte de la o premisă greşită, şi anume aceea a absolutizării exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, făcându-se însă abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora "Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", ca şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile stabilite de legea organică. În lumina acestor prevederi constituţionale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Aşa fiind, prin textul de lege criticat legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Astfel, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu operează o expropriere ori o confiscare, ci doar sancţionarea proprietarului nediligent care nu a înţeles să îşi exercite drepturile în termenul prevăzut de lege. De altfel, imprescriptibilitatea, consfinţită în anumite cazuri cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat şi în cazul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fără a îndreptăţi calificarea acestor norme legale ca fiind neconstituţionale.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar aduce atingere art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că textul de lege criticat se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudenţa sa, că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând în acest sens legile necesare.

Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), precum şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Pierre Macri în Dosarul nr. 2.889/C/2003 al Judecătoriei Galaţi.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 decembrie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora