Decizia nr. 69 din 28 februarie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 și ale art. 349 din Codul penal, excepție ridicată de Valentin Candidatu în Dosarul nr. 30.226/197/2013 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.137D/2015.2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, avocat Ioan Gliga, cu delegație depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia, arătând, în esență, că textele de lege criticate contravin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, deoarece din redactarea acestora cetățeanul obișnuit nu are posibilitatea reală de a-și corija comportamentul astfel încât să să nu încalce aceste dispoziții a căror nerespectare este sancționată cu aplicarea unei pedepse. Ar trebui ca textul de lege criticat să prevadă exact care sunt măsurile la care se face referire, pentru ca, analizând aceste măsuri, justițiabilul să își formeze o conduită socială conformă. Singurele dispoziții din Legea nr. 319/2006 care fac trimitere la măsurile menționate generic se regăsesc la art. 7 alin. (1) din lege, acestea fiind reperele fundamentale față de care o persoană trebuie să își corecteze conduita. În acest context, face referire la cele reținute în Hotărârea din 4 mai 2000 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, în ceea ce privește cerința previzibilității legii. Arată, de asemenea, că toate prevederile din Legea nr. 319/2006 care reglementează măsurile de securitate și sănătate în muncă se completează cu norme elaborate de angajator referitoare la organizarea activităților de producție din unitatea respectivă. Se ajunge astfel la ipoteza reținută în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, și anume aceea ca un „legiuitor“, altul decât Parlamentul, să stabilească norme de conduită specifice pentru fiecare persoană. Pornind de la dispozițiile legale criticate, care au un caracter generic, angajatorul nu va putea niciodată să prevadă toate măsurile legale de sănătate și securitate în muncă, astfel încât să nu devină subiect al unei infracțiuni.

4.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, arătând că ipoteza de la care pleacă autorul excepției este aceea că un cetățean obișnuit nu poate să își corijeze conduita, deoarece norma este prea generală. Textul de lege criticat se adresează însă unor profesioniști, iar nu cetățeanului obișnuit, profesioniștii având obligația ca în calitatea lor de angajatori să cunoască legile care le guvernează activitatea. Sintagma „securitate și sănătate în muncă“ este definită expres de art. 5 lit. n) din Legea nr. 319/2006, acest act normativ reglementând în art. 7 alin. (4), art. 8, art. 11-13 și art. 27 cu privire la toate măsurile legale pe care angajatorii sunt obligați să le ia. Măsurile respective nu sunt stabilite prin alte acte, ci prin lege. Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că nu se poate distinge între contravențiile prevăzute de lege și infracțiunea reglementată în textele de lege criticate. Distincția este simplă, încălcarea măsurilor legale de sănătate și securitate în muncă reprezintă contravenție, iar dacă prin săvârșirea faptei se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, fapta reprezintă infracțiune. Toate noțiunile cu care operează textele de lege criticate sunt definite la art. 5 lit. l), g) și r) din Legea nr. 319/2006, lege care transpune Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 23 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 30.226/197/2013, Judecătoria Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 și ale art. 349 din Codul penal. Excepția a fost invocată într-o cauză penală în care autorul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul emis în dosar, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, în concurs, printre acestea fiind și cea prevăzută de art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006.

6.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că textele de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece sintagma „măsuri legale de securitate și sănătate în muncă“ este extrem de cuprinzătoare. În lipsa unei individualizări concrete a măsurilor ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidența ilicitului penal, subiectul de drept căruia i se adresează această normă este în imposibilitatea de a se conforma acesteia, respectiv de a-și adapta comportamentul astfel încât să nu intre sub incidența legii penale. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 nu este de natură a indica conduita ce trebuie avută de subiectele de drept cărora li se adresează și niciun alt text de lege nu definește, în concret, măsurile de securitate și sănătate în muncă.

7.Neclaritatea soluției legislative reglementate de textele de lege criticate ce rezultă din modul deficitar de redactare are ca efect faptul că nu se poate cunoaște dacă nerespectarea unor măsuri de securitate și sănătate în muncă constituie contravenție, dacă acestea sunt sau nu sancționate în vreun fel ori dacă intră sub incidența normei criticate, constituind infracțiune. Legiuitorul este obligat să stabilească astfel nerespectarea căror măsuri de protecția muncii constituie infracțiune, raportat la pericolul social al acestor fapte și la urmările produse. Imprecizia textelor de lege criticate este de natură să determine un puternic sentiment de insecuritate pentru cetățean, deoarece oricând se va putea spune că măsurile luate de acesta pentru prevenirea unui accident nu au fost suficiente, dar, în același timp, legea nu descrie în norma de incriminare în ce constă acțiunea ilegală, verbum regens, în funcție de care chiar instanța să poată aprecia dacă o atitudine este conformă sau nu.

8.Judecătoria Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, nu se poate susține că textelor de lege criticate le lipsește caracterul previzibil și accesibil. Legea nr. 319/2006 prevede expres obligațiile impuse angajatorilor în vederea asigurării sănătății și securității în muncă, stabilind care încălcări ale dispozițiilor legale atrag răspunderea contravențională și care atrag răspunderea penală. Capitolul III din Legea nr. 319/2006 prevede în mod clar obligațiile angajatorilor în vederea asigurării securității și sănătății în muncă, în timp ce art. 5 lit. l) din lege definește pericolul grav și iminent de accidentare, de existența căruia depinde caracterul penal sau contravențional al faptei săvârșite, dispozițiile legale îndeplinind cerința accesibilității și previzibilității. De la intrarea în vigoare a Codului penal, neluarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă se regăsește incriminată în dispozițiile art. 349, care se completează cu prevederile Legii nr. 319/2006 atât în ceea ce privește obligațiile impuse angajatorilor, cât și în privința definirii noțiunii de pericol iminent, caracterul accesibil și previzibil fiind menținut în continuare.

9.Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

10.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât termenii folosiți de textele de lege criticate au un înțeles univoc, permițând oricărui destinatar al normei penale înțelegerea și adaptarea conduitei la exigențele legale. Obligațiile angajatorilor sunt menționate în capitolul III al Legii nr. 319/2006, iar fiecare sector de activitate care beneficiază de reglementări speciale privind protecția muncii cuprinde prevederi care vin să detalieze obligațiile angajatorilor în acest sens. Mai mult, susținerile autorului excepției conform cărora textul de lege criticat nu este accesibil subiectului activ nu pot fi primite, deoarece acesta trebuia ca, în virtutea profesiei, să cunoască aplicarea normelor de sănătate și securitate în muncă.

11.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 349 din Codul penal sunt constituționale. În acest sens arată că infracțiunea de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, reglementată prin art. 349 din Codul penal într-o variantă simplă și atenuată față de art. 37 din Legea nr. 319/2006, se completează cu dispozițiile din capitolul III al acestui act normativ care stabilesc în mod clar care sunt obligațiile angajatorului, fără a se putea reține neclaritatea și imprevizibilitatea textului de lege criticat.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului prezent al autorului excepției și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate, așa cum a fost reținut de instanța de judecată în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie atât prevederile art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, cât și cele ale art. 349 din Codul penal. Curtea se va pronunța asupra ambelor texte de lege, deoarece fapta a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, iar singurul în măsură să decidă care este legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este judecătorul fondului, cu prilejul pronunțării hotărârii prin care aceasta se soluționează. Textele de lege criticate au următorul conținut:

–Art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006:

(1)Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

(2)Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a produs consecințe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă.

(3)Fapta prevăzută la alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la alin. (2) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.“;

–Art. 349 din Codul penal:

(1)Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2)Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.“

15.Curtea reține că art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 a fost abrogat prin art. 183 din titlul II al Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Având în vedere data săvârșirii infracțiunii, stadiul procesual al cauzei în care a fost ridicată excepția, prevederile art. 5 din Codul penal, cele reținute prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea constată că acest articol continuă să își producă efectele juridice în cauză, astfel încât va fi supus controlului de constituționalitate, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituțională a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

16.Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele de lege criticate aduc atingere dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“.

17.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că legiuitorul a adoptat Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 cu scopul de a pune de acord legislația națională în materia securității și sănătății în muncă cu legislația europeană din același domeniu, respectiv cu prevederile Directivei 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 183 din 29 iunie 1989.18. Curtea va analiza conținutul infracțiunii reglementate de art. 37 din Legea nr. 319/2006 și de art. 349 din Codul penal, deoarece autorul critică, din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție, referitor la principiului clarității, preciziei și previzibilității legii, lipsa unei individualizări concrete a măsurilor ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidența ilicitului penal, respectiv reglementarea neclară a elementului material al infracțiunii, verbum regens.

19.Curtea reține că Legea nr. 319/2006 stabilește principiile generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc și accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor și a reprezentanților lor, precum și direcțiile generale pentru implementarea acestor principii. Așadar, aceasta constituie legea-cadru în ce privește securitatea și sănătatea în muncă, prevederile sale fiind aplicabile în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât și private [art. 1 și 3 din Legea nr. 319/2006].

20.Referitor la elementele preexistente ale infracțiunii reglementate de art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, iar, după abrogarea acestuia, de art. 349 din Codul penal, Curtea observă că prin Legea nr. 319/2006 se prevede obligația adoptării măsurilor legale privind securitatea și sănătatea în muncă, definite ca fiind un ansamblu de activități instituționalizate, având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în desfășurarea procesului de muncă, apărarea vieții, integrității fizice și psihice, sănătății lucrătorilor și altor persoane participante la procesul de muncă [art. 5 lit. n)].

21.Analizând conținutul infracțiunii reglementate de art. 37 din Legea nr. 319/2006 și de art. 349 din Codul penal, Curtea constată că obiectul juridic special al acesteia îl constituie relațiile sociale privind securitatea și sănătatea în muncă a lucrătorilor, ocrotite de norma legală prin obligarea persoanei care are îndatorirea de a lua măsurile corespunzătoare pentru evitarea producerii unui accident de muncă sau unei îmbolnăviri profesionale. Subiectul activ al infracțiunii este persoana care are îndatorirea de a lua măsurile legale de securitate și sănătate în muncă, iar subiectul pasiv - lucrătorul sau alt participant la procesul de muncă. Cât privește structura și conținutul juridic al infracțiunii, Curtea observă că situația premisă constă în participarea la procesul de muncă ca lucrător, în temeiul unui contract sau fără a avea un contract încheiat. Referitor la latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, Curtea constată că aceasta cuprinde un element material, respectiv o inacțiune/omisiune care constă în neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă de către subiectul activ - persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri. Cerința esențială constă în crearea unui pericol iminent, urmarea imediată o constituie producerea stării de pericol iminent, iar legătura de cauzalitate indică raportul dintre neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă și rezultatul sau urmarea imediată reprezentată de crearea pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri profesionale. În ceea ce privește latura subiectivă, se identifică elementul subiectiv, respectiv culpa sau intenția, precum și cerința esențială (mobilul care declanșează fapta), în cazul în care acesta există.

22.Curtea va reaminti jurisprudența sa referitoare la principiul calității legii, urmând ca, în aplicarea considerentelor de principiu reținute, să verifice constituționalitatea textelor de lege criticate, din perspectiva criticilor formulate de autorul excepției, cu privire la reglementarea neclară a elementului material al infracțiunii. Curtea reține că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragrafele 39-42, a statuat cu privire la obligația legiuitorului de a edicta norme clare, precise și previzibile. S-a făcut trimitere, prin decizia antereferită, la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 (paragraful 23), prin care Curtea a reținut că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri. De asemenea, a fost reținută și Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015 (paragrafele 24 și 25), prin care Curtea a statuat că, în ipoteza infracțiunilor, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință, prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Tot prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (paragraful 42), Curtea Constituțională a făcut referire la cerințele de calitate a legii, garanție a principiului legalității, reflectate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), a reținut că sintagma „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern și vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. De asemenea, s-a statuat că nu se poate considera drept „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, întro măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Tot astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 45, Curtea a reținut că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe, și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

23.Aplicând considerentele de principiu anterior menționate, Curtea reține, în primul rând, că legea transpune un principiu important, respectiv acela al responsabilității angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă, chiar și în situația în care apelează la servicii externe, și indiferent de modul în care lucrătorii își îndeplinesc obligațiile în domeniu [art. 6 din Legea nr. 319/2006]. Legea reglementează, în primul rând, conduita angajatorilor, care, prin desfășurarea activităților specifice unui domeniu de activitate, au obligația de a cunoaște și cadrul normativ aplicabil, inclusiv în ceea ce privește respectarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă, astfel încât critica autorului, potrivit căreia persoanele nu își pot adapta comportamentul pentru a nu ajunge în situația de a săvârși o faptă penală, nu poate fi primită.

24.De asemenea, legea definește pericolul grav și iminent de accidentare, definește accidentul de muncă - vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces, precum și boala profesională - afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă [art. 5 lit. l), g) și h) din Legea nr. 319/2006]. Totodată, cu privire la accidentele de muncă și bolile profesionale se reglementează amplu prin dispozițiile art. 30, 31 și 34 din Legea nr. 319/2006.

25.Curtea reține că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, datorită neclarității textelor de lege supuse controlului, nu se poate face diferența între săvârșirea unei contravenții și a unei infracțiuni. Astfel, contravențiile sunt reglementate prin art. 39 din Legea nr. 319/2006, care statuează cu privire la faptele săvârșite de angajatorii aflați în una dintre situațiile prevăzute de lege, enumerate în conținutul său. Diferența o reprezintă, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, crearea unei stări de pericolul grav și iminent de producere a unui accident de muncă, potrivit art. 37 din Legea nr. 319/2006, ori a unui pericol iminent, potrivit art. 349 din Codul penal, definit potrivit art. 5 lit. l) din Legea nr. 319/2006 ca fiind situația concretă, reală și actuală, căreia îi lipsește doar prilejul declanșator pentru a produce un accident în orice moment.

26.Aplicând considerentele reținute în jurisprudența Curții anterior menționată la prezenta cauză, Curtea observă că elementul material al infracțiunii este indicat în mod clar și neechivoc în chiar cuprinsul normei legale și constă în „neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă“, măsuri care pot fi identificate cu ușurință, fiind prevăzute în capitolele III și V din Legea nr. 319/2006. Acestea, chiar dacă au o formulare generică, specifică unei legi-cadru, permit angajatorului să își controleze conduita, astfel încât să fie capabil să prevadă, întro măsură rezonabilă, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

27.Curtea constată că ar fi imposibilă enumerarea în textele de lege criticate a tuturor măsurilor de securitate și sănătate în muncă. Tocmai de aceea legiuitorul a optat pentru o reglementare ce presupune un anumit grad de abstractizare și de generalitate. Reglementările cuprinse în Legea nr. 319/2006, lege-cadru, sunt detaliate, în funcție de domeniul în care se aplică, prin hotărâri ale Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, se emit pentru organizarea executării legilor.

28.Faptul că legiuitorul nu a enumerat în textul incriminator toate măsurile de sănătate și securitate în muncă, din toate domeniile în care acestea se aplică, nu aduce atingere principiului constituțional invocat, deoarece orice normă juridică trebuie să aibă un anumit grad de abstractizare. Revine instanței, în procesul de interpretare și aplicare a legii, rolul de a identifica în cuprinsul Legii nr. 319/2006 aceste măsuri și de a le corobora cu acelea din legislația specială ori subsecventă.

29.În acest sens, cu referire la principiul aplicabilității generale a legilor, prin hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 și 21 octombrie 2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 46, și Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23).

30.În concluzie, Curtea reține că textele de lege criticate sunt redactate în conformitate cu art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce“, precum și cu cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție.

31.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Valentin Candidatu în Dosarul nr. 30.226/197/2013 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și constată că prevederile art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 și ale art. 349 din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina TurcuOPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția pronunțată prin Decizia nr. 69 din 28 februarie 2017, considerăm că ar fi trebuit admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 și art. 349 din Codul penal, în sensul că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care „măsurile legale de securitate și sănătate în muncă“, a căror nerespectare constituie infracțiune, nu sunt reglementate în mod explicit și distinct, în conținutul lor.

În acest sens reținem că autorul critică, din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție, referitor la principiul clarității, preciziei și previzibilității legii, lipsa unei individualizări concrete a măsurilor ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidența ilicitului penal, respectiv reglementarea neclară a elementului material al infracțiunii, verbum regens.

Apreciem că analiza excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 37 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, cât și a celor ale art. 349 din Codul penal prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție trebuie făcută prin prisma principiilor dezvoltate în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, și în cele ale Deciziei nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017.

Astfel, pornind de la situația din dosar, observăm că prima instanța a condamnat inculpatul doar pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 din Legea nr. 319/2006, fără a indica în mod concret care sunt măsurile legale de securitate și sănătate în muncă nerespectate. În apel, instanța l-a achitat pe autorul excepției, reținând, în esență, că fapta concretă imputată autorului excepției nu este prevăzută de legea penală, încălcările obligațiilor art. 8 alin. (1), art. 12 alin. (1) lit. a) și b), art. 13 lit. a), b), f), h), j), r) și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 reprezentând contravenții.

Din examinarea Legii nr. 319/2006 observăm că în art. 1 alin. (1) se stipulează că: „Prezenta lege are ca scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății în muncă a lucrătorilor“, de asemenea, în art. 39 din Legea nr. 319/2006 sunt reglementate contravențiile și sancțiunile acestora, contravenții care pot fi săvârșite de angajator. Nicăieri în cuprinsul legii nu apar reglementate distinct măsurile legale de securitate și sănătate în muncă, a căror nerespectare de către persoana care avea îndatorirea să le ia ar constitui infracțiune. În practică, astfel cum se observă din opinia instanței care a judecat cauza în fond, exprimată în încheierea de sesizare a Curții Constituționale, caracterul penal sau contravențional al faptei săvârșite depinde de existența pericolului grav și iminent (art. 37 din Legea nr. 319/2006) sau iminent (art. 349 din Codul penal) de accidentare.

În lipsa unei reglementări exprese a elementului material al infracțiunii, este lăsată la latitudinea instanțelor de judecată aprecierea asupra măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă a căror nerespectare poate constitui infracțiune.

Totodată, obligațiile angajatorilor în domenii specifice de activitate sunt reglementate prin hotărâri ale Guvernului, cum ar fi, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 971/2006 privind cerințele minime pentru semnalizarea de securitate și/sau de sănătate la locul de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 9 august 2006, care transpune Directiva 92/58/CEE; Hotărârea Guvernului nr. 1.048/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecție la locul de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 23 august 2006, care transpune Directiva 89/656/CEE, și Hotărârea Guvernului nr. 1.049/2006 privind cerințele minime pentru asigurarea securității și sănătății lucrătorilor din industria extractivă de suprafață sau subteran, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 25 august 2006, care transpune Directiva 92/104/CEE. Deși în aceste hotărâri ale Guvernului se stipulează că „prevederile Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 se aplică în totalitate întregului domeniu la care se face referire la art. 1, fără a aduce atingere prevederilor mai restrictive și/sau specifice ale prezentei hotărâri“, este greu de determinat cărui articol cuprins în Legea nr. 319/2006 i se subsumează obligațiile specifice ale angajatorilor, reglementate prin hotărâri ale Guvernului.

Este dubitabilă, în acest context, însăși practica exponenților puterii executive de a transpune piese ale acquis-ului european prin acte normative de rang secund, subsecvente legii, cum sunt hotărârile Guvernului, în loc de a proceda la o ierarhizare normativă corespunzătoare forței juridice pe care acestea ar trebui să o dobândească în dreptul intern.

Această reglementare difuză este primul argument în temeiul căruia apreciem că textul de lege criticat nu întrunește cele trei cerințe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală - claritate, precizie și previzibilitate.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 45, Curtea a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), care, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare, pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, și Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

Tot prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 61 și 68, Curtea a reținut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrarului, prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare, precise și previzibile, este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului], neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului, de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că, în sistemul de drept continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept, așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16).

În exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Din perspectiva principiului „ultima ratio“ în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală. În concluzie, în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancțiunii penale (a se vedea paragrafele 65, 68 și 69 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016).

Pentru aceste argumente, astfel cum am arătat mai sus, apreciem că dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece reglementează difuz, de o manieră generală și insuficient de precisă, lăsând la latitudinea instanțelor de judecată clarificarea normei penale, fără a îndeplini cele trei cerințe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală - claritate, precizie și previzibilitate, precum și prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prin acte normative de rang secundar, inferioare sau subsecvente legii, altele decât legile emise de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, sau de Guvern, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție (a se vedea, ad similis, paragraful 65 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016).

Judecător,

conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu