Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (15) și (16) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 7.775/299/2017 al Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.329D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta arată că, față de susținerile instanței de judecată, care a ridicat din oficiu excepția, potrivit cărora în procedura confirmării ordonanțelor de renunțare la urmărirea penală nu pot fi administrate alte probe, singurele admisibile fiind lucrările din materialul probator și înscrisurile noi, excepția trebuie să fie respinsă, întrucât procedura în cauză nu este una ce vizează o acuzație în materie penală, ci una de confirmare a unor acte ale procurorului.

4.De asemenea, potrivit prevederilor art. 318 alin. (15) lit. a) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate trimite cauza la procuror pentru a se completa urmărirea penală. Dacă ar fi o problemă de constituționalitate care poate comporta discuții, aceasta ar fi constituită de prevederea art. 318 alin. (16) teza a doua din Codul de procedură penală care instituie interdicția pronunțării unei noi soluții de renunțare la urmărirea penală în cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, indiferent de motivul invocat. O asemenea problemă nu face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, ci doar probele care pot fi administrate.

5.Totodată, mai arată că nu există un drept al părților de a beneficia de o soluție de renunțare la urmărirea penală și există mijloace similare care pot fi aplicate în faza de judecată, respectiv renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

6.De altfel, problema ridicată în prezenta cauză este similară cu cea care se pune la procedura plângerii împotriva soluției de clasare dispuse de procuror, unde, potrivit art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror noi înscrisuri prezentate. Or, în această din urmă materie, prin Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018 sau Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, Curtea Constituțională a statuat că o astfel de soluție legislativă este constituțională.

7.În concluzie, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

8.Prin Încheierea din 3 aprilie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea 5 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 7.775/299/2017, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (15) și (16) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală.

9.În motivarea excepției de neconstituționalitate, judecătorul de cameră preliminară susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, sens în care pornește de la o premisă faptică arătând că, potrivit art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală, singurele probe admisibile sunt lucrările și materialul din dosarul de urmărire penală și înscrisurile noi. Drept urmare, înregistrările audiovideo nu pot fi vizionate în cursul procedurii de confirmare a soluției de renunțare întrucât, potrivit art. 135 din Codul de procedură penală, sunt mijloace materiale de probă. Prin urmare, deși judecătorul a luat act că aceste probe există fizic, fiind depuse la dosarul cauzei, nu le-a putut viziona și valorifica în consecință.

10.Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară se vede pus în situația de a adopta una dintre trei posibile variante de soluționare a cauzei. Astfel, ar putea, invocând dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, să încuviințeze administrarea mijloacelor materiale de probă constând în înregistrările audiovideo ale evenimentului și să soluționeze cererea în consecință, arătând că proba este una esențială și de natură a lămuri contradicțiile existente în materialul de urmărire penală. Altfel spus, judecătorul ar proceda la administrarea de probe inadmisibile din perspectiva dreptului pozitiv intern. Fără a nega oportunitatea adoptării acestei abordări, judecătorul apreciază că nu este o situație de normalitate constituțională recurgerea la principiile dreptului internațional pentru a înlătura deficiențele sistemului intern de drept.

11.În cea de-a doua variantă, judecătorul de cameră preliminară, constatând că nu se poate lămuri suficient în baza probelor admisibile, ar putea desființa soluția de renunțare la urmărirea penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală. Judecătorul constată însă că, potrivit art. 318 alin. (16) din Codul de procedură penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă în respectiva cauză, indiferent de motivul invocat, iar într-o asemenea ipoteză este ușor de observat că o neglijență a organelor de urmărire penală în motivarea și probarea soluțiilor dispuse creează intimatului o situație juridică defavorabilă, suprimându-i acestuia posibilitatea de a beneficia de instituția renunțării la urmărirea penală.

12.În cea de-a treia variantă, judecătorul de cameră preliminară ar putea soluționa cauza în baza probelor admisibile potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală și confirma renunțarea la urmărirea penală. O astfel de ipoteză duce în derizoriu întreaga procedură de confirmare și o transformă întrun simulacru în care judecătorul este forțat să aplice raționamentul in dubio pro reo și să urmeze soluția propusă de către organele de urmărire penală, fără a se lămuri și a determina efectiv dacă există interesul public în a urmări fapta săvârșită.

13.Așadar, judecătorul consideră că neîndeplinirea corectă a obligațiilor de către organele de urmărire penală le conferă acestora, pe cale indirectă, atribuții ce aparțin sferei competențelor instanțelor judecătorești, deoarece judecătorul de cameră preliminară este în esență obligat să confirme în lipsa unei verificări proprii soluția de renunțare la urmărire penală, nefiind de acceptat o ipoteză în care judecătorul ar pronunța o soluție prin care dubiul cauzat de către organele de urmărire penală ar dăuna intimatului.

14.În concluzie, instanța de judecată apreciază că legiuitorul, pe lângă obligația de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilități un caracter echitabil care să confere plenitudine de exercițiu prin atingerea finalității urmărite. Mai arată că procedura referitoare la instituția renunțării la urmărirea penală este diferită de cea referitoare la instituția clasării, întrucât în această din urmă materie nu există nicio dispoziție care să împiedice organele de urmărire penală să dispună din nou clasarea cauzei în cazul în care, din probele noi administrate ulterior trimiterii cauzei la parchet, rezultă că este incident unul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.

15.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

16.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura acestei proceduri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează verificarea legalității și temeiniciei ordonanței procurorului de renunțare la urmărirea penală. De aceea, dispozițiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare. De asemenea, stabilirea unor reguli speciale de procedură în acest caz este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale și nu încalcă accesul liber la justiție, Curtea Constituțională statuând în acest sens că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege (a se vedea Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994).

17.Neajunsurile invocate de instanța de judecată, mai arată Guvernul, nu sunt o consecință a conținutului normativ al prevederilor art. 318 alin. (15) și (16) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a acestora.

18.Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Astfel, faptul că în faza de urmărire penală probele ar fi fost administrate în mod deficitar sau nelegal implică incidența prevederilor art. 56 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, referitoare la competența procurorului, care constă în conducerea și controlul nemijlocit al activității de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, și în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, precum și în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.

19.Or, aceste activități nu țin de constituționalitatea textului legal criticat, ci, mai degrabă de modul de aplicare a legii la nivelul fazei de urmărire penală, ceea ce poate determina una dintre soluțiile indicate de legiuitor, și anume: fie admite, fie respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală, sau desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

20.În acest context, Avocatul Poporului apreciază că normele criticate nu aduc atingere accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil sau dreptului la apărare. Judecătorul de cameră preliminară, în cadrul procedurii de renunțare la urmărirea penală, deține suficiente garanții pentru a nu periclita drepturile consacrate de Constituție.

21.Privite dintr-o perspectivă de ansamblu, criticile de neconstituționalitate invocate țin de modul de interpretare și aplicare a legii atât în faza de urmărire penală, cât și în cadrul procedurii de renunțare la urmărirea penală. Însă interpretarea unei legi și aplicarea asupra unor cazuri concrete reprezintă competența exclusivă a instanței de judecată, singura în măsură să decidă cu privire la sensul, înțelesul și modul de aplicare a normelor criticate la situația particulară. Faptul că la dosarul de urmărire penală din cauza dedusă judecății nu există o copie a înregistrărilor pe suport magnetic sau un proces-verbal de vizionare a înregistrărilor, ceea ce ar pune în dificultate judecătorul de cameră preliminară în luarea unei decizii, nu reprezintă o problemă de constituționalitate.

22.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

23.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

24.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 318 alin. (15) și (16) cu denumirea marginală Renunțarea la urmărirea penală din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

(15)Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a)desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b)desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16)Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

25.Judecătorul de cameră preliminară susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 alin. (2) referitor la prioritatea reglementărilor internaționale, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare și art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, precum și dispozițiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

26.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală dispun cu privire la competența judecătorului de cameră preliminară de a verifica legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărire penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate, sens în care poate admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care acesta va respinge cererea de confirmare, va putea să desființeze soluția de renunțare la urmărire penală și fie va trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală, fie va dispune clasarea.

27.De asemenea, prevederile art. 318 alin. (16) din Codul de procedură penală instituie în prima teză caracterul definitiv al încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, iar în cea de-a doua teză instituie interdicția posibilității de a se dispune o nouă renunțare dacă judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției dispusă inițial.

28.Cu privire la criticile formulate, Curtea constată că limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluționa cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei proceduri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanței procurorului sub aspectul legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluționării confirmării/infirmării soluției de renunțare la urmărirea penală, judecătorul de cameră preliminară să verifice, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței de renunțare la urmărirea penală atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.

29.Așa fiind, dispozițiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale, persoana care a făcut sesizarea, părțile, suspectul, persoana vătămată și alte persoane interesate cărora, în acord cu art. 318 alin. (12) din același cod, li se comunică ordonanța de renunțare la urmărirea penală având deplina libertate de a demonstra în fața judecătorului de cameră preliminară nelegalitatea actului atacat.

30.De asemenea, stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării cererii de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. Dispozițiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală nu aduc atingere art. 21 din Constituție, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror, nu sunt afectate dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție și la garantarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate nu sunt împiedicate să își angajeze un apărător.

31.Totodată, drepturile fundamentale invocate nu sunt cu nimic îngrădite prin dispozițiile legale supuse criticilor de neconstituționalitate, din moment ce dispozițiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală reglementează soluțiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară cererii de confirmare a soluției.

32.Astfel, indiferent de soluția pronunțată, judecătorul de cameră preliminară apreciază și cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluția organului de cercetare penală. Respingând cererea de confirmare și desființând soluția examinată, judecătorul de cameră preliminară poate să dispună fie trimiterea cauzei la procuror „pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală“, fie clasarea, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. În ambele situații, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanțiile procesuale ce caracterizează acest drept.

33.Totodată, o reflectare a exigențelor dreptului la un proces echitabil o constituie și împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea respinge cererea de confirmare și va putea dispune trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală pe motiv că în cursul urmăririi penale nu au fost administrate suficiente probe care să contureze existența faptei, a vinovăției suspectului sau care să permită identificarea autorului, respectiv în situația în care procurorul nu a lămurit aspecte esențiale ale cauzei. O astfel de împrejurare o constituie și situația în care judecătorul de cameră preliminară, chiar dacă apreciază că probatoriul administrat este complet și conturează existența faptei și vinovăția persoanei față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, constată că nu este întrunită condiția inexistenței interesului public.

34.Împrejurarea că, potrivit art. 318 alin. (14) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară hotărăște motivat asupra cererii de confirmare cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12) și cu participarea procurorului constituie încă o materializare a dreptului la un proces echitabil în condiții de contradictorialitate, garanțiile procesuale mai sus analizate reprezentând tot atâtea garanții ale realizării unei apărări eficiente, în condițiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat.

35.De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea unor soluții legislative similare care se regăsesc în art. 335 alin. (4^1) și art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală referitoare la procedura de confirmare a legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, precum și la procedura de soluționare a plângerii formulate împotriva ordonanței de clasare, legiuitorul prevăzând și pentru aceste situații că judecătorul de cameră preliminară se pronunță pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror noi înscrisuri prezentate. În acest sens, prin Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 18 iulie 2018, paragraful 15, instanța de contencios constituțional a statuat că „limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluționa plângerea formulată împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanței procurorului, atacate sub aspectul legalității acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluționării plângerii, instanța să verifice, pe baza materialului și a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.“ 36. În concluzie Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (15) și alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

37.De asemenea, potrivit art. 318 alin. (16) teza a doua din Codul de procedură penală, „În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.“ Prin urmare, indiferent de soluția și motivele pentru care s-a dispus respingerea cererii de confirmare a renunțării la urmărirea penală, o nouă ordonanță de renunțare nu mai este posibilă.

38.Instanța de judecată a criticat această prevedere, deoarece legiuitorul, pe lângă obligația de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilități un caracter echitabil, care să confere plenitudine de exercițiu prin atingerea finalității urmărite. În acest sens, făcând o comparație cu procedura clasării, a arătat că în această din urmă materie nu există nicio dispoziție care să împiedice organele de urmărire penală să dispună din nou clasarea cauzei în cazul în care, din probele noi administrate ulterior trimiterii cauzei la parchet, rezultă că este incident unul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.

39.Examinând această critică, Curtea constată că dispozițiile art. 318 alin. (16) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la imposibilitatea pronunțării unei noi soluții de renunțare la urmărirea penală după ce judecătorul de cameră preliminară a respins anterior o cerere de confirmare similară. Judecătorul de cameră preliminară a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (16) teza a doua din Codul de procedură penală într-o cauză în care a fost învestit pentru prima dată cu o cerere de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală.

40.Având în vedere acest cadru procesual Curtea constată că, în cazul de față, judecătorul de cameră preliminară nu a fost sesizat pentru a doua oară cu o cerere de confirmare a unei noi ordonanțe de renunțare la urmărirea penală. Prin urmare, prevederile art. 318 alin. (16) teza a doua din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În acest sens, cu privire la soluția inadmisibilității unor excepții de neconstituționalitate ce vizează dispoziții legale referitoare la o procedură ulterioară celei în care se află cauza, Curtea Constituțională s-a pronunțat în numeroase ocazii. Astfel, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că acestea reglementează contestația în procedura camerei preliminare și, întrucât cauza în care a fost invocată această excepție a vizat procedura de constatare a legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, Curtea a statuat că dispozițiile legale criticate (respectiv art. 347 din Codul de procedură penală) nu au legătură cu soluționarea cauzei (a se vedea Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 10 august 2015, paragraful 17, Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, paragraful 24, și Decizia nr. 34 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 26 iunie 2018, paragrafele 23-25).

41.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 7.775/299/2017 și constată că dispozițiile art. 318 alin. (15) și alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2.Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (16) teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 ianuarie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru