Decizie nr. 472 din 16 iunie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 şi art. 342-348 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 6.775/62/2014 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 291D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că normele procesual penale ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea constatând neconstituţionalitatea acestora, aşa încât apreciază că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect aceste prevederi legale este inadmisibilă. Cât priveşte celelalte critici invocate, consideră că nu este rolul Curţii Constituţionale să stabilească modalităţi de eficientizare a procedurii de cameră preliminară şi modalităţi de realizare a contactului dintre inculpat şi apărătorul său, iar, în ceea ce priveşte readministrarea probelor excluse de către judecătorul de cameră preliminară, arată că este rolul instanţei de judecată de a administra probe, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, existând chiar sisteme de drept, de pildă sistemul suedez, în care nu este reglementată instituţia excluderii probelor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea nr. 47 din data de 9 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.775/62/2014, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 şi art. 342-348 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară într-o cauză având ca obiect constatarea legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară arată că dispoziţiile criticate încalcă art. 16 din Constituţie, lipsind caracterul accesibil şi previzibil al normei criticate, de vreme ce modul în care este administrată justiţia în faza camerei preliminare diferă de la o instanţă la alta sau chiar de la un complet la altul în cadrul aceleiaşi instanţe. Din această cauză, probleme sau situaţii juridice care ar trebui să aibă o soluţie unitară primesc, în mod nejustificat, soluţii diferite. Totodată, consideră că prevederile referitoare la activitatea judecătorului în faza camerei preliminare încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi nu îndeplinesc condiţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la caracterul previzibil şi accesibil al normei juridice. Intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizii pronunţate în recurs în interesul legii şi hotărâri prealabile pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a clarifica procedura de urmat, sau deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională nu pot complini lipsurile normei fără a intra în sfera de competenţă a autorităţii legiuitoare, de vreme ce acestea nu pot crea izvoare pozitive de drept.

7.De asemenea, judecătorul de cameră preliminară apreciază că normele procesual penale criticate aduc atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că acest drept presupune existenţa unui remediu efectiv pentru situaţia în care o fază a procesului penal a avut loc cu încălcarea drepturilor fundamentale şi, pe de altă parte, acest drept presupune ca remediul efectiv să poată fi exercitat într-un termen rezonabil. Or, prin reglementarea camerei preliminare, deşi s-a urmărit crearea unui filtru de legalitate, această finalitate nu este reală şi, pe de altă parte, nu a condus decât la mărirea duratei de soluţionare a cauzelor penale. Aşadar, prin modul în care a reglementat camera preliminară, legiuitorul a încălcat atât dreptul la un proces echitabil prin încălcarea dreptului privind egalitatea în faţa legii, cât şi obligativitatea de a reglementa în mod previzibil şi accesibil, astfel încât orice subiect să cunoască ce conduită trebuie să adopte. Această procedură este ineficientă, dilatorie în ceea ce priveşte durata de soluţionare a cauzelor penale şi lipsită de previzibilitate în ceea ce priveşte procedura de urmat.

8.În continuare, judecătorul de cameră preliminară enumeră câteva cazuri, din practica instanţelor, pentru a demonstra ineficienţa procedurii de cameră preliminară, astfel: în marea majoritate a cauzelor, în perioada camerei preliminare, avocatul desemnat din oficiu nu ia legătura şi nu comunică cu inculpatul trimis în judecată. Prima comunicare are loc în faza de judecată, deşi odată cu comunicarea rechizitoriului inculpatului i se comunică şi numele şi datele de contact ale avocatului desemnat din oficiu, aşa încât au fost foarte rare situaţiile în care s-a realizat o comunicare şi deci o apărare efectivă în această fază; singurele nulităţi absolute care pot fi invocate de către judecătorul de cameră preliminară în privinţa efectuării actelor de urmărire penală sunt cele de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală şi sunt cele legate de lipsa suspectului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale, atunci când prezenţa sa este obligatorie, respectiv lipsa asistenţei de către avocat a suspectului sau a inculpatului (nu a persoanei vătămate sau a altei părţi), atunci când aceasta era obligatorie, în cursul urmăririi penale. Aceste nulităţi ar putea fi invocate în condiţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară; probele nelegale şi neloiale sunt excluse de judecătorul de cameră preliminară şi astfel nu ar mai trebui să poată să fie avute în vedere la judecarea în fond a cauzei; măsura excluderii devine ineficientă atâta vreme cât, în majoritatea lor, probele pot fi readministrate de judecătorul fondului în faza de judecată, la cererea Ministerului Public. Sunt foarte rare situaţiile în care o probă nu mai poate fi readministrată. În toate situaţiile în care au fost excluse probe, acestea au fost readministrate, martorii au fost reaudiaţi în faza de judecată, expertizele au fost refăcute etc., aceasta deoarece nelegalitatea procedurii de administrare a probei a fost considerată diferită de legalitatea probei înseşi; în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfăşurare a procesului penal - de exemplu situaţia în care o probă constituie atât o condiţie de procesualitate, cât şi una de substanţialitate, cum este expertiza medico-legală psihiatrică a minorului care are vârsta între 14-16 ani. Altfel spus, în materia probelor, judecătorul nu poate examina ceea ce nu există, dar trebuie să existe, astfel că, în continuare, acesta în faza de judecată va administra probele care lipsesc şi care au caracter obligatoriu; camera preliminară a fost reglementată pentru a stabili un filtru privind aspectele ce ţin exclusiv de legalitatea cauzei penale desfăşurate în cursul urmăririi penale. Această procedură nu a condus decât la creşterea duratei de soluţionare a cauzelor penale, a duratei în care inculpatul a fost plasat în detenţie preventivă. Într-o proporţie ridicată au fost invocate critici care nu au rol de excepţii, ulterior s-a formulat contestaţie, astfel că judecata a debutat la 6-9 luni de la data înregistrării rechizitoriului la instanţă; în situaţia în care nu au fost invocate toate excepţiile, chiar dacă ne aflăm în prezenţa unei instituţii speciale şi a unui termen maxim de invocare a neregularităţilor, şi în cursul judecăţii continuă verificarea atentă şi minuţioasă a actelor de urmărire penală, toate acestea pentru a se asigura împlinirea actului de justiţie. De pildă, în cazul probelor obţinute prin tortură sau a probelor derivate, acestea nu pot fi folosite, în niciun caz, în procesul penal, întrucât art. 102 din Codul de procedură penală instituie o adevărată inadmisibilitate a unor asemenea probe, care nu operează prin intermediul nulităţilor, ca în ipoteza altor nelegalităţi vizând modalitatea de administrare a probelor; în ceea ce priveşte verificarea neregularităţilor actului de sesizare, conţinutul şi forma rechizitoriului sunt reglementate de art. 328 şi 329 din Codul de procedură penală. În mod curent, cele mai întâlnite neregularităţi ale actului de sesizare, identificate din practică, se referă la faptele şi obiectul care au făcut obiectul urmăririi penale, la maniera în care probele administrate sau culese în cursul urmăririi penale sunt descrise sau doar descrise fără a fi analizate, la modul deficitar în care este descrisă starea de fapt pentru fiecare inculpat şi, implicit, pentru fiecare participant la fapta/faptele care formează obiectul dosarului. Sunt situaţii în care procurorul omite să descrie probele administrate şi modul în care acestea sunt apte să stabilească o bănuială rezonabilă cu privire la cel trimis în judecată. Tot din practică, de cele mai multe ori aceste nereguli nu sunt acoperite de procuror, chiar dacă există cereri pentru o descriere rezonabilă a faptelor ce formează obiectul sesizării, astfel că tot judecătorului îi va reveni în cursul judecăţii stabilirea stării de fapt pe baza probelor administrate; prin raportare la art. 281 din Codul de procedură penală se constată că legiuitorul a înlăturat nelegala sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută, aşa încât nerespectarea reglementărilor care vizează acest aspect atrage sancţiunea nulităţii relative. Ca atare, este lipsită de importanţă o nelegalitate atât de colosală, este ineficientă, deoarece judecătorul chiar dacă constată o asemenea nelegalitate, nu va putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale de către organul competent.

9.Referitor la lipsa de previzibilitate a procedurii ce ar trebui urmată, judecătorul de cameră preliminară enumeră următoarele probleme practice: nu este reglementată situaţia în care şi judecătorul de cameră preliminară şi inculpatul/inculpaţii constată că există excepţii, nelegalităţi sau neregularităţi. Este posibil ca atât judecătorul, cât şi inculpatul să fi constatat aceleaşi critici. În aceste condiţii nu s-a stabilit, în mod unitar, dacă judecătorul se pronunţă prin încheiere asupra propriilor excepţii, dacă o asemenea încheiere are sau nu cale de atac. În practică, au existat situaţii în care judecătorul s-a pronunţat prin încheiere asupra excepţiilor şi neregularităţilor invocate, a comunicat această încheiere Ministerului Public, care a exercitat calea de atac a contestaţiei, considerată admisibilă de instanţa de control judiciar, deoarece s-a apreciat că trebuie să existe un control asupra acestor dispoziţii. Au existat şi situaţii în care judecătorul de cameră preliminară s-a pronunţat cu privire la toate excepţiile invocate din oficiu şi cele invocate de inculpat, prin unica încheiere de cameră preliminară, stabilind că împotriva acesteia există dreptul de a o contesta la instanţa superioară; în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară elimină toate probele şi procurorul menţine dispoziţia de trimitere în judecată este obligatorie începerea judecăţii. În această situaţie, întreg probatoriul se va reface în cursul judecăţii, deşi poate întreaga urmărire penală a fost efectuată de un organ necompetent material sau după calitatea persoanei; o altă situaţie ce determină ineficienţa acestei faze este cea referitoare la termenul de 20 de zile prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, în cauzele în care nu se invocă excepţii şi se doreşte urmarea procedurii privind recunoaşterea vinovăţiei, iar inculpatul este arestat, nu este necesar un termen de 20 de zile. Un asemenea termen ar conduce doar la menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv. Pe de altă parte, au existat în practică situaţii în care au fost depuse excepţii şi după perioada de 20 de zile, excepţii care au fost soluţionate de judecătorul de cameră preliminară, astfel cum s-a stabilit la întâlnirea de practică unitară, nefiind prevăzută nicio sancţiune pentru nerespectarea termenului de 20 de zile, aşa încât nu atrage nicio decădere; în ceea ce priveşte termenul la care se discută în contradictoriu excepţiile ridicate din oficiu şi cele ridicate de inculpat, pentru acest termen, potrivit Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale, ar trebui citate toate părţile. Nu este stabilit dacă pentru acest termen se citează sau nu părţile civile, părţile responsabile civilmente, dacă acestora li se comunică excepţiile ridicate de către inculpat, dacă acestea au dreptul să depună şi ele excepţii, dacă toate excepţiile ridicate se discută în contradictoriu cu toate părţile, în prezenţa apărătorilor acestora. În concluzie, judecătorul de cameră preliminară apreciază că, atâta vreme cât modul în care a fost reglementată camera preliminară nu asigură un remediu efectiv pentru asigurarea unui proces echitabil în ansamblul său, întreaga procedură trebuie regândită, astfel încât să asigure un proces echitabil pentru toţi participanţii la procesul penal, pentru ca măsurile dispuse să fie similare pentru persoanele aflate în situaţii juridice identice.

10.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

11.Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, arată că dispoziţiile art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect aceste dispoziţii este inadmisibilă.

Cât priveşte celelalte dispoziţii criticate, precizează că îşi menţine punctul de vedere transmis anterior în dosarele Curţii nr. 374D/2014 şi nr. 461D/2014, în sensul că dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, punct de vedere care a fost reţinut în deciziile mai sus menţionate ale Curţii Constituţionale.

12.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar de partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 54 şi art. 342-348 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 54 din Codul de procedură penală au următorul conţinut: "Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:

a)verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b)verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c)soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

d)soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege."

Art. 342-348 din Codul de procedură penală formează titlul II al părţii speciale a Codului de procedură penală - Camera preliminară - şi reglementează obiectul procedurii în camera preliminară (art. 342), durata procedurii în camera preliminară (art. 343), măsurile premergătoare (art. 344), procedura în camera preliminară (art. 345), soluţiile (art. 346), contestaţia (art. 347) şi măsurile preventive în procedura de cameră preliminară (art. 348).

15.Curtea observă că, în esenţă, critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate priveşte lipsa caracterului previzibil şi accesibil al acestor norme procesual penale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (1), Curtea observă că autorul excepţiei critică doar soluţia legislativă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", din perspectiva citării părţii civile şi a părţii responsabile civilmente.

16.Judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 privind accesul liber la justiţie, cât şi prevederilor art. 7 - "Nicio pedeapsă fără lege" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

17.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cât priveşte dispoziţiile art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează contestaţia în procedura camerei preliminare, or, cauza de faţă vizează procedura de constatare a legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală de către judecătorul de cameră preliminară. Prin urmare, aceste dispoziţii de lege nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect este inadmisibilă.

18.În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 7 din Convenţie, care reglementează principiul legalităţii incriminării, Curtea constată că, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2014, paragraful 35, a statuat că "prevederea convenţională are în vedere normele penale de drept substanţial, iar nu pe cele de drept procesual", aşa încât, având în vedere faptul că obiect al excepţiei îl constituie norme procesual penale referitoare la procedura în camera preliminară, iar nu norme penale de drept substanţial, nu poate fi primită critica referitoare la dispoziţiile convenţionale menţionate.

19.Referitor la susţinerile judecătorului de cameră preliminară, autor al excepţiei, potrivit cărora "intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizii pronunţate în recurs în interesul legii şi hotărâri prealabile pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a clarifica procedura de urmat, sau deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională nu pot complini lipsurile normei fără a intra în sfera de competenţă a autorităţii legiuitoare, de vreme ce acestea nu pot crea izvoare pozitive de drept", Curtea reţine că, dincolo de controversa existentă în literatura de specialitate cu privire la caracterul de izvor de drept al deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, aceste decizii au caracter obligatoriu, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Totodată, potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul legalităţii nu se referă doar la "lege", cu condiţia ca elementul de jurisprudenţă care configurează noţiunea de lege să îndeplinească caracterele de previzibilitate şi accesibilitate (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, şi Hotărârea din 10 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Pessino împotriva Franţei, paragraful 29).

20.În ceea ce priveşte cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate a legii, Curtea observă că temeiul constituţional al acestora se regăseşte în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi că atât Curtea Constituţională, într-o jurisprudenţă constantă (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de pildă, Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni) au analizat respectarea acestor două criterii de calitate a legii prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

21.Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a mai reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).

22.Analizând criticile judecătorului de cameră preliminară, Curtea constată că acesta relevă următoarele aspecte: lipsa de previzibilitate a normelor ce reglementează procedura de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, sub aspectul citării părţii civile şi părţii responsabile civilmente şi al drepturilor acestora într-o atare procedură; cu privire la competenţa acestuia de verificare a legalităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară invocă trei ipoteze din practică ce, în opinia lui, demonstrează caracterul ineficient, dilatoriu şi lipsit de previzibilitate al procedurii de cameră preliminară; cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală şi momentul până la care judecătorul de cameră preliminară poate invoca aceste nulităţi şi opţiunea legiuitorului de a înlătura nelegala sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută; alte aspecte din practică care ar demonstra ineficienţa procedurii în cameră preliminară. Toate aceste aspecte relevate de către judecătorul de cameră preliminară urmează a fi analizate pentru a se stabili în ce măsură normele procesual penale criticate îndeplinesc condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate, astfel cum au fost acestea reţinute în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului.

23.Pentru început, cât priveşte invocarea lipsei de previzibilitate a normelor ce reglementează procedura de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, sub aspectul citării părţii civile şi părţii responsabile civilmente şi al drepturilor acestora în această procedură, Curtea reţine că dispoziţiile la care se referă critica judecătorului de cameră preliminară sunt cele ale art. 344 alin. (4), ale art. 345 alin. (1), ale art. 346 alin. (1) şi cele ale art. 347 alin. (3).

24.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a constatat că acestea sunt neconstituţionale, stabilind, totodată, că, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente definitorii ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Având în vedere soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală şi, întrucât, potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale", ţinând cont că, în prezenta cauză, Curtea Constituţională a fost sesizată prin încheierea de cameră preliminară nr. 47 din data de 9 februarie 2015, dată ulterioară publicării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

25.În continuare, Curtea constată că soluţia legislativă referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a se pronunţa în fond şi în contestaţie asupra aspectelor semnalate în cadrul unei proceduri "fără participarea procurorului şi inculpatului" a fost analizată, de asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, ocazie cu care a statuat că judecarea plângerii ori a contestaţiei fără participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi, dreptul la o procedură orală vizând şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

26.În ceea ce priveşte aspectele relevate de autorul excepţiei în materia verificării legalităţii administrării probelor în procedura de cameră preliminară, în esenţă, acesta este nemulţumit de faptul că "probele nelegale şi neloiale sunt excluse de judecătorul de cameră preliminară, dar măsura excluderii devine ineficientă atâta vreme cât, în majoritatea lor, probele pot fi readministrate de judecătorul fondului în faza de judecată", pe de o parte, iar, pe de altă parte, de faptul că, "în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfăşurare a procesului penal". Cu privire la aceste critici, Curtea s-a pronunţat tot prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 59-61, şi a constatat că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, aşa încât, după rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. De asemenea, Curtea a observat că, din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. Totodată, Curtea a observat că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor.

27.Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi faptul că, în prezenta cauză, Curtea Constituţională a fost sesizată ulterior publicării deciziei de admitere mai sus menţionate în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", este inadmisibilă, sens în care urmează a fi respinsă ca atare.

28.Cât priveşte critica judecătorului de cameră preliminară referitoare, pe de o parte, la cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală şi momentul până la care judecătorul de cameră preliminară poate invoca aceste nulităţi şi, pe de altă parte, privind opţiunea legiuitorului de a înlătura nelegala sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută, Curtea reţine că este opţiunea legiuitorului naţional, în cadrul măsurilor de politică penală, să reglementeze şi să suprime unele cazuri de nulitate absolută, ori să stabilească regimul juridic al acesteia fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile Constituţiei.

29.În continuare, Curtea observă că judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, enumeră în motivare mai multe ipoteze întâlnite în practică în derularea procedurii în cameră preliminară, care ar demonstra ineficienţa acestei proceduri. Cu privire la aceste aspecte, având în vedere că privesc probleme ce pot să apară în practică, în procesul de aplicare a normelor procesual penale referitoare la procedura camerei preliminare şi, întrucât Curtea observă că pot fi soluţionate la nivelul instanţelor, acestea constituie o problemă de aplicare a legii care excedează competenţei instanţei de contencios constituţional.

30.Aşa încât, având în vedere toate cele arătate, în lumina Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, luând în considerare jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg referitoare la condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate a legii, care, în esenţă, admite că, datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, interpretarea şi aplicarea unor asemenea dispoziţii depinzând de practica autorităţilor jurisdicţionale, din perspectiva criticilor formulate, referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea normelor procesual penale ce reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară şi procedura în camera preliminară, Curtea constată că acestea nu conţin nicio prevedere de natură a afecta egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil. Competenţa de aplicare a normei ce revine instanţelor are în vedere tocmai misiunea acestora ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl înfăptuiesc, să interpreteze normele legale. Aşadar, revine şi judecătorului de cameră preliminară sarcina de a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa aplicării normelor procesual penale referitoare la procedura în cameră preliminară, clarificarea graduală a regulilor aplicabile în această materie, printr-o interpretare judiciară specifică fiecărei cauze, fiind necesar a se finaliza într-un rezultat coerent şi previzibil, în mod rezonabil.

31.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 344 alin. (4), art. 347 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 6.775/62/2014 al Tribunalului Braşov - Secţia penală.

2.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportate la art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă declarată neconstituţională "fără participarea procurorului şi a inculpatului", excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

3.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 54, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345, art. 346 alin. (2)-(7) şi art. 348 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu