Decizia nr. 574 din 16 septembrie 2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată de Mihaela Anghel în Dosarul nr. 8.215/3/2019 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.991D/2019.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 327 din 11 iunie 2020 și Decizia nr. 740 din 8 octombrie 2020.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.Prin Sentința civilă nr. 6.025 din 25 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.215/3/2019, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 38 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017. Excepția a fost ridicată de Mihaela Anghel într-o cauză având ca obiect un litigiu privind funcționarii publici.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că, potrivit expunerii de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, scopul acestui act normativ a fost reglementarea și eliminarea discrepanțelor și a disfuncționalităților salariale existente în cazul personalului plătit din fonduri publice. A fost avută în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și s-a urmărit stabilirea aceluiași nivel salarial pentru funcțiile comune existente în cadrul familiilor ocupaționale. Se susține că, deși tratamentul juridic aplicabil personalului bugetar din familia ocupațională „Administrație“ care are același grad, aceeași gradație, vechime în funcție sau specialitate și aceleași studii trebuie să fie identic, totuși există diferențe mari ale valorii salariului de bază/indemnizației de încadrare. Astfel, în familia ocupațională „Administrație“ există funcționari publici care au salariul de bază la nivel maxim, în timp ce alții, cu aceeași încadrare, nu se află la nivelul maxim, acesta urmând să fie atins abia în anul 2022.6. Prin aplicarea art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, persoanele care au promovat în anul 2018 (după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017), de exemplu, la gradul „superior 2“ au, începând cu luna ianuarie 2019, un salariu de bază mai mare decât un funcționar public cu grad „superior 5“. În esență, există în cadrul aceleiași instituții două salarii de bază pentru același grad profesional. Se mai susține că art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuia să reglementeze și situația în care, în urma promovării în funcție, grad sau treaptă profesională ori a avansării în gradație, potrivit legii, rezultă un salariu de bază mai mare decât cel aflat în plată. În acest caz, salariul de bază mai mare trebuie să fie acordat tuturor persoanelor care au același grad sau aceeași treaptă profesională, cu aplicarea gradației corespunzătoare fiecărui caz. Neconstituționalitatea art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie analizată prin raportare la art. 10 și art. 39 alin. (2) din aceeași lege, existând în aceeași instituție funcționari publici cu același grad și gradație mai mică ce au salariul de bază mai mare decât cei care au grad profesional superior și o gradație mai mare. Este o evidentă inegalitate ca, pentru aceleași funcții, grade/trepte și gradații, salariul de bază (fără gradații) să fie diferit, iar singurul criteriu în stabilirea salariului de bază să fie momentul la care angajatul este încadrat pe funcție, gradație/treaptă.

7.De asemenea, se invocă încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție, sens în care se arată că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituția sau autoritatea publică. În concluzie, aplicarea etapizată a Legii-cadru nr. 153/2017 încalcă considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, care sunt obligatorii de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv 21 decembrie 2016.8. Invocând încălcarea prevederilor art. 148 din Constituție, autoarea arată că, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Astfel, în timp ce personalului din familia ocupațională „Administrație“ care este încadrat la valoarea maximă a salariului de bază prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, anexa nr. VII, îi este plătită munca în totalitate, personalului din aceeași familie ocupațională căruia i se aplică art. 38 alin. (1) și (4) din același act normativ nu îi este plătită toată munca efectuată (îi va fi plătită munca în totalitate când va ajunge la valoarea maximă a salariului de bază - adică în anul 2022).

9.Autoarea susține că sunt încălcate și principiile egalității și nediscriminării, în sensul că Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică etapizat conform art. 38 alin. (1) din acest act normativ. Astfel, în familia ocupațională „Administrație“ există funcționari publici care au salariul de bază la nivel maxim, în timp ce alții (aflați pe aceeași încadrare) nu se află la nivelul maxim, urmând să îl atingă abia în anul 2022. Ambele categorii de personal au aceleași studii, aceeași vechime, dar momentul la care vor avea același salariu de bază este ales aleatoriu, fără a avea la bază un raționament bine determinat, neexistând distincții între situații analoage și comparabile. Funcționarii al căror salariu de bază a atins deja valoarea maximă beneficiază de un tratament preferențial. Astfel, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

10.Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal consideră că dispozițiile legale care fac obiectul excepției sunt constituționale și nu aduc atingere art. 16 alin. (1) și (2), art. 147 și 148 din Constituție. Acestea nu încalcă egalitatea în drepturi a cetățenilor, câtă vreme se aplică tuturor categoriilor bugetare plătite din bugetul general consolidat al statului român. Prin reglementarea aplicării dispozițiilor Legiicadru nr. 153/2017 în mod etapizat, prin creșterea anuală graduală a cuantumului salariilor de bază, a soldelor de funcție, a salariilor de funcție și a indemnizațiilor de încadrare, nu se aduce atingere deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia salarizării personalului bugetar. De asemenea, art. 38 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu încalcă reglementări ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu, pentru a se putea reține o eventuală nerespectare a dispozițiilor art. 148 din Legea fundamentală.

11.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 38 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, care au următorul cuprins:

(1)Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017. (...)

(4)În perioada 2019-2022 se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. Creșterea respectivă și data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h).

15.În opinia autoarei excepției, prevederile de lege ce formează obiectul excepției contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 147 alin. (4) privind deciziile Curții Constituționale și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

16.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 38 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 au mai format obiect al controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici de neconstituționalitate similare, iar Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 327 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1279 din 22 decembrie 2020, sau Decizia nr. 834 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 6 aprilie 2020).

17.Referitor la critica de neconstituționalitate formulată în raport cu art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, Curtea a reținut, în esență, că atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate sunt diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare, în aparatul propriu al unor autorități ale administrației publice diferite, ceea ce permite, în raport cu criterii obiective, realizarea unor diferențieri în stabilirea salariului de bază/salariului lunar al personalului bugetar, fără ca aceasta să fie contrară dispozițiilor constituționale privind egalitatea în drepturi.

18.Distinct, în jurisprudența sa în materie, de exemplu prin Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea a reținut că nu constituie discriminare dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, ca defavorabile.

19.Totodată, Curtea a apreciat că, integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluție legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de „eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare“, și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătite din fonduri publice.

20.Curtea Constituțională a reiterat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului. Constituția prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe țară“, fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

21.De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, și Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15.22. Referitor la invocarea dreptului la respectarea unui „bun“, prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94).

23.În același timp, Curtea a precizat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor texte legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că într-o astfel de situație nu se pune în discuție o chestiune privind constituționalitatea, ci una de coordonare a legislației în vigoare, de competența autorității legiuitoare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, sau Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003).

24.Curtea a subliniat că modalitatea de aplicare în concret a Legii-cadru nr. 153/2017 excedează controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, aceasta revenind autorităților publice responsabile, iar în caz de litigiu, instanțelor judecătorești.

25.În ceea ce privește critica prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, ținând cont de Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât vizează un alt cadru normativ și o altă situație juridică.

26.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea în mod corespunzător și în prezenta cauză, inclusiv în privința art. 38 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017.

27.Cu privire la invocarea dispozițiilor art. 148 din Constituție, care prevăd prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din dreptul intern, Curtea constată că aceste norme constituționale nu au incidență în materia supusă controlului, întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter obligatoriu care să susțină criticile formulate.

28.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihaela Anghel în Dosarul nr. 8.215/3/2019 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 38 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 septembrie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu-Marin