Decizie nr. 395 din 1 octombrie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, excepţie ridicată de Elena Stoia în Dosarul nr. 1.174/116/2006* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 327D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru partea Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, avocatul Cristian Păuna, cu împuternicire depusă la dosar. Lipseşte autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Acesta arată că prevederile de lege criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale invocate în prezenta cauză, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 1.695/2009 sau Decizia nr. 388/2012, decizii prin care Curtea a statuat că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt constituţionale şi nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituţie. Depune note scrise la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. De altfel, consideră că legiuitorul, tocmai pentru a se realiza o justă despăgubire a persoanei expropriate, a stabilit întocmirea raportului de expertiză la o dată cât mai apropiată de momentul efectuării transferului de proprietate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 17 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.174/116/2006*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, excepţie ridicată de Elena Stoia într-o cauză având ca obiect expropriere.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că sintagma "la data întocmirii raportului în cauză" din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru a se încadra în noţiunea constituţională de "dreaptă despăgubire", trebuie să se refere la momentul întocmirii expertizei, astfel cum a fost reglementat în art. 11 alin. (7) raportat la art. 18 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Acest punct de vedere derivă din împrejurarea că, în practică, persoanele expropriate contestă cuantumul despăgubirilor oferite pentru terenurile expropriate, astfel cum acesta a fost stabilit prin hotărârea comisiilor de expropriere, iar în cadrul procedurii judiciare instanţa este ţinută să efectueze o nouă expertiză pentru stabilirea valorii reale a imobilului, care va sta la baza hotărârii judecătoreşti prin care se stabileşte despăgubirea, potrivit art. 27 din Legea nr. 33/1994.

Întrucât această hotărâre este supusă căilor de atac prevăzute de lege, fiecare dintre expertizele dispuse şi efectuate pe parcursul procesului stabileşte o altă valoare a terenului expropriat, datorată scăderii sau creşterii valorii acestuia în timp. Aşa fiind, autoarea excepţiei apreciază că, pentru ca despăgubirea să fie dreaptă, în sensul prevăzut de art. 44 alin. (3) din Constituţie, este necesar ca momentul de referinţă în stabilirea valorii terenului să coincidă cu cel al deciziei de expropriere, indiferent de momentul la care se efectuează expertiza de evaluare, deoarece numai astfel se poate stabili o dreaptă despăgubire pentru imobilul expropriat, indiferent de fluctuaţiile pieţei în perioada dintre luarea deciziei de expropriere şi data la care se pronunţă hotărârea judecătorească prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt constituţionale, sub aspectul unei despăgubiri drepte, dacă sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" se interpretează în sensul că această dată corespunde cu data exproprierii. Referitor la susţinerile autoarei excepţiei potrivit cărora pe parcursul derulării procesului de expropriere se efectuează mai multe expertize pentru stabilirea valorii bunului expropriat, instanţa confirmă acest aspect şi arată că, întrucât fiecare expertiză este întocmită la o dată diferită, şi valoarea despăgubirilor este diferit stabilită în rapoartele de expertiză. În acest context, instanţa apreciază că, dată fiind această fluctuaţie de valoare a imobilului expropriat, o despăgubire poate fi considerată dreaptă dacă se stabileşte la momentul exproprierii, care coincide cu momentul emiterii deciziei de expropriere, potrivit art. 9 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere este invocată jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin deciziile nr. 29/2012 şi nr. 388/2012, ale căror considerente sunt aplicabile şi în speţa de faţă. În plus, Guvernul apreciază că "dreapta şi prealabila despăgubire trebuie apreciată la momentul realizării efective a exproprierii, aşa cum rezultă din întreaga filozofie a legii, transferul dreptului de proprietate realizându-se ulterior stabilirii despăgubirii prealabile şi juste".

Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt constituţionale. Astfel, apreciază că nu poate fi reţinută pretinsa contrarietate a prevederilor de lege criticate cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, sens în care invocă practica instanţei de contencios constituţional în materie, şi anume deciziile nr. 29/2012, nr. 316/2012 şi nr. 388/2012.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 5 iulie 2011, prevederi de lege care au următorul cuprins:

(2)La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra acestor prevederi de lege, criticate prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale.

Astfel, prin Decizia nr. 1.695 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 22 ianuarie 2010, Decizia nr. 996 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 31 august 2010, Decizia nr. 316 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 8 iunie 2012, Decizia nr. 388 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 7 iunie 2012, şi Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Curtea a reţinut că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează criteriile pe care le au în vedere instanţa de judecată şi comisia de experţi constituită de aceasta în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor ce se cuvin proprietarului sau altor titulari de drepturi reale în caz de expropriere, şi anume aprecierea valorii de piaţă a imobilelor respective, precum şi a prejudiciului cauzat proprietarului ori altor persoane îndreptăţite.

Distinct de cele constatate în jurisprudenţa anterioară a instanţei de contencios constituţional, Curtea reţine că autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate raportează întinderea despăgubirii la valoarea de piaţă a imobilului la data întocmirii raportului de expertiză, efectuat în etapa judiciară a exproprierii, ceea ce este de natură a diminua cuantumul acesteia faţă de situaţia în care valoarea despăgubirii ar coincide cu momentul efectuării exproprierii, adică al emiterii actului de declarare a utilităţii publice.

Faţă de critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea reţine că despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalţi titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al exproprierii.

În acest context, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire", iar "Despăgubirile prevăzute de alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie". Astfel, aşa cum reiese din conţinutul normei constituţionale menţionate, despăgubirea trebuie să fie "dreaptă", în sensul de a reprezenta valoarea reală a bunului expropriat, şi să fie "prealabilă", adică trebuie să fie plătită proprietarului înainte de deposedarea sa.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că exproprierea, ca ansamblu de acte şi operaţiuni administrative şi jurisdicţionale, are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri. În acest sens, Curtea reţine că momentul la care se stabileşte cuantumul despăgubirilor nu poate fi, în toate cazurile, cel al emiterii actului de declarare a utilităţii publice, ci acesta diferă, în raport cu momentul naşterii raportului juridic obligaţional între expropriator, în calitate de debitor, şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri, respectiv proprietarii sau, după caz, titularii de drepturi reale sau oricare alte persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, în calitate de creditori.

Astfel, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie anterior începerii etapei judiciare, în faza administrativă, când părţile pot să ajungă la un acord, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, împrejurare în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părţilor [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994].

Un alt moment poate coincide cu cel al etapei judiciare, când părţile pot încheia o tranzacţie în faţa instanţei cu privire la expropriere şi la despăgubiri, caz în care instanţa va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre de expedient, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Dacă părţile, însă, s-au învoit numai cu privire la expropriere, instanţa va lua act de această înţelegere parţială printr-o încheiere interlocutorie şi va continua judecata pentru stabilirea şi distribuirea despăgubirilor, momentul acordării despăgubirilor fiind, de această dată, cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, hotărâre care trebuie să cuprindă valoarea despăgubirii şi termenul de plată al acesteia.

Aşa fiind, Curtea constată că, în raport cu fiecare moment al naşterii raportului obligaţional între expropriator şi expropriat, întinderea despăgubirilor va fi stabilită, aşa cum, de altfel, consacră şi norma constituţională prin art. 44 alin. (6), fie de părţi, de comun acord, fie, în caz de divergenţă, prin justiţie. Or, Curtea observă că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînţelegere între părţi cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu preţurile de tranzacţionare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii şi de momentul transferului dreptului de proprietate.

Prin urmare, instanţa nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanşat procesul între părţi, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere. Creşterea sau descreşterea valorii imobilului supus exproprierii, consecinţă a fluctuaţiei pieţei în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecţia acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.

Aşa fiind, Curtea apreciază că instanţa nu poate stabili, fără a prejudicia părţile, o altă valoare a despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecării cauzei şi nici nu poate avea în vedere un alt cuantum al despăgubirilor, stabilit în etapa administrativă a procedurii de expropriere, pe care părţile însele nu l-au acceptat la acel moment. Cum părţile nu au ajuns la un acord în privinţa întinderii despăgubirii până la momentul judecăţii şi nici în cursul acesteia, este evident că valoarea despăgubirilor va fi stabilită de instanţă după criteriile stabilite în art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică la momentul întocmirii raportului de expertiză.

De altfel, acest moment este cel ce reflectă valoarea reală a imobilului supus exproprierii, întinderea despăgubirii fiind echivalentă cu valoarea de piaţă a imobilului, reprezentând, în consecinţă, o dreaptă despăgubire. Astfel, Curtea constată că, pentru a proteja interesele tuturor părţilor care participă la procedura exproprierii, legiuitorul a instituit în sarcina instanţei obligaţia de a constitui o comisie formată din 3 experţi care, la întocmirea raportului de expertiză, vor ţine seama de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării acestui raport (art. 25 din Legea nr. 33/1994). O singură restricţie este instituită de legiuitor, prin art. 27 alin. (2) din actul normativ menţionat, şi anume aceea că despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

Curtea consideră că legiuitorul român a consacrat principiul despăgubirii integrale a proprietarului expropriat, concluzie ce reiese din chiar cuprinsul art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul suferit de proprietar sau alte persoane îndreptăţite, iar la calculul despăgubirilor se vor lua în considerare preţul de piaţă al imobilului şi daunele provocate proprietarului, cuprinzând prejudiciul efectiv (damnum emergens), precum şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

În consecinţă, Curtea apreciază că prevederile legale mai sus menţionate reprezintă o garanţie pentru proprietarul expropriat de a nu fi supus unei măsuri abuzive din partea autorităţilor statului, astfel încât despăgubirea acordată pentru exproprierea imobilului trebuie să reflecte valoarea de piaţă a acestuia la data întocmirii raportului de expertiză, nu o valoare anterioară, ci una contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura o reparaţie completă şi integrală pentru cel expropriat.

De altfel, Curtea constată că potrivit prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menţionată, dar a fost impusă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absenţa indemnizării, protecţia asigurată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie ar fi iluzorie şi ineficace. Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenţia "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piaţă a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunţată în Cauza Biozokat A.E. c. Grecia.

Din acest punct de vedere, Curtea constată că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea "reală" a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Stoia în Dosarul nr. 1.174/116/2006* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora