Decizie nr. 24 din 3 februarie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Teodor Filipov Filev, Pavel Dimitrov Nikolov, Adina Raluca Pantea şi Gianina Gabriela Pantea în Dosarul nr. 10.026/111/2011 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 567 D/2014.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 dintr-o comparaţie între situaţia juridică a părţilor ale căror cauze penale erau în curs de soluţionare în apel la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală şi cea a persoanelor ale căror cauze se aflau în curs de judecată la instanţa de fond. Această comparaţie este apreciată ca subiectivă de către reprezentantul Ministerului Public, care arată că, dimpotrivă, textele criticate asigură un tratament juridic egal al celor două categorii de justiţiabili. Se susţine că persoanele ale căror cauze erau în curs de judecată în apel la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală au avut în faţa instanţei de fond posibilitatea să invoce nulităţi şi să obţină trimiterea dosarului înapoi la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale şi că asigurarea acestor drepturi procesuale şi în faza apelului ar fi de natură să le creeze acestora o situaţie juridică mai favorabilă decât cea a persoanelor ale căror cauze penale se aflau în curs de soluţionare la instanţa de fond, la data anterior menţionată. Se arată că, pentru aceste motive, dispoziţiile legale criticate au o justificare obiectivă şi rezonabilă, răspunzând cerinţelor criteriului proporţionalităţii. Se face trimitere, în acest sens, la Hotărârea din 16 aprilie 1996 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Martelli împotriva Italiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 2 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 10.026/111/2011, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Teodor Filipov Filev, Pavel Dimitrov Nikolov, Adina Raluca Pantea şi Gianina Gabriela Pantea într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale prin care autorii excepţiei au fost condamnaţi pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi de înşelăciune, prevăzute la art. 323 şi art. 214 din Codul penal din 1969.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 încalcă principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, inculpaţii care au fost trimişi în judecată, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1969, şi cu privire la care nu a fost depăşită faza procesuală a camerei preliminare la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, beneficiind de dreptul de a invoca nulităţi absolute şi nulităţi relative intervenite în cursul urmăririi penale, care pot conduce la restituirea cauzelor la parchet, în timp ce inculpaţii trimişi în judecată conform prevederilor aceluiaşi cod, dar ale căror cauze se aflau în faza apelului la data anterior arătată, sunt privaţi de beneficiile conferite de procedura în cameră preliminară şi nu mai pot invoca încălcările anterior menţionate, fiind ţinuţi de interdicţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Se arată că, întrucât verificarea legalităţii administrării probelor se face numai de către judecătorul de cameră preliminară, se înfăptuieşte o justiţie inegală faţă de persoanele aflate în curs de judecată în faza apelului la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură penală, în raport de cele aflate la acel moment în procedura de cameră preliminară, cu toate că aceste persoane au fost urmărite penal sub imperiul aceluiaşi cod.

6.Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, se subliniază că o componentă a garanţiilor unui proces echitabil este principiul egalităţii armelor, ce semnifică aplicarea unui tratament egal părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată în raport cu cealaltă. Se susţine, totodată, că principiul contradictorialităţii, care este o altă componentă a dreptului la un proces echitabil, presupune, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate probele şi observaţiile prezentate judecătorului, de natură să îi influenţeze decizia, făcându-se trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.456 din 4 noiembrie 2011. Se arată că, în condiţiile în care etapa procedurii în cameră preliminară nu există în cazul inculpaţilor care erau judecaţi în apel la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, acestora le este încălcat dreptul de a formula cereri şi de a invoca excepţii referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, fapt ce arată caracterul inechitabil faţă de aceste persoane al procesului penal derulat.

7.Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 contravin normei constituţionale prevăzute la art. 24 alin. (1), referitor la dreptul la apărare, întrucât limitează dreptul la apărare al inculpaţilor trimişi în judecată sub imperiul Codului de procedură penală din 1969 şi judecaţi în faza procesuală a apelului la intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, fără a le oferi remediile procesuale necesare sub aspectul posibilităţii invocării de încălcări ale dispoziţiilor legale săvârşite pe parcursul efectuării activităţii de urmărire penală.

8.Cu privire la pretinsa încălcare prin prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, se subliniază că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi trebuie să aibă caracter excepţional şi temporar şi nu trebuie să afecteze substanţa respectivelor drepturi sau libertăţi. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, precum şi la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Se arată că în situaţia unor astfel de restrângeri se impune aplicarea de către legiuitor a principiului est modus in rebus, măsurile instituite trebuind să fie suficient de rezonabile pentru a nu pune în pericol însăşi existenţa dreptului.

9.Se subliniază faptul că principiul egalităţii în drepturi este reglementat la art. 14 din Convenţie şi în cuprinsul Protocolului nr. 12 la aceasta, la art. 20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, că dreptul la un proces echitabil se regăseşte la art. 6 din Convenţie şi la art. 47 din aceeaşi Cartă, că dreptul la apărare este prevăzut la art. 6 paragraful 3 din Convenţie şi art. 48 alin. (2) din Carta anterior invocată şi că România a ratificat actele europene arătate, condiţii în care încălcarea prin prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a normelor de drept european la care autorii fac referire contravine dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.

10.Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, se arată că prin reglementarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, din perspectiva criticată, nu s-a asigurat proporţionalitatea între scopul urmărit, acela de accelerare a soluţionării cauzelor, şi nevoia de garantare a drepturilor fundamentale ale persoanelor cercetate penal. Se susţine, astfel, că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu aşază pe poziţii de egalitate procesuală persoanele supuse instrucţiei penale în momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, în raport cu persoanele ale căror cauze vor începe să fie judecate sub imperiul noii reglementări, doar acestea din urmă având pe deplin garantate drepturile constituţionale în desfăşurarea anchetei penale. Se arată că şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 124 alin. (2), argumentele invocate în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 fiind aplicabile mutatis mutandis şi în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

11.Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu înseamnă uniformitate şi că la situaţii juridice diferite nu poate fi aplicat decât un tratament diferit. Se mai susţine că introducerea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluţionarea cu celeritate a cauzelor şi evitarea dificultăţilor generate de formularea de cereri şi excepţii care tergiversau începerea cercetării judecătoreşti sau determinau restituirea cauzelor la procuror pentru refacerea urmăririi penale, uneori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanţei. Este subliniat faptul că, spre deosebire de normele de drept penal material, normele procesual penale sunt de imediată aplicare, principiu recunoscut şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, se arată că prin Hotărârea din 22 mai 2012 pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prevederile art. 7 din Convenţie se aplică numai în cazul dispoziţiilor care definesc infracţiuni şi sancţiuni şi că, în privinţa normelor de procedură, se aplică principiului tempus regit actum. Totodată, se observă că principiul previzibilităţii nu se aplică normelor procesual penale. Se concluzionează că, având în vedere că inculpaţii se află în faza apelului, nu se poate susţine că acestora le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât ei au avut posibilitatea să invoce eventuale nulităţi în faţa primei instanţei, înaintea datei intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Se susţine că faptul că în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv în primă instanţă după începerea cercetării judecătoreşti sau în apel, nu mai este posibilă restituirea cauzelor la procuror nu contravine principiului egalităţii.

12.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile de lege criticate îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate, astfel încât inculpaţii faţă de care s-a pronunţat o decizie într-un proces penal, în faza apelului, să îşi poată conforma conduita la noile norme procedurale. Se susţine că, în acest caz, legiuitorul a ales ca aplicarea căilor de atac prevăzute de legea nouă să fie făcută în funcţie de un anume moment procesual, în speţă încheierea fazei procesuale a apelului prin pronunţarea unei decizii. Astfel, legea nouă urmează a se aplica tuturor persoanelor faţă de care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în faza apelului, înainte de intrarea în vigoare a legii procesual-penale noi. Criteriul ales este unul obiectiv şi rezonabil, constituind o garanţie în privinţa previzibilităţii normelor procedural penale, aplicabil în cazul proceselor penale pendinte. Persoanele aflate în situaţia descrisă în ipoteza normei au avut posibilitatea să îşi facă apărările atât cu ocazia judecăţii în primă instanţă, cât şi în calea ordinară de atac a apelului, astfel că nu se poate vorbi de o suprimare a dreptului la un recurs efectiv. Sub imperiul legii procesuale vechi, recursul constituia o cale ordinară de atac care putea fi exercitată doar pentru anumite cazuri prevăzute de lege, reprezentând un al treilea grad de jurisdicţie. Se arată că, prin urmare, textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei şi trebuie analizate în corelaţie cu prevederile procedurale referitoare la recursul în casaţie. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, pot fi atacate cu recurs în casaţie. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia inculpaţii aflaţi în situaţia descrisă în ipoteza normei nu ar putea beneficia de un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în apel) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.

14.Se susţine că, prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, gradele de jurisdicţie pe care le consideră necesare. Altfel spus, reglementările internaţionale nu impun un număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat. Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanţe, cât şi celei de apel, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege. Se arată că, în acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 5 iulie 2012.

15.Mai mult, se arată că reglementările criticate au fost adoptate de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

16.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, şi punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

–Art. 4 alin. (2): "Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală."

–Art. 10 alin. (1): "Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel."

19.Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Protocolului nr. 12 la aceasta şi ale art. 20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la egalitatea în faţa legii şi la interzicerea discriminării, art. 6 din Convenţie şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la dreptul la un proces echitabil şi art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la dreptul la apărare.

20.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1969, începerea cercetării judecătoreşti era tergiversată de cererile şi excepţiile formulate de părţi, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori, după perioade lungi de timp de la data sesizării instanţei. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) şi cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1) vizând încălcări ale drepturilor părţilor în faza de urmărire penală pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

21.Potrivit noii reglementări, apelul este singura cale de atac integral devolutivă împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, fiind reglementată la art. 408-425 din Codul de procedură penală. Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă de la data pronunţării acesteia atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, conform art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta fiind totodată executorie, potrivit art. 550 alin. (1) din acelaşi cod. De asemenea, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, fiind reglementat la art. 433-451 şi putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Efectul devolutiv al recursului şi limitele sale sunt prevăzute la art. 442 din Codul de procedură penală. Totodată, recursul în casaţie nu este, de drept, suspensiv de executare, conform art. 441 din Codul de procedură penală.

22.Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1969, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispoziţiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanţa lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. De asemenea, apelul şi recursul, reglementate la art. 361-385 şi, respectiv, la art. 385^1-385^19 din acest cod, erau căi ordinare de atac. Cu apel puteau fi atacate toate sentinţele, cu excepţia celor prevăzute la art. 361 alin. 1 lit. a)-f) din Codul de procedură penală din 1969, şi anume:

a)sentinţele pronunţate de judecătorii, b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare, c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, e) sentinţele de dezînvestire şi f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea. Acestea, cu excepţia celei prevăzute la art. 361 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1969, puteau fi atacate cu recurs, conform art. 385^1 alin. 1 din acelaşi cod.

23.Situaţia tranzitorie a recursurilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Codul de procedură penală a fost reglementată prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013.

24.Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care instanţa europeană a arătat că dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

25.Curtea a reţinut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

26.Având în vedere diferenţele de reglementare anterior arătate, faptul că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, precum şi necesitatea asigurării continuităţii în aplicarea normelor procesual penale prevăzute în cele două coduri succesive, a fost adoptată Legea nr. 255/2013, care, printre alte norme tranzitorii, conţine şi dispoziţiile criticate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate.

27.Curtea constată că aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

28.De asemenea, pentru argumentele anterior invocate, Curtea reţine că aplicarea textelor criticate proceselor aflate în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală nu este de natură a crea discriminare între persoanele care cad sub incidenţa art. 6 din Legea nr. 255/2013, ale căror cauze sunt în curs de judecată în primă instanţă, în care la data anterior arătată nu începuse cercetarea judecătorească, persoane care pot formula excepţii şi invoca nulităţi referitoare la actele de urmărire penală, până la încheierea procedurii de judecată în camera preliminară, pe de o parte, şi persoanele ale căror cauze se aflau în faza apelului la acea dată şi care nu se pot prevala de aceste drepturi procesuale, pe de altă parte. Curtea constată că ipotezele procesuale în care aceste părţi se află sunt diferite, în sensul că, prin acceptarea principiului aplicării imediate a legii procesual penale, remediile juridice de care persoanele aflate în diverse stadii procesuale beneficiază nu pot fi decât diferite. O atare abordare nu poate fi contrară art. 16 din Constituţie, din moment ce mecanismele procedurale puse la dispoziţia părţilor sunt capabile să surmonteze problemele de fapt şi de drept cu care acestea se confruntă. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că, în privinţa persoanelor ale căror cauze erau în faza apelului la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, posibilitatea de a invoca şi solicita constatarea nulităţii a subzistat în condiţiile art. 197 din Codul de procedură penală din 1969, această posibilitate putând fi exercitată în orice fază a procesului penal. Faptul că legiuitorul, începând cu data de 1 februarie 2014, a eliminat această posibilitate în cauzele aflate în apel nu echivalează cu crearea unei situaţii juridice mai grele acestor persoane în raport cu cele care nu au depăşit procedura de cameră preliminară. Din contră, legiuitorul a optat pentru o egalizare a situaţiilor celor două categorii de persoane, punând capăt posibilităţii instanţei sau părţilor de a invoca nulităţi, în condiţiile art. 197 din Codul de procedură penală din 1969, în cauzele pendinte la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală actual. Aşadar, legiuitorul a recurs la stabilirea unui moment procesual fix, determinat până la care nulităţile pot fi invocate de părţi sau din oficiu. Pentru atingerea acestui scop legitim, soluţia legislativă prevăzută prin textul criticat prevede o măsură adecvată, necesară şi care păstrează un just echilibru între interesul colectiv şi cel individual, subiectiv. În lipsa unei asemenea norme tranzitorii, s-ar fi ajuns ca prin supravieţuirea legii vechi de procedură penală, cauzelor aflate în apel pe rolul instanţelor de judecată la 1 februarie 2014 să li se aplice art. 197 din Codul de procedură penală din 1969, situaţie ce ar fi creat, ea însăşi, un privilegiu în favoarea părţilor implicate în aceste cauze, faţă de persoanele ale căror cauze nu au depăşit faza camerei preliminare, conform Codului de procedură penală în vigoare, care pot invoca nulităţile actelor şi lucrărilor efectuate doar până la sfârşitul acestei faze.

29.Prin urmare, prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prevederilor art. 14 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi art. 20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitoare la egalitatea în faţa legii şi la nediscriminare.

30.Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, având în vedere cele arătate la paragrafele 20-22, Curtea constată că părţile ale căror cauze erau în curs de judecată în apel la data intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală au avut posibilitatea să invoce excepţii referitoare la efectuarea actelor de urmărire penală, respectiv să invoce nulităţi, în faţa primei instanţe, înaintea datei intrării în vigoare a codului anterior referit.

31.De altfel, Curtea reţine că dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie obligă la asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, standard ce nu este afectat prin normele tranzitorii supuse controlului de constituţionalitate.

32.Pentru aceste motive, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, la art. 6 din Convenţie şi la art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

33.Pentru aceleaşi considerente, arătate la paragrafele 20-25, Curtea nu poate reţine încălcarea prin textele criticate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie.

34.Având în vedere că prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu sunt de natură a aduce atingere drepturilor fundamentale prevăzute la art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea nu poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală.

35.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Teodor Filipov Filev, Pavel Dimitrov Nikolov, Adina Raluca Pantea şi Gianina Gabriela Pantea în Dosarul nr. 10.026/111/2011 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 februarie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop